Donații
Veridica.md
18 mai 2022 va intra în cărțile de istorie ca ziua în care neutralitatea Suediei și a Finlandei a încetat odată cu cererile oficiale de aderare la NATO. După invadarea Ucrainei de către ruși, guvernele de la Helsinki și Stockholm au înțeles că neutralitatea constituțională nu poate fi, în contextul actual, scutul securității statelor lor.
Dicționarul explicativ al limbii române definește neutralitatea astfel: „Situație politică și juridică a unui stat care nu se amestecă în conflictul dintre alte state, care nu acordă sprijin statelor beligerante, iar în timp de pace nu ia parte la încheierea de alianțe și de pacte militare.”
Renunțarea la neutralitate de către Suedia și Finlanda reprezintă un punct de cotitură pentru țările nordice și cele Baltice, dar și pentru NATO, care își consolidează astfel prezența la Marea Baltică și obține o prezență continuă, pe flancul estic, din nordul îndepărtat până la Marea Neagră. Finlanda și Suedia nu sunt însă singurele țări care și-au reanalizat neutralitatea din cauza agresivității Rusiei. Ucraina a fost forțată să renunțe la a sa încă din 2014, când a fost atacată prima oară de Rusia. Elveția, simbolul însăși al neutralității în Europa și în lume reanalizează modul în care poate colabora cu state aflate în conflict, iar exemplele pot continua.
Se pune problema dacă acest statut este un soi de pacifism naiv sau o strategie care, pentru unii, e în schimbare?
De la „relaxarea” neutralității Elveției pentru a ajuta Ucraina, la neutralitatea „limitată” a unor state NATO care au arătat deschidere față de Rusia
La numai patru zile după ce rușii au intrat în Ucraina anul trecut, Elveția, țară al cărei nume este aproape sinonim cu neutralitatea, a renunțat la politica sacrosantă de a nu se amesteca, alăturându-se sancțiunilor occidentale împotriva Moscovei. Peste noapte, guvernul de la Berna a abandonat poziția care transformase Țara Cantoanelor într-o Țară a Minunilor pentru prietenii de joacă ai lui Vladimir Putin, care aveau unde să își țină în siguranță banii murdari. Dar ce să vezi, Elveția a ferecat poarta și a înghețat bunurile oligarhilor ruși, a închis spațiul aerian pentru companiile aeriene ruse și a anulat regulile preferențiale de acordare a vizelor pentru cetățenii ruși. În fața unui război rușinos, ca cel condus de Putin în Ucraina, a face ce a făcut Elveția era o chestiune și de moralitate și de reconfirmare a valorilor democratice. Și acest lucru a fost remarcat deja de mulți elvețieni care se îndoiesc din ce în ce mai mult de conceptul de neutralitate. Un sondaj din luna martie arată că 55 la sută dintre locuitorii Țării Cantoanelor sunt de acord ca armele elvețiene, inclusiv muniția antiaeriană, să fie reexportate în Ucraina.
La Berna, parlamentul face deja progrese pentru a trece legislația necesară acordării acestui tip de sprijin Ucrainei. Conform actualelor legi elvețiene, nicio armă fabricată în Elveția nu poate fi trimisă în țările aflate în război, iar orice reexport al acestor arme necesită permisiunea guvernului. Așa se explică presiunile venite din partea Franței, Germaniei și Olandei asupra executivului de la Berna când s-a pus problema sprijinirii Ucrainei cu propriile stocuri de muniție fabricate în statul alpin. Problema este însă în dezbatere guvernul fiind între Ciocan, adică legislația Confederației, și Nicovala alcătuită din cumpărători și cetățenii elvețieni.
În Austria, țară a cărei neutralitate este garantată prin legi și Constituție, la fel ca și în cazul Elveției, opinia publică rămâne fermă în privința politicii de neutralitate pe care a adoptat-o cu decenii în urmă ca o condiție a retragerii trupelor sovietice după al Doilea Război Mondial. Această atitudine a Vienei s-ar putea explica, în parte, și prin faptul că Republica este protejată de un scut de țări NATO și de însăși apartenența sa la Uniunea Europeană. Chiar dacă susținătorii neutralității din Austria sunt în continuare în număr foarte mare, asta nu înseamnă că nu există dezbateri pe această temă. Tonul l-au dat peste 50 de intelectuali austrieci în primăvara anului trecut când au cerut, printr-o scrisoare deschisă, reevaluarea neutralității oficiale.
În esență, elvețienii , austriecii și chiar și irlandezii – care spun că sunt neutri doar din punct de vedere militar, nu și politic, în privința Ucrainei, au anunțat creșteri semnificative ale cheltuielilor pentru apărare. Asta sugerează că în Europa de astăzi, răvășită de ilegalitățile rușilor, neutralitatea nu mai înseamnă neapărat siguranță.
Pentru alte națiuni europene, neutralitatea este limitată. În cadrul unei alianțe, aceasta implică doar o aliniere parțială cu puteri ca SUA, China și Rusia. Astfel, Belarus, Franța, Serbia, Ungaria și Turcia au practicat, fiecare în felul său, o formă restrânsă de neutralitate. Cu alte cuvinte, vorbim, mai degrabă despre o ieșire parțială din strategia generală decât de nealiniere sau abținere. De la neutralitatea absolută care, așa cum spuneam, se traduce prin neamestecarea în conflictele altor state, la încercări de a găsi o linie strategică alternativă, fără excluderea participării la alianțe militare. Deci din această perspectivă, cel puțin în Europa, există un spectru cuprinzător al neutralității, iar pe fondul războiului din Ucraina acesta devine foarte vizibil.
Rusia pledează pentru neutralitate dar agresează state neutre
Sursa acestor transformări continue este Rusia. Privind înapoi, încă de la renașterea ei, după căderea URSS-ului în 1991, Rusia nu a făcut decât să violeze constant securitatea colectivă de pe Bătrânul continent. Mai mult, Rusia a încălcat însuși conceptul de neutralitate în 2014, atunci când a invadat și anexat peninsula ucraineană a Crimeii și a sprijinit insurecția separatistă din Donbass. Ucraina nu doar că era un stat neutru la momentul la care a fost atacat, dar chiar Rusia fusese cea care, cu două decenii mai devreme, îi oferise garanții de securitate – prin Memorandumul de la Budapeste, semnat și de Statele Unite și Marea Britanie – în schimbul renunțării la arsenalul nuclear pe care Kievul îl moștenise de la Uniunea Sovietică. Invadarea la scară largă a Ucrainei în 2022, prin care Rusia a declanșat cel mai mare conflict în Europa de după cel de-Al Doilea Război Mondial, nu a făcut decât să arate o dată în plus amenințarea pe care Moscova o reprezintă pentru securitatea europeană.
În ciuda propriului său comportament, Moscova este unul dintre cei mai vocali susținători ai ideii de neutralitate – dar doar atât timp cât neutralitatea poate fi folosită în favoarea sa. Moscova s-a opus intrării în NATO, o alianță militară defensivă, a statelor care făcuseră parte din blocul comunist și a încurajat țările din spațiul ex-sovietic, pe care le vede ca făcând parte cel puțin din sfera sa de influență, dacă nu mai mult, să adopte neutralitatea. Poate cel mai relevant caz este cel al Republicii Moldova. Propaganda rusă (dar și politicienii filo-ruși de la Chișinău) caută cu regularitate să îi sperie pe moldoveni că guvernarea va renunța la neutralitate sau a încălcat-o deja. În același timp, Moscova ține ilegal trupe pe teritoriul Republicii Moldova, sprijină regimul separatist din Transnistria, a declanșat un război hibrid împotriva Chișinăului și, potrivit președintei Maia Sandu, ar fi plănuit chiar și o lovitură de stat. Nu trebuie uitate nici încălcările spațiului aerian al Moldovei de rachete rusești sau indiciile apărute la începutul războiului că, după Ucraina, următoarea țintă a armatei ruse ar fi fost Republica Moldova (harta de război a lui Lukașenko pe care Moldova era o țintă și declarația comandantului adjunct al Districtului militar central al Rusiei, generalul Rustam Minekaev) privind sudul Ucrainei și Transnistria).
Limitele neutralității și ciocnirea dintre democrații si autocrații
Odată cu mobilizarea generală a opiniei publice în sprijinul ucrainenilor cotropiți de ruși, cum ar mai fi putut unele guverne să mențină o poziție neutră fără a fi percepuți ca naivi sau complici?! În fața riscurilor geopolitice generate de politica externă de la Moscova , cum să nu fie solidari europenii în sancționarea Rusiei, în sprijinirea Ucrainei?! Cum altfel, dacă nu prin primirea în NATO a unor țări neutre de la granița Rusiei, pentru a le pune sub umbrela securității colective vestice?
Nu știu dacă noțiunea de neutralitate ar fi evoluat așa în condiții normale. Dar este evident că în situații de criză majoră, în Europa, și includ aici și războaiele de secesiune din Balcani, neutralitatea de multe ori și-a atins limitele. Prin urmare, am ajuns în situația că națiunile europene aproape că sunt obligate să aleagă o tabără și tipul și amploarea sprjinului pe care sunt dispuse să le acorde. Refuzul de a alege o parte este în sine o alegere. Abținerea, nu mai reprezintă o poziție neutră, ci o poziție clară, explicită. Deci a nu lua partea înseamnă, în situația actuală, că accepți distrugerea integrității teritoriale a Ucrainei prin ”operațiunile militare” ale lui Putin și rușinoasele referendumuri organizate în septembrie anul trecut.
Acestea fiind spuse, mai există vreo șansă pentru neutralitatea absolută sau parțială? Nu cred. Realitatea ne arată că blocurile antagonice, democrații versus autocrații, pe care mulți le considerau o amintire a Războiului Rece, par să revină în forță.
