Donații
Veridica.md
Mai multe ambasade ale SUA din Europa au sărit peste petrecerile tradiționale din noaptea alegerilor americane în acest an, pentru a evita stânjeneala în care astfel de prilejuri festive s-au desfășurat la prima victorie a lui Trump. Întâmplarea, amintită de Politico, este o metaforă pentru ceea ce se va petrece cu Europa, cu Donald Trump din nou la Casa Albă.
Intențiile și preferințele geopolitice ale lui Trump, sau lipsa lor, sunt cunoscute încă din timpul primului mandat. Dezangajarea relativă din NATO și din războiul din Ucraina, o relație comercială transatlantică mai spinoasă, o și mai spinoasă raportare la încălzirea globală și genul de slăbiciune pentru sau afinitate cu dictatori ca Putin și lideri autoritari ca Orbán sunt lucruri de care cercurile informate au luat act deja. Toate aceste lucruri, și altele asemănătoare, obligă Europa la o trezire geopolitică oricum necesară în noul context global multipolar.
Ceea ce are de făcut Uniunea Europeană e de asemenea previzibil. Cea mai clară consecință este un efort mai mare și mai coerent referitor la conflictul din Ucraina, în condițiile în care sprijinul pentru această țară începe să scârțâie la nivelul electoratului, de exemplu. Dinamica triunghiului UE-SUA-China se va modifica și ea, iar Uniunea Europeană va încerca să gestioneze și chiar să profite de „amenințarea” surplusului de producție al Chinei, cât timp Trump vrea să creeze și un „zid” de taxe vamale între aceasta și economia americană.
Nu e vorba însă numai de probleme punctuale. Dincolo de nevoia de o anumită atitudine geopolitică într-o anumită chestiune, știm că Uniunea Europeană are nevoie pur și simplu de o atitudine, în general. Și subsemnatul, și mulți alții au menționat repetat felul cum lucrurile tind să se gripeze în Consiliul European, care are nevoie de unanimitate pentru decizii importante, ca și alte „defecte constructive” ale Bruxelles-ului, în forma în care el e definit în prezent de tratatele UE. Din astfel de puncte de vedere, „petrecerea s-a terminat” cu mult înaintea serii de 5-6 noiembrie, iar semnele de trezire au început să apară cel puțin o dată cu Războiul din Ucraina.
Extrema dreaptă din Europa și victoria lui Trump
Interesant este, pe de altă parte, în ce măsură se va schimba Zeitgeist-ul politic European, afectat oricum de o creștere a radicalilor și extremiștilor de dreapta din ECR (așa-zișii conservatori și reformiști) și Patrioți pentru Europa. Un eveniment ca schimbarea politică din SUA nu are cum să nu „dea apă la moară” formațiunilor politice din aceste curente. Pe termen scurt, Uniunea Europeană a decis deja la alegerile din iunie, iar centrul și-a păstrat destul de confortabil majoritatea, chiar dacă țări importante ca Italia sunt guvernate de radicali de dreapta. Pe termen lung, însă, o victorie ca a lui Trump va duce la articularea și fuziunea ideilor politice destul de pestrițe și locale ale formațiunilor de acest fel. De așa ceva are nevoie acum însuși Trump, care nu e tocmai un ideolog. Problema e dacă astfel de curente se pot articula până la punctul la care să devină o ofertă politică validă pentru o majoritate rezonabilă, care să le propulseze repetat la putere. Dacă vrem să știm ce s-ar putea întâmpla, e foarte interesant să ne uităm la Ungaria lui Viktor Orbán. Într-un volum care va apărea foarte curând și în românește la Humanitas, „Geniul Panoniei”, istoricul Stefano Bottoni argumentează foarte convingător ideea că Orbán este un lider cu aptitudini tactice remarcabile și un fel de vizionarism invers sau alternativ, care îl fac nu numai periculos pentru democrație, ci și un fel de magnet politic pentru alți lideri cu pulsiuni autoritare. Sistemul Național de Cooperare (NER) creat în Ungaria de Orbán – ceva între program politic, suprastructură constituțională, caracatiță mafiotă și mașinărie de propagandă – e o inovație (în sensul rău) care merită studiată. Instituțiile de învățământ precum Colegiul Matei Corvin sau think tank-urile aservite puterii orbániste încep să devină productive la scară globală, școlind veleitari ai puterii de peste tot sau inoculând idei „alternative”. Orbán a făcut primul anumiți pași către autoritarism verosimili pentru secolul XXI – aservirea justiției sau reacapararea mediei democratice sunt primele exemple care ne vin în minte, fiindcă s-au petrecut de atunci și în alte locuri – creând un soi de hartă de parcurs către ceea ce numește illiberalism.
Desigur că Orbán va ști să profite de victoria lui Trump, căruia i-a transmis deja bezele pe X/Twitter încă înaintea omologării rezultatului alegerilor („Cea mai grozavă revenire din istoria politică a SUA!”). Ne putem aștepta, desigur, la o inițiativă referitoare la o pace nu tocmai onorabilă în Ucraina și la ambiții regionale mai apăsate pentru liderul maghiar.
Surprinzătorul anti-Trump al Europei
Ca să știm ceea ce se va întâmpla în Europa, trebuie să știm ce au votat americanii, de fapt. Într-un comentariu pertinent din „Financial Times”, Edward Luce afirmă că o a doua victorie a lui Trump nu mai are cum fi tratată ca accident și trebuie să constatăm pur și simplu că alegătorii din SUA vor ceea ce le oferă Trump: deportări în masă, sfârșitul globalizării, „un deget mijlociu ridicat raportării adesea autoparodice a elitei liberale la problema identității, mai bine cunoscute sub numele de wokeness”.
Degetul mijlociu ridicat de alegătorii lui Trump e un fel de „terminați cu prostiile”. În ce măsură ne privesc astfel de „prostii”, în Europa? Interesantă în acest sens este observația lui Ezra Klein de la The New York Times, care spunea, cu puțin înaintea alegerilor, într-un podcast cu Jon Stewart, că democrații americani au devenit mai degrabă un partid al tehnocraților, decât unul al stângii, în timp ce republicanii reprezintă un fel de neaoșism sau tendință către autenticitate. Elita liberală din America propune un fel de „guvernare bazată pe știință”, iar aici lucrurile încep să semene destul de bine cu Uniunea Europeană, cu armatele ei interminabile de experți în politici, natura ei mai tehnică decât a guvernelor naționale și mecanismele ei de decizie foarte complicate, concepute în intenția de a securiza procesele care duc la actul politic.
Putem privi o fotografie a Ursulei von der Leyen, pentru a ne da seama că din acest punct de vedere ea este tot ceea ce poate fi mai diferit de Trump. Ea seamănă mult mai bine cu Kamala Harris, și nu din cauza sexului, ci ca exponentă și simbol al unui curent de gândire care a pierdut spectaculos în America pe 5 noiembrie, dar a fost confirmat cu multă ușurare de europeni la alegerile din iunie. Nu trebuie să ne înșele faptul că von der Leyen este un politician de dreapta, creștin-democrat, în timp ce Kamala Haris se revendică de la stânga americană. În sens clasic, spectrul ideologic european este deplasat integral la stânga față de cel american, iar politicienii din Partidul Popular European (PPE) sunt exact „tehnocrații Europei”, cei care conduc, în coaliții, continentul, și alcătuiesc Comisii Europene de zeci de ani.
Asemănările între Ursula von der Leyen și Kamala Harris se limitează însă la atât. Dacă cea de-a doua s-a dovedit a fi un produs de sinteză lansat în criză de timp de democrații americani, care nu a reușit să convingă, prin oferta ei, nici măcar diferitele grupuri identitare pe care se baza, von der Leyen s-a reconfirmat fără drept de apel ca „președintă a Europei” în expeditiva campanie din acest an. Iar această diferență se bazează tocmai pe o ofertă politică în același timp surprinzătoare și convingătoare, a PPE, care pune accentul apăsat pe probleme ca a migrației sau capacitatea de apărare a Europei. Probleme geopolitice, capitol la care Europa a suferit și suferă. Până acum, centrul politic european, cu locomotiva PPE, a reușit să convingă electoratul cu astfel de lucruri, limitând marja de acțiune a dreptei discutabile, și pare că va pune foarte ușor în mișcare noua Comisie von der Leyen, adică motorul de politici al continentului. Din acest punct de vedere, victoria lui Trump în SUA nu face decât să clarifice lucrurile din punctul de vedere al Europei. Lui Trump i se poate imputa orice, dar nu și faptul că Europa nu mai are cum și de ce să se ascundă sub o umbrelă americană, oricât de brutal și stupid l-a formulat acesta prin amenințările referitoare la NATO și finanțarea lui.
Speranța Europei și marele „dacă” al acestei speranțe
Pe continentul nostru avem deci o speranță că lucrurile se vor pune în mișcare într-o direcție bună, mai ales că ciudatul, consensualul și postmodernul „imperiu” în care trăim a dat deja semne de trezire remarcabile, ca atitudinea față de conflictul din Ucraina, iar ideile de revizuire a tratatelor și modului de funcționare al Uniunii încep să fie rostite pe la case mari și apăsat. E tot un fel de „terminați cu prostiile”, dar care aparține nu alegătorilor americani, ci centrului politic european.
Toate aceste speranțe conțin însă și un imens „dacă”. Ne putem da seama de el amintindu-ne de o întâmplare, de la începuturile primei Comisii von der Leyen, numită COVID. La vremea respectivă, Uniunea Europeană a trebuit să invadeze o arie cu aproape 450 de milioane de locuitori cu tot atâtea doze de vaccin. În acest scop, vaccinul a trebuit inventat într-un timp record, fabricat la fel, achiziționat conform unei proceduri de selecție a furnizorilor ireproșabilă și, în plus, la cel mai mic preț. Cumva, Europa a reușit asta – ba chiar și să ofere vaccinuri și statelor din afara ei. Nu e o victorie personală a Ursulei von der Leyen, dar s-a petrecut în mandatul ei. Problema și marele „dacă” apar însă în faptul că mai recent, șefa Comisiei a început să fie cercetată pentru un număr de SMS-uri pe care le-ar fi schimbat cu unul dintre producătorii de vaccinuri.
SMS-urile sunt evident niște „prostii” pe lângă condamnările penale ale lui Donald Trump. Nu știm, și poate că nu vom ști niciodată, dacă schimbul lor a fost ireproșabil sau nu, deși ele s-au petrecut după ce lista de cerințe imposibilă de mai sus a fost îndeplinită. Povestea evidențiază un nivel uriaș de așteptări din partea electoratului, care guvernează implicit mecanismele și regulile continentului. Dacă acestea devin nesustenabile, sistemul, sau măcar centrul, se gripează. Uniunea Europeană o poate lua la vale nu din cauza lui Donald Trump sau a lui Vladimir Putin, ci dacă europenii nu își stabilesc corect pretențiile pe care le au de la politicieni, idealismul și visurile.
Post-scriptum despre victoria lui Trump și România
Așa cum spuneam pe Veridica.ro nu demult, o Americă mai izolată, cea a lui Trump, poate lăsa România oarecum fără busolă politică. Parteneriatul strategic cu SUA e cu adevărat prioritar pentru noi, și nu un anunț bombastic, oficial. România e aproape de conflictul cu Ucraina, unde Trump poate provoca o dezangajare. Comunitatea serviciilor secrete americane poate deveni mai puțin interesată de omologii ei români, iar politicienii noștri au gradul de viziune și claritate pe care îl știm. Desigur că e greu ca asta să ne pună pe o traiectorie autoritară sau prorusă, în sine, fiindcă suntem dovedit centriști și europozitivi, dar nu e tocmai o veste bună.
La aceasta se mai adaugă una, legată de posibila creștere de formă a lui Viktor Orbán și ambițiile regionale ale acestuia, ca preferat al lui Trump – sau unul dintre ei. Stefano Bottoni relatează în volumul menționat că Tușnadul și conferințele din maghiarimea noastră sunt un soi de leagăn ideologic al lui Viktor Orbán, locul în care acesta a enunțat pentru prima oară idei „iliberale” neluate în seamă la vremea respectivă. Iar minoritatea ungară din România e foarte importantă pentru componenta naționalistă a edificiului ideologic al lui Orbán, alături de celalată masivă, din Slovacia. Bottoni sugerează convingător că asta nu ridică în momentul de față probleme teritoriale, prin faptul că Orbán e preocupat de maghiarii din afara granițelor într-un mod asemănător cu conceptul lui Putin, și nu numai al lui, de „ruskii mir”, lume rusească. Adică în sensul unei comunități culturale și de influență și al unui vis măreț livrat electoratului maghiar. Ungaria nu are armate cu care să invadeze țări vecine și, probabil, nici un fel de idei de acest fel pe termen scurt. Acțiunile de influență se vor intensifica însă foarte probabil, dacă excludem ipoteza vreunui crah al lui Orbán în Ungaria. Iar faptul că atunci când vorbim de „ruskii mir” ne vine în minte natural Ucraina nu e foarte confortabil.
