Donații
Veridica.md
Subiectul care face vâlvă prin presa bruxelleză sau interesată de Bruxelles în aceste zile, paritatea de gen a Comisiei von der Leyen II, e de fapt vechi de cinci ani. Comisia von der Leyen a obținut această paritate în 2019. Nou e doar faptul, aparent curios, că în 2024 s-ar putea ca asta să nu se întâmple. Dincolo de componența finală a “guvernului Europei”, care nu e cunoscută în momentul în care scriu aceste rânduri, subiectul în sine e un fir roșu pentru modul cum va funcționa următoarea Comisie și pentru felul cum se schimbă vremurile.
Comisia Europeană, ediția 2019, a funcționat în cea mai mare parte a mandatului cu o cvasi-paritate de 13 femei la 14 bărbați. Ediția 2024 ar putea avea, conform calculelor din acest moment, doar 9 comisare, cărora li se adaugă președinta, Ursula von der Leyen. Iar asta, numai cu nominalizările feminine de ultimă oră ale Belgiei și României, Hadja Lahbib și Roxana Mînzatu, ceea ce duce în final la o componență de aproximativ 40% femei-60% bărbați. Mediile politice bruxelleze par a se resemna cu ea în aceste zile, iar dacă nimic neprevăzut nu se întâmplă până la desemnarea finală a Comisiei, care se profilează în noiembrie, putem încerca să citim în cele de mai sus o serie de schimbări de mentalitate.
Orice-am crede despre justiția și caracterul pozitiv al egalității de gen, cert e faptul că, în 2024, ea e mai puțin importantă decât în 2019. Prioritățile Europei, așa cum au fost enunțate de partidele politice de centru care susțin noua Comisie, includ în primul rând capacitatea de apărare și politicile față de migrație. Lor li se adaugă, tacit, dezideratul unei atitudini geopolitice coerente și consecvente a Uniunii Europene și, printre rândurile documentelor politice oficiale, o adecvare mai bună a Pactului Verde la realitatea de fapt, care a însemnat proteste masive ale partea fermierilor, iar acestea prevestesc o atitudine critică mai extinsă a electoratului. În plus, Pactul Verde poate destabiliza economiile europene – ajunge să ne gândim la puternica industrie auto germană, bazată, încă, pe combustibil fosil.
O altă explicație a faptului că paritatea de gen contează mai puțin în 2024 ține de o Europă care poate avea mai multe pretenții politice față de centru în prezent, la nivel de state-membre. E o situație care se creează pe fondul crizei de legitimitate a “motorului franco-german”, cu un Olaf Scholz aflat în declin politic pronunțat și un Emmanuel Macron care a reușit să se salveze miraculos pentru moment, dar nu mai poate aspira la rolul dominant de acum câțiva ani. Statele-membre ar putea fi mai puțin dispuse să cedeze unui criteriu controversat (cel puțin la modul nespus) ca paritatea de gen, în detrimentul propriilor aranjamente politice.
Ce obținem în schimbul unor bărbați bătrâni și controversați
România și Belgia par a fi o fi făcut, conform raționamentului de mai sus. Roxana Mînzatu a fost preferată propunerilor mai vechi (Victor Negrescu, iar un alt nume foarte vehiculat în trecut a fost al lui Mihai Tudose), la fel ca Hadja Lahbib, actuala ministră de externe a Belgiei, care l-a lăsat fără „coledzi” pe Didier Reynders, nume sonor al politicii europene și comisar pentru justiție în Comisia care își încheie acum mandatul. Dacă numele lui Victor Negrescu a fost pomenit în contexte laudative raportat la politica europeană, cele ale lui Tudose și Reynders creează impresia unei generații masculine trecute de maturitate, cu un trecut controversat, care cedează ștafeta unei garnituri feminine tinere, cu un trecut inevitabil mai scurt, deci, la fel de inevitabil, mai puțin controversat. Sau nu?
Cu privire la Hadja Lahbib, actuala ministră de externă a Belgiei, am mai relatat că e o fostă prezentatoare TV care a stârnit un scandal, după desemnarea ca ministru, din cauza unei călătorii pe care o făcuse în 2021 în Crimeea anexată, cu viză rusească, pentru a relata de la un festival al unei organizații pro-ruse. Lahbib a mai făcut opinie separată față de restul Europei (dar comună cu Ungaria) atunci când Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, a propus crearea unui pachet de ajutor pentru Ucraina de 100 de miliarde de euro, pentru următorii patru ani, exprimându-și reticența față de acest angajament.
Reticentă e și presa belgiană față de actuala ministră de externe a țării. Le Soir citează o sursă care afirmă că Lahbib „nu stăpânește tehnic toate subiectele” diplomatice. Asta după ce a ajuns ministră de externe printr-o „parașutare-surpriză”, conform La Libre Belgique. Expresie care ar putea caracteriza mai multe desemnări de comisar european.
În schimb, candidatei României, Roxana Mînzatu, i se poate reproșa cel mult o statură politică prea redusă pentru funcția de comisar. Nominalizarea ei e interesantă datorită portofoliului vizat, dar vom reveni mai jos la asta.
Lahbib și Mînzatu pot fi considerate două simptome cu privire la modul cum va funcționa Comisia von der Leyen II. E vorba de infuzia de personaje politice fără o statură impresionantă, care ar putea fi predispuse la docilitate față de președinta Comisiei, la fel cum au fost față de cei care le-au desemnat. În aceeași clasă intră și croata Dubravka Šuica, dorită din nou de Zagreb în postul de comisar, după ce în mandatul 2019-2024 a ocupat impozantul post de vicepreședintă a Comisiei, dar cu un portofoliu decorativ, pentru Democrație și Demografie. Šuica a fost ceea ce e numit în limbaj colocvial la Bruxelles „comisar fără DG” (fără Directorat sau Direcție Generală), cu alte cuvinte privat de resurse și aparat administrativ.
Antagoniștii Ursulei von der Leyen: Breton și Fitto
Într-o epocă în care femeile cu un trecut politic impresionant sunt inevitabil mai puține decât bărbații, posibilii antagoniști ai Ursulei von der Leyen din cea de-a doua Comisie nu pot fi decât doi bărbați, francezul Thierry Breton și italianul Raffaele Fitto. Faptul că Breton a fost redesemnat de Franța, după o relație agitată cu Ursula von der Leyen în prima echipă și intenții anunțate de a candida la președinția noii Comisii, e concludent și pentru forța de negociere a Franței, și pentru capacitățile lui Breton, politician preocupat de lucruri ca industria cipurilor sau cea spațială. E vorba de domenii esențiale, în care a creat și fonduri, și cadre instituționale pentru ca Europa să să nu rămână în urma SUA sau a Chinei. Conform Die Welt, Breton vizează portofoliul pentru industrie și autonomie strategică. Cel de-al doilea domeniu înseamnă, în eurospeak, exact apărarea, capitol nevralgic, la care Europa e deficitară și referitor la care Ursula von der Leyen își anunțase inițial intenția de a crea un nou portofoliu. Faptul că acesta ar putea fi cumva cumulat de Breton poate fi un indiciu în plus al poziției de forță a Franței.
Dincolo de propriul CV, Raffele Fitto ar putea avea un rol-cheie în următoarea Comisie fiindcă, în calitate de reprezentant al ECR, pe filiera Fratelli d’Italia, e „omul lui Meloni”, iar deschiderea centriștilor din PPE-ul Ursulei von der Leyen către radicalii din ECR nu mai e o noutate. CV-ul nu e totuși de neglijat, fiindcă Fitto are un trecut centrist, chiar dacă la formațiuni populiste ca a lui Silvio Berlusconi, deci poate fi considerat, până la proba contrarie, un moderat care ilustrează reorientarea (măcar de conjunctură) către moderație a formațiunii conduse de Giorgia Meloni.
O comisie mai greu de gestionat pentru președintă
A ne imagina următoarea Comisie ca pe o păruială între fete și băieți, în care fetele sunt conduse de „tovarășa dirigintă” von der Leyen, iar băieții, de la fel de leoninul Thierry Breton, e însă caricatural. Sau, dacă ținem neapărat s-o facem, trebuie să-l includem în echipa fetelor și pe letonul Valdis Dombrovskis, redesemnat de țara lui după o relație foarte strânsă cu von der Leyen în prima echipă. Totuși, chiar presupunând că paritatea de gen un simplu pretext politic, ceea ce nu e cazul, Ursula von der Leyen va avea mai mult de furcă cu disciplina celei de-a doua Comisii, fiindcă, într-un fel sau altul, statele-membre și-au impus punctul de vedere într-o proporție mai mare decât în 2019, pe același fond al diminuării influenței celor două mari puteri europene, Germania și Franța. Văzând altfel lucrurile, asta deschide oarecum un culoar de oportunitate statelor mai puțin importante, ca România.
Deocamdată, prima Comisie von der Leyen a dovedit că paritatea de gen e orice altceva decât un principiu destructiv. E vorba de o Comisie care a trecut prin trei impasuri majore, din care două crize inimaginabile la începutul mandatului – Brexit, COVID-19 și Războiul din Ucraina – și le-a gestionat cu succes. Probabil, s-ar fi putut și mai bine – sau mai prost –, dar legătura cu paritatea de gen e foarte greu de făcut.
Post-scriptum despre România
După victoria „landslide” a alianței PNL-PSD la europarlamentarele din iunie, România se afla într-o poziție foarte bună, cu un aport substanțial, de 19 membri „centriști” ai Parlamentului European numai din PNL și PSD, oricare-ar fi fost gustul amar pe care l-a lăsat această victorie electoratului tânăr, progresist. Avantajul nu a fost însă fructificat. Dacă PNL nu a fost capabil să obțină nici măcar președinția unei comisii din Parlamentul European, gogorițele lui Marcel Ciolacu cu privire la un portofoliu economic pentru România în Comisia Europeană s-au dovedit și ele ceea ce au fost. După declarații de intenții confuze și numeroase nume vehiculate, a trebuit să ne resemnăm cu candidatura Roxanei Mînzatu, care ar fi „în cărți” la Coeziune. Dacă despre biografia actualei europarlamentare social-democrate nu se pot spune prea multe, interesant e domeniul vizat. Fondurile de coeziune se distribuie către statele care au un PIB pe cap de locuitor mai mic de 90% din media UE și, ca atare, sunt în mod tradițional pâinea cea de toate zilele a experților autohtoni în fonduri europene.
Ca posesoare a unui PIB mai redus în UE, România arată că este în mod clar interesată de acesate fonduri, și dacă ne întrebăm ce e nefiresc în asta, trebuie să ne amintim de acrobațiile lui Liviu Dragnea de prin 2013, când crea primul dintre cele două PNDL-uri ale sale din resursele proprii ale țării, fiindcă banii europeni veneau „cu prea multe condiționalități”, cu alte cuvinte, erau mai greu de furat. Nu e clar însă dacă guvernanții nu vor avea o surpriză, fiindcă Bruxellesul plănuiește o reorientare radicală în materie de aceleași fonduri de coeziune, pe care le va condiționa prin „performanță” în adoptarea de „reforme”. Nu de alta, dar a stipendiat destul regimuri autoritare și anti-UE ca cel din Ungaria sau cel polonez, devenit istorie.
Oricare ar fi următoarea echipă de guvernare de la București, ea își va dori foarte tare fondurile europene de care un Liviu Dragnea încerca să scape, deci puseurile de naționalism sau alunecările iliberale à la Viktor Orbán sunt greu de conceput. În viitoarea guvernare PSD, cu sau fără PNL, Bucureștiul va fi prietenos cu Bruxellesul și nu va avea neapărată nevoie de un comisar mai puternic decât Roxana Mînzatu. Iar Bruxellesul va fi și el prietenos cu Bucureștiul, fără alte pretenții decât conectarea la politicile și obiectivele lui și faptul de a nu ne fura singuri căciula (sau PNDL-ul). Așa cum s-a văzut la trecut, ambele tind să vină la pachet.
