Donații
Veridica.md
În decembrie 2019, la inaugurarea primului ei mandat, Ursula von der Leyen afirma că își dorește „o Comisie geopolitică”. Cinci ani mai târziu, zâna cea bună pare a-i fi adus președintei reconfirmate a Comisiei ceea ce și-a dorit. Însă zâna cea bună are un nume cam anapoda: Vladimir Putin. Europa s-a conformat realității și a reacționat decis la invazia Rusiei în Ucraina. Dar cât și cum va fi aceeași Europă geopolitică – adică își va asuma rolul unui actor relevant în plan internațional – în următorii ani?
Nu numai invazia Rusiei în Ucraina, ci și conflictele Israel-Hamas și Israel-Hezbollah și acumulările militare ale Chinei au arătat că Europa nu are greutatea politică internațională la care ar putea să aspire dată fiind forța sa economică, precum și numărul de state din UE și greutatea multora din ele. Influența globală a Europei a fost însă subminată de dificultatea ca, în unele dosare cheie, statele membre să adopte o atitudine comună, precum și de lipsa unor pârghii internaționale eficace.
Mai multă geopolitică, tocmai fiindcă am prins gustul geopoliticii
Uniunea Europeană a făcut față mai mult decât onorabil conflictului din Ucraina, furnizând un sprijin economic, diplomatic și militar masiv țării agresate de Rusia autoritară a lui Putin. A făcut-o reușind chiar să rezolve neînțelegerile din Consiliul European, al șefilor de state, în care eternul clovn ideologic al continentului, Viktor Orbán, s-a pus de-a curmezișul aproape fiecărui pachet de sancțiuni, nereușind totuși decât să tărăgăneze lucrurile sau să obțină o „scutire de oligarh” pentru patriarhul ortodox Kiril, acolitul dintotdeauna al lui Putin, care a fost exclus de pe o listă de persoane fizice sancționate.
Cu toate piedicile puse de Orban, lucrurile stau bine, sau cel puțin mai bine decât ne-am fi așteptat. Chiar dacă nu a crezut – ca mulți dintre noi – în avertismentele anglo-americane referitoare la invazia Rusiei din 24 februarie 2022, Uniunea Europeană s-a repliat rapid și a făcut ceea ce părea puțin imaginabil înaintea invaziei – printre altele, livrarea de armament greu (tancurile Leopard sunt doar un exemplu) către o țară aflată în conflict cu Rusia.
Toate acestea au fost însă decizii de criză, mai degrabă tactice și reactive decât strategice și vizionare. Nevoia de apărare – s-a numit inițial „autonomie strategică” – a Europei se vede însă cu ochiul liber încă din vremea mandatului Trump din SUA. Ea a început să fie teoretizată în documente ca manifestul Partidului Popular European, lansat în primăvară, la București. Acolo era vorba de lucruri ca o uniune europeană a apărării și postul de comisar pentru apărare, asumate și girate de Ursula von der Leyen, care între timp și-a confirmat al doilea mandat în fruntea Comisiei. Ultimul deziderat s-a transformat într-o propunere de comisar european, în persoana lituanianului Andrius Kubilius, susținător dedicat al Ucrainei. La capitolul intenții declarate nu știm însă mult mai multe. Presa se întreabă cu ce se va ocupa noul comisar pentru apărare, iar consensul tinde către faptul că acesta va fi mai degrabă un „comisar al industriei de apărare” decât un „comisar al apărării”, cât timp existența unei armate europene nu e nici măcar un vis asumat al Europei.
Înalții Reprezentanți Fără Băț ai Europei
„Vorbește încet, dar ia cu tine un băț mare”: probabil că nu există personaj cu greutate internațională care să se fi conformat mai puțin axiomei geopolitice a președintelui american Theodore Roosevelt decât Josep Borrell, Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate până la intrarea în exercițiu a noii Comisii. Stilul strident al acestuia a fost ironizat de Politico într-un articol în care contabiliza nu mai puțin de 17 luări de poziție ale lui Borrell, numai din decursul lui 2024, în care acesta „condamna” diferite evenimente internaționale, de la tentativa de asasinat asupra premierului slovac Robert Fico, la situația din Gaza. Dar, dincolo de stilul personal, e clar de ce Borrell nu se poate conforma axiomei lui Roosevelt: nu posedă „băț”. O recunoaște chiar și articolul citat, care titrează: „Cel mai inutil job”, blamând poziția și nu ocupantul ei. Ridiculizat adesea în mediile bruxelleze, Borrell „e vinovat” în esență de faptul că nu se poate baza nici pe un mandat decis(iv) din partea statelor europene, nici pe pârghii geopolitice. Alternativa la ironizatele declarații ar fi, la urma urmei, tăcerea cu iz de complicitate.
Continuând alegoria, ne putem totuși bucura de faptul că Uniunea Europeană pare a fi decisă a fabrica „bețe” pentru alții, după ce a livrat ce avea prin magazie Ucrainei. Rămâne de văzut cui le vom distribui.
Kaja Kallas și „geopolitica europolitică”
Dar, dacă nu știm cui, începem să știm cine le va distribui. E vorba de succesoarea anunțată a lui Josep Borrell, Kaja Kallas. Despre fosta premieră estonă (liberală) știm lucruri care garantează măcar o anumită atitudine geopolitică, dacă nu și concretizarea ei. Provenită dintr-o familie de politicieni, cu doi dintre bunici și o mamă deportată pe vremea Uniunii Sovietice, estona a intrat pe o listă de „căutați” a Rusiei fiindcă a avut inițiativa de a demola monumentele sovietice din țara ei. Toate acestea conturează un lucru pe care istoricul Timothy Garton-Ash îl numește, în „Homelands”, carte care va apărea în curând și în română, „motorul memoriei”. E vorba de experiențele formative ale oricui, care determină o anumită atitudine politică și, în cazul personajelor cu statură, gesturi istorice. E un lucru care ne e familiar și în România: acei dintre noi care au apucat să trăiască în comunism au o repulsie greu de temperat față de orice tip de gândire politică de stânga.
La numai 47 de ani, noua Înaltă Reprezentantă a Europei pare o garanție (necesară, dar nu și suficientă) a unei atitudini tranșante a continentului în problema Rusiei, cu atât mai mult cu cât între ea și Ursula von der Leyen par a exista premise de compatibilitate foarte bune, în contrast cu relația incomodă dintre aceasta și Josep Borrell din timpul mandatului care se încheie.
Kallas își va prelua atribuțiile într-un climat de „superioritate morală” a Estului european, care a avertizat în repetate rânduri în privința tendințelor expansioniste ale Rusiei, dar nu a fost luat în seamă de marile puteri occidentale. Acestea și-au pierdut oricum din influență ca urmare a crizei de legitimitate a liderilor „motorului franco-german”, Olaf Scholz și Emmanuel Macron.
Putem deci spera la clarificarea obiectivelor în privința Rusiei. Pentru „geopolitică”, mai avem însă nevoie de ceva: China, cu așa-numitul „Sud Global”, legat în alte contexte de prescurtarea „BRICS” (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud). Presa internațională a remarcat în repetate rânduri cu privire la Kaja Kallas că aceasta nu are o atitudine clară în privința „restului lumii”. Probabil, în problema Chinei va urma linia președintei Comisiei, care a pus în repetat la modul tranșant problema raporturilor cu aceasta.
Cu alte cuvinte, geopolitica Europei ar putea deveni realitate, în viitorul apropiat, mai degrabă ca „europolitică”, o variantă redusă, continentală, a unei implicări mondiale. Mai ales că Europa nu a reușit să joace vreun rol semnificativ nici în Orientul Mijlociu, o zonă aflată, de data aceasta, chiar în imediata sa vecinătate. În mandatul care se încheie, apariția Ursulei von der Leyen și a Robertei Metsola, în veste antiglonț la Tel Aviv, în primele luni ale conflictului din Gaza, a rămas de pomină, și a apărut ca o antiteză la reacția tranșant propalestiniene a lui Borrell, „înaltul reprezentant” cu acte. Cum vestele nu țin loc de bețe, celelalte două înalte reprezentante ale continentului nu au putut decât să „condamne” situația, la fel ca preopinentul lor. Momentul de solidaritate și eficiență al Uniunii Europene în Ucraina a fost urmat de un eșec rău prevestitor în Orientul Apropiat.
Semne de limpezire în Consiliul European
Totuși: „Pe cine suni la telefon dacă vrei să vorbești cu Europa?” Butada atribuită lui Henry Kissinger (chiar dacă acesta a negat-o) rămâne în discuție. În încâlcitul sistem UE, Comisia e mai degrabă magazia de bețe; cheia ei se află altundeva, la Consiliul European, al liderilor de state. Incapacitatea acestuia de a lua decizii clare prin unanimitate în probleme importante, așa cum o cer tratatele europene, e cunoscută. Există, totuși, o dorință de transformare a Uniunii Europene până la nivelul tratatelor care stipulează, de exemplu, principiul unanimității în Consiliu. Mai mult, puseurile antidemocratice ale Poloniei sunt istorie, cel puțin până la proba contrarie, de la plecarea de la guvernare a Partidului Lege și Justiție, iar poziția internă a lui Orbán nu mai e atât de solidă, atât din motive economice, cât și politice. Posibil, în Consiliul European vor exista mai multe opinii divergente, dar ele nu se vor referi în nici un caz la Rusia.
În viitorul apropiat, lucrurile s-ar putea lega mai bine pentru geopolitica Europei și fiindcă de la 1 ianuarie, cam din perioada în care Comisia von der Leyen II își intră în atribuții, președinția celuilalt consiliu, al Uniunii Europene, va fi preluată de Polonia, țară cu o atitudine foarte clară în privința Rusiei. Asta ar putea netezi calea diplomatic și „funcționărește” pentru deciziile liderilor din de state.
Geopolitica românească. Care, a lui Ciolacu sau a lui Geoană?
Desigur, ne interesează și ce rol ar putea juca România în noua conjunctură geopolitică. Țara noastră ocupă o poziție strategică – pilonul sudic al flancului NATO – care o favorizează, dar asta nu înseamnă că politicienii țării vor ști să culeagă foloasele. Eventualitatea revenirii lui Trump la Casa Albă este un scenariu nedorit pentru întreaga Europă, dar el ar avea efecte mai drastice în România, din cauza relației preferențiale a țării noastre cu SUA, afirmată public sub forma parteneriatului strategic. O Americă intrată în izolare ar lăsa România fără busolă politică și, la cum am prezentat lucrurile mai sus, nu e clar cum ar putea reuși Uniunea Europeană să umple golul de influență externă.
Desigur că multe depind de rezultatul alegerilor prezidențiale din această iarnă. Un Mircea Geoană la Cotroceni ar fi din acest punct de vedere un plus evident, ca urmare a experienței acestuia în diplomație și în NATO, oricare ar fi gafele făcute la TV în precampanie. Cât despre ipoteza Ciolacu – sau oricare alta – să zicem că măsura capacităților geopolitice actuale ale României a fost dată de campania pentru șefia NATO dusă de Klaus Iohannis. Autorul acestor rânduri nu și-a pus încă cenușă în cap, dar o face acum, pentru că a văzut în campanie un demers coerent și curajos, generator de leadership regional nu numai pentru președinte, ci și pentru România, chiar în ipoteza pierderii șefiei, în fruntea unei coaliții onorabile de state. Incredibil, însă, Iohannis nu a avut în spate așa ceva. Ținând însă cu dinții de propria candidatură până în ceasul al treisprezecelea, când a devenit clar că ea e susținută numai de regimurile autoritare din Ungaria și Turcia și gripează funcționarea NATO, președintele României a dat dovadă de o încăpățânare care denotă clar egoismul politic și ne-a tras după el, înapoi în categoria țărilor cu idei „geopolitice” ciudate, posibil amenințătoare pentru viitorul organizațiilor suprastatale din care fac parte.
Despre ce vorbim, de fapt? Geopolitica și puterea militară
Dacă, așa cum a observat Orwell cu mult înaintea lui Françoise Thom, limbajul politic e gândit pentru „a da o aparență de soliditate purului vânt”, e cazul să ne întrebăm la ce se referă, exact, o Europă „geopolitică”. Explicația de enciclopedie a cuvântului se referă la influența geografiei asupra relațiilor politice internaționale. Cât timp geografia e în joc, însă, e imposibil să nu vorbim despre putere militară și raporturi de forță, așa cum am și făcut-o mai sus. Desigur că Ursula von der Leyen nu-și putea enunța în clar dorința de a transforma Europa într-o putere militară. Noi, ca europeni, simțim însă că e cazul să ne dorim ceva asemănător. Problema e că în linii mari, Uniunea Europeană e un consens bazat pe reguli, al unor țări care s-au săturat să se mai lupte între ele, iar asta o dovedește chiar nucleul UE, Comunitatea Oțelului și Cărbunelui, care a transformat bazinul Rurh într-o sursă de prosperitate comună, după ce acesta fusese substanța vitală a puterii militare naziste.
Agresiunea și amenințarea Rusiei, pretențiile de superputere numărul unu ale Chinei și posibilitatea unei noi președinții Trump sunt impulsuri puternice pentru o atitudine tranșantă și eficientă a continentului. Totuși, „o Europă geopolitică” înseamnă o Europă ieșită din disonanță cognitivă, care își asumă onest (măcar tacit) dezideratul puterii militare și diplomatice și îl armonizează, atâta cât se poate, cu cele ale păcii și prosperității. Până când noi, europenii, nu vom fi capabili să facem asta, liderii noștri vor da din colț în colț.
