Donează
Duminică, 28 mai, Recep Tayyip Erdoğan a câștigat cu aproximativ 52% din voturile valide și cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din Turcia. Deși au fost semnalate numeroase nereguli în ambele tururi, contracandidatul Kemal Kılıçdaroğlu și alți lideri din opoziție au acceptat înfrângerea. În discursurile publice din seara de 28 mai, aceștia au insistat însă că vor continua lupta pentru democrație și pentru drepturile cetățenești dincolo de alegeri. Aceste declarații se referă la angajamentul opoziției de a lupta, de fapt, pentru abolirea regimului de guvernământ prezidențial și întoarcerea la cel parlamentar, cu limite instituționale impuse puterii executive. Realizarea acestui obiectiv trebuie, însă, amânată. Rezultatele alegerilor înseamnă că Erdoğan, cu sistemul său prezidențial de conducere autoritară și neîngrădită, va purta Republica Turcia în cel de-al doilea secol de existență al acesteia, cel puțin până la următoarele alegeri parlamentare și prezidențiale, programate peste încă cinci ani. Cum declara Erdoğan după anunțarea sa drept câștigător, „secolul Turciei a început”, ceea ce poate însemna că a încetat secolul Turciei așa cum o știam noi.
Victoria regimului autoritar și conservator este victoria tuturor acelor turci religioși care s-au considerat oprimați de către regimurile republicane laice de-a lungul ultimei sute de ani. Falia dintre conservatori, mulți dintre ei militanți activi ai islamului politic, și kemaliștii seculariști, s-a adâncit foarte mult din 2002 încoace, adică de când Erdoğan și partidul său, AKP, sunt la putere. Divizarea s-a accentuat mai ales după ce partidul pro-kurd HDP și liderul său, Selahattin Demirtaș, au refuzat să susțină, la alegerile din 2015, proiectul de regim prezidențial autoritar al actualului lider de la Ankara. Atunci s-a clarificat esența ultranaționalistă a programului politic al binomului AKP-Erdoğan, confirmat și prin alianța cu partidul ultranaționalist și anti-kurd MHP. Un an mai târziu, în iulie 2106, tentativa eșuată de lovitură de stat a oferit pretextul pentru ca regimul conducător de la Ankara să-și afirme explicit naționalismul islamist antioccidental. Și chiar acest construct ideologic a reprezentat cartea câștigătoare, îmbrățișată de majoritatea votanților, la alegerile parlamentare și prezidențiale încheiate duminică.
Regimul Erdoğan va fi tot mai autoritar
La ce ne putem aștepta de aici încolo? Deși trebuie luate în considerare multe variabile, se disting câteva aspecte despre care se poate spune că vor fi definitorii pentru evoluția politică a Turciei, atât pe plan intern, cât și în politica externă. În primul rând, pe plan intern, sistemul prezidențial de guvernământ va rămâne, cu toate racilele sale. A stimulat și va continua să stimuleze corupția sistemică, dar și erorile de politică internă și externă, inevitabile atunci când funcționarea unui stat depinde de un singur om. Așa cum avertizam încă din 2018, statul turc așa cum îl știam noi a încetat să existe și „noua Turcie” (Yeni Türkiye) evoluează acum doar în logica persoanei care ocupă fotoliul de președinte. Având acum și o majoritate favorabilă în parlament, este greu de imaginat o întoarcere la reforme în direcția democrației liberale. Este, mai degrabă, de așteptat ca legislația restrictivă să fie întregită cu alte legi similare, îngrădindu-se și mai mult libertatea de exprimare și activitățile opoziției. Probabil că țintele predilecte ale regimului vor rămâne în continuare reprezentanții politici ai minorității kurde, partidele și politicienii vocali din opoziție (mai ales cei de stânga și kemaliștii), precum și militanții pentru drepturile cetățenești, în mod particular drepturile femeilor și egalitatea de șanse. Regimul, prin procurorii Republicii, care îl deservesc în cadrul sistemului prezidențial, va continua să folosească în acest sens mai ales legislația care pedepsește insultele la adresa Președintelui, a țării, a națiunii, a statului, a simbolurilor suveranității statului și a funcționarilor de stat (mai ales articolele 125, 299, 300 și 301 din Codul Penal). Se adaugă numeroasele legi care pedepsesc comiterea și sprijinul acordat, în orice fel, actelor teroriste și separatiste. Acestea sunt atât de vag formulate, încât permit procuraturii să inițieze discreționar cazuri în instanțe, intimidând astfel critica și opoziția și degradând sistematic situația drepturilor omului în Turcia.
Problema este agravată de comportamentul conducătorilor statului (președinte, unii miniștri), care de multe ori comandă public deschiderea unor cazuri în justiție, adesea indicând și verdictele pe care le așteaptă. Aceasta este una dintre cele mai importante probleme pentru statutul Ankarei pe scena internațională, fiind menționată și în toate rapoartele Comisiei Europene și ale Parlamentului European în cadrul procesului de aderare la UE. Sub regimul actual, Turcia a sfidat repetat aceste instituții-cheie pentru pacea și stabilitatea democrațiilor liberale europene, amânând modificarea legislației respective. Mai mult, o nouă lege, adoptată în octombrie 2022, permite suprimarea exprimării critice pe internet prin impunerea unei înțelegeri bizare a noțiunii de „dezinformare” (din nou, vag definită, dar penalizabilă cu ani de închisoare). Astfel de legi vor rămâne în vigoare și vor fi promovate și altele, în aceeași logică.
Naționalismul agresiv, islamic și autoritar va defini în continuare politica externă a Turciei
În planul relațiilor internaționale, victoria lui Erdoğan va însemna, cu probabilitate mare, continuarea direcțiilor actuale de politică externă, condiționate și de evoluțiile interne. Naționalismul agresiv, islamic și antioccidental, va rămâne trăsătura definitorie, iar partenerii occidentali ai Turciei vor trebui să pregătească politici mult mai ferme de răspuns la această atitudine. Din cauza alunecării spre autoritarismul opresiv, regimul actual nu poate reveni la relații bune cu Occidentul și cu instituțiile internaționale, construite pe principiile liberal-democratice pe care acestea le promovează în plan politic și economic, la nivel global.
Este însă de așteptat ca problemele financiare și economice ale Turciei să continue și chiar să se agraveze, având în vedere că actualul regim nu doar că s-a dovedit incapabil să le înțeleagă și să le rezolve, dar chiar a luat decizii care au provocat/amplificat aceste probleme. Nu se va apela la Fondul Monetar Internațional (FMI) pentru ajutor în refacerea economiei, așa cum a făcut-o executivul din 2000-2001, pentru că regimul actual nu poate accepta reformele politice și economice pe care FMI le impune în astfel de cazuri. O justiție independentă, esențială pentru astfel de reforme, nu reprezintă o opțiune pentru tabăra Erdoğan-AKP-MHP iar degradarea economiei, cel mai probabil, va continua.
Problemele economice ar putea impune o reducere a implicării militare turcești în Caucaz și în Africa, mai cu seamă în Libia, unde Ankara întâmpină concurență din partea unor actori arabi puternici. Pe de altă parte, o retragere definitivă a trupelor turcești din Irak și Siria ar presupune costuri politice, interne și internaționale, semnificative care contrabalansează costurile economice (semnificative) ale continuării operațiunilor în aceste țări.
Dificultățile privind retragerea forțelor turce din Siria și Irak vor determina, foarte probabil, continuarea adversităților și în relațiile Turciei cu actori semnificativi din regiunea lărgită a Orientului Mijlociu și a Mării Mediterane. Se adaugă faptul că, până acum, nu sunt convingătoare gesturile de îndepărtare a regimului Erdoğan-AKP de Frații Musulmani. Dincolo de alte detalii, așa se explică reticența în regiune în legătură cu normalizarea relațiilor cu Turcia, exprimată pe diferite tonuri la Cairo sau Riad, Dubai, Amman, dar și în cercuri importante de la Ierusalim.
În acest context, pozițiile guvernelor de la Bagdad și, mai ales, de la Damasc, devin decisive. Acestea și-au pierdut de mult timp răbdarea și cer, repetat și explicit, încetarea sprijinului Ankarei pentru facțiuni islamiste, precum și încetarea operațiunilor armatei turcești pe teritoriile sirian și irakian. Se cere explicit retragerea de către Ankara a tuturor forțelor sale militare. Aceeași cerere este din ce în ce mai imperativ formulată de către Egipt, Arabia Saudită și Iordania, în spatele cărora se aliniază, cu siguranță, și alte state din regiune, dar și aliații lor globali.
Având în vedere istoria lungă și densă a declarațiilor și acțiunilor ostile la adresa Occidentului, este de așteptat ca un nou guvern Erdoğan-AKP-MHP să continue pe această linie. Rețelele extinse de colaboratori ai regimului în străinătate vor continua să facă propagandă în favoarea guvernului turc și împotriva grupării Fetullah Gülen, împotriva organizațiilor kurzilor din străinătate și împotriva tuturor opozanților regimului.
Abandonarea eforturilor de aderare la UE, tensiuni cu NATO și prietenie cu Rusia lui Putin
În această logică, având în vedere și problemele pe care le-ar avea regimul cu o justiție independentă, este cel mai probabil că nu se va întreprinde nimic la Ankara pentru revigorarea procesului de aderare la UE. Reformele conform criteriilor de aderare sunt abandonate de mai bine de 9 ani, procesul fiind, de facto, înghețat. Nici poziția Turciei față de Consiliul Europei nu se va schimba. Șansele sunt foarte slabe, spre zero, ca guvernul de la Ankara să permită implementarea deciziilor Curții Europene pentru Drepturile Omului (CEDO), care funcționează sub egida Consiliului, în cazurile Selahattin Demirtaș, Osman Kavala și altele. Turcia riscă astfel continuarea procedurilor de excludere din Consiliul Europei, ceea ce va afecta politica și relațiile sale externe pe termen lung.
Relația cu SUA și cu partenerii din cadrul NATO ar putea fi ameliorată printr-o abordare mai pragmatică de către ambele părți. Chestiunea aderării Suediei la NATO va rămâne însă un subiect fierbinte pe agendă. Având în vedere că mulți critici ai regimului actual de la Ankara și-au găsit adăpost în țara scandinavă, este greu de crezut că presiunea Turciei va scădea. Este imposibil de imaginat și că autoritățile de la Stockholm vor accepta vreodată alterarea democrației lor liberale pentru a permite extrădarea unor oameni care nu au comis nicio fărădelege pe teritoriul suedez. Iar presupusele lor „crime”, conform acuzațiilor din partea Turciei, nu au fost niciodată susținute cu dovezi valide pentru justiția suedeză.
Există premisele ca relația cu Rusia să rămână relativ bună, în logica tranzacționalismului și a dependenței reciproce. Sprijinul Turciei este esențial pentru politica actuală agresivă a Rusiei la Marea Neagră, Marea Mediterană și în Orientul Mijlociu. Nu mai este de mulți ani un secret faptul că Putin susține regimul Erdoğan prin orice mijloace, inclusiv prin declarații publice de sprijin în contextul alegerilor, din partea sa dar și din partea altor demnitari. Turismul și agricultura Turciei depind de ruși într-o oarecare măsură, iar dependența energetică s-a accentuat și ea, mai ales după 2018. Dacă până atunci Ankara avea o politică ce reușea reducerea acestei dependențe, prin apel la experți, regimul prezidențial s-a mișcat în sens invers și s-a ajuns acum, din nou, la dependență de gazele rusești. Iar Erdoğan pare să considere drept definitiv și ireversibil proiectul propus de Putin privind construirea de depozite de gaze în zona europeană a Turciei, transformând țara într-un hub regional controlat sau măcar manipulat, inevitabil, de Moscova. Se adaugă proiectul centralei nucleare de la Mersin-Akkuyu, care va accentua dependența și, la fel ca în cazul sistemelor de rachete S-400, nu va aduce vreun transfer tehnologic către Turcia.
O astfel de tendință explică discursul uneori extrem de lingușitor care vine dinspre Moscova la adresa lui Erdoğan, descris drept „lider de un calibru aparte” care promovează o politică independentă în favoarea poporului său și nu preia ordine de la terțe țări. În aceeași logică, a suveranismului antioccidental, a fost și discursul de felicitare rostit de Putin după victoria din 28 mai. Menținerea lui Erdoğan la putere în Turcia este garanția, pentru Putin, că lucrurile vor continua să meargă în direcția schițată aici. Cel mai probabil, Ankara va rămâne un pol regional important al suveranismului conservator religios, care o va îndepărta, treptat, de imaginea unei punți strategice între Orient și Occident.
