2024: Anul „Marii resetări"?

Iran: ayatollahii câștigă alegerile, dar regimul își pierde susținerea

Clerici iranieni votează în timpul alegerilor legislative iraniene la moscheea Ershad din nordul Teheranului, Iran, 1 martie 2024.
© EPA-EFE/ABEDIN TAHERKENAREH   |   Clerici iranieni votează în timpul alegerilor legislative iraniene la moscheea Ershad din nordul Teheranului, Iran, 1 martie 2024.

Susține jurnalismul independent

Regimul de la Teheran a obținut, simultan, o victorie și o înfrângere în alegerile legislative. A ieșit exact cine au vrut ayatollahii să iasă, dar prezența la vot a fost cea mai mică din istoria republicii islamice. Victoria arată că ultraconservatorii regimului controlează ferm Iranul, însă prezența scăzută indică o pierdere a susținerii populației pentru un regim care a fost tot mai contestat în ultimii ani.

Regimul a câștigat alegerile, dar a pierdut alegătorii. Victorie simbolică a opoziției

Iranienii au fost chemați să își aleagă noul Parlament, dar și o nouă componență a Adunării Experților. Aceasta din urmă are rolul de a a-l sfătui pe liderul suprem și de a-i alege un succesor atunci când moare. Actualul lider, ayatollahul Ali Khamenei, are deja 84 de ani și de ani de zile circulă informații despre problemele sale de sănătate, inclusiv un cancer la prostată tratat cu succes în 2014 și o operație la intenstine în 2022.

Toți candidații la alegerile iraniene trebuie aprobați de așa-numitul Consiliu al Gardienilor, un organism de 12 persoane care este, practic, controlat de liderul suprem. Consiliul are grijă să candideze doar susținători ai republicii islamice, care se împart în două mari grupuri (niciunul dintre ele omogene): moderați și conservatori. Când moderații au o pondere mai mare în parlament sau li se permite să aibă un candidat la președinție, există premisele ca situația să se destindă în interiorul Iranului, dar și în relațiile externe ale acestuia. La actualele alegeri însă, Consiliul Gardienilor s-a arătat mai strict decât în trecut și a favorizat clar (ultra)conservatorii, astfel încât aceștia au majorități clare atât în parlament cât și în Adunarea Experților; președintele țării, Ebrahim Raisi este și el conservator.

Cu rezultatul practic asigurat, marea miză a alegerilor pentru regimul de la Teheran a fost să aibă o prezență cât mai mare la vot. Aceasta ar fi arătat că ayatollahii încă se bucură de sprijinul larg al populației, că regimul are legitimitate. Însuși Khamenei, le-a transmis iranienilor că votul reprezintă o obligație religioasă – afirmație care, mai ales într-o teocrație, ar trebui să aibă o oarecare greutate. Autoritățile nu s-au oprit însă la astfel de mesaje. Presa iraniană din exil scrie că au fost arestați opozanți care chemau la boicot, militarilor li s-au promis permisii dacă votează, s-a încercat mobilizarea milioanelor de studenți cu drept de vot, au fost manipulate chiar și statisticile prin „scăderea” numărului celor cu drept de vot, astfel încât procentul celor care au mers la urne să crească.

Nimic din toate acestea nu a funcționat. Un sondaj telefonic făcut înainte de alegeri estima că doar o treime dintre iranienii cu drept de vot se vor prezenta la urne. Presa de stat de la Teheran a spus, după scrutin, că prezența a fost de 40 – 41%. Este cea mai scăzută participare la vot de după revoluția islamică din 1979, mai scăzută decât cea de acum 4 ani, de 42,5% și semnificativ mai mică decât a fost în 2016 –  62%. Iranienii sunt nemulțumiți de ceea ce se întâmplă în țara lor și au arătat-o refuzând să participe la alegerile aranjate de regim.

Prezența scăzută la vot e mai mult decât un eșec al autorităților de a-i mobiliza pe alegători; ea poate fi interpretată și ca o victorie a celor care se opun regimului (sau măcar conservatorilor care îl domină). Înainte de alegeri, laureata premiului Nobel pentru Pace din 2023, Narges Mohammadi, a lansat din închisoare un apel la boicotarea scrutinului, iar circa 300 de persoanalități au semnat o scrisoare publică în care au denunțat alegerile drept o farsă.

Protestele „fără precedent” față de regimul iranian, tot mai dese

Nemulțumirile iranienilor pleacă în primul rând de la problemele economice, cronicizate ca urmare a sancțiunilor impuse Iranului pentru programul său nuclear, dar există și o importantă pătură a populației care vrea reforme politice și chiar și schimbarea regimului, așa cum s-a văzut la mai multe valuri de proteste la nivel național, cele mai recente având loc în 2022 – 2023, după moartea tinerei Mahsa Amini, care fusese arestată și bătută pentru că nu și-ar fi purtat „corect” hijabul – voalul islamic – care este obligatoriu conform legislației iraniene derivate din cea islamică, șaria. Moartea tinerei le-a înfuriat în primul rând pe femei, care au fost în prima linie a protestelor; multe și-au smuls voalurile în gesturi de sfidare a regimului care continuă să se înregistreze până în ziua de azi. Manifestațiile nu au fost însă doar legate de drepturile femeilor; unii protestatari au contestat regimul în ansamblul său, iar presa internațională a relatat că pe străzile orașelor iraniene s-a scandat și „moarte dictatorului” sau „moarte lui Khamenei”. Au fost și violențe, soldate cu sute de morți, iar regimul a trecut la o campanie dură de reprimare, arestând numeroși protestatari și condamnându-i pe unii dintre ei la moarte; una dintre cele mai recente execuții, cea a unui tânăr de 23 de ani, a avut loc în luna ianuarie.

Protestele din 2022 – 2023 au fost catalogate drept cele mai mari din istoria republicii islamice și cea mai serioasă provocare la adresa regimului teocratic. Recordurile în domeniu par însă să se stabilească tot mai des în Iran. Primul val masiv de manifestații – așa-numita „Mișcare Verde” – s-a înregistrat în 2009, când iranienii au ieșit în stradă cu sutele de mii, în marile orașe ale țării, convinși că alegerile din acel an fuseseră fraudate în favoarea președintelui conservator Mahmud Ahmedinejad, care tocmai câștigase un al doilea mandat în funcție. Trecuseră, până la acel moment, 30 de ani de la revoluția islamică din 1979.

La zece ani de la Mișcarea Verde, în Iran au avut loc, din nou, proteste catalogate drept cea mai serioasă provocare la adresa regimului. Declanșatorul a fost, de data aceasta, de natură economică: o creștere abruptă a prețurilor la combustibil în toamna lui 2019. Situația era deja tensionată din cauza problemelor economice care se cronicizau și care duseseră la o serie de greve și manifestații în anul precedent. Protestele declanșate în noiembrie 2019 au fost însă mult mai ample și mult mai violente – între câteva sute și peste o mie de persoane au fost ucise. De la revendicările economice s-a trecut destul de repede și la  unele de natură politică și, la fel cum avea să se întâmple în cazul protestelor generate de moartea Mahsei Amini, s-au auzit scandări anti-regim.

De la „Noiembrie Sângeros” – cum a fost numită mișcarea din 2019 – până la următorul val masiv de proteste au trecut mai puțin de trei ani. N-ar fi de mirare ca, după protestul prin absenteism de la 1 martie, liderii de la Teheran să se întrebe când vor ieși, din nou, iranienii în stradă.

Între Semiluna iraniană și „nu Gaza, nici Liban”: Iranul a devenit o putere regională, dar mulți iranieni contesta politica externă

Alegerile au avut loc într-un moment în care Iranul face un complicat „joc pe sârmă” regional. Proxy și aliați ai săi din întreg Orientul Mijlociu au lansat, în numele solidarității cu Gaza, sute de atacuri – Hezbollahul la granița israeliano-libaneză, alte miliții șiite, în special irakiene, împotriva bazelor americane din Irak, Siria și Iordania, rebelii Houthi din Yemen, contra navelor care tranzitează Golful Aden și Marea Roșie.

Toată această agitație a milițiilor îi este utilă Teheranului până la un punct, pentru că îi încurcă pe israelieni și americani – principalii săi adversari – și arată și că Iranul îi sprijină pe palestinieni. Să nu uităm că Iranul are legături cu Hamasul și că proxy-ul său din Gaza, Jihadul Islamic, a participat alături de Hamas la atacul terorist din 7 octombrie. Atacurile contra americanilor, care au răspuns prin lovituri în Siria, Irak și Yemen, convin și Rusiei, un aliat important al Teheranului, întrucât distrag Washingtonul de la războiul din Ucraina.

Teheranul nu pare însă să își dorească o confruntare directă cu Israelul sau cu Statele Unite, astfel încât trebuie să aibă grijă cât de departe merg milițiile. Este sugestiv faptul că după atacul asupra bazei Tower 22 din Iordania, primul de la declanșarea războiului din Gaza în care au murit militari americani, miliția suspectată că l-ar fi organizat, Khataib Hezbollah, s-a grăbit să anunțe că suspendă operațiunile militare. La fel, la granița libanezo-israeliană, Hezbollahul a evitat să provoace prea tare Israelul printr-un atac amplu care să ducă la o replică pe măsură. În Yemen situația este și mai complicată – Houthi sunt mai degrabă aliați ai Iranului decât proxy ai acestuia, astfel încât controlul Teheranului asupra lor nu e la fel de puternic ca acela asupra Hezbollahului sau milițiilor șiite irakiene. Problema e că ruta maritimă prin Marea Roșie este extrem de importantă pentru China și comerțul acesteia cu Uniunea Europeană. Iranul este în mare măsură dependent de Beijing, care îi cumpără petrolul pe care, din cauza sancțiunilor americane, nu prea are unde altundeva să-l vândă. China, pe de altă parte, nu depinde de petrolul iranian, astfel încât, dacă se supără prea tare, poate decide să renunțe la el – iar petrolul reprezintă doar o parte din schimburile comerciale bilaterale, care avantajează, toate, China.

Teheranul nu se joacă cu focul doar prin intermediul milițiilor șiite. În jocul de poker care a devenit dosarul nuclear iranian, mizele continuă să crească: pe măsură ce Iranul se apropie de capacitatea de a produce o bombă, crește și riscul ca adversarii săi să recurgă la o soluție militară pentru a împiedica acest lucru. De când Donald Trump a retras Statele Unite din Acordul nuclear, în 2018, Iranul a început să sporească treptat gradul de îmbogățire a uraniului, iar la sfârșitul anului trecut ajunsese la 60%, de unde se poate trece relativ ușor la uraniu îmbogățit 90%, din care se fabrică arme nucleare.

Iranul nu a fost niciodată mai puternic, la nivel regional, decât este în prezent. De la izolarea din anii '80, când era în război cu Irakul, sau „încercuirea” americană din 2003, când forțele Washingtonului controlau Afghanistanul și Irakul, Iranul a ajuns una din marile puteri ale Orientului, cu o sferă de influență care cuprinde Libanul, Siria, Irakul și Yemenul. Rachetele iraniene sunt capabile să lovească ținte din întreaga regiune, inclusiv câmpurile petrolifere din Golf, și momentul în care Teheranul va putea să producă o bombă nucleară este tot mai apropiat.

Această politică – dincolo de faptul că îi poate împinge la anumite măsuri pe adversarii externi ai Iranului – nu este chiar așa de susținută în interiorul Iranului. Încă din 2009, la manifestațiile anti-guvernamentale se scandează, cu regularitate, și „nu Gaza, nici Liban. Viața mea pentru Iran”. Iranienii, deși mulți sunt naționaliști, nu sunt de acord ca statul să cheltuie bani pentru susținerea imperiului atunci când sunt atâtea probleme economice acasă.

Ayatollahii par să aibă tot mai puține în comun cu propria populație – chiar dacă, deocamdată, controlul lor asupra Iranului pare să se consolideze.

EBOOK> Razboi si propaganda: O cronologie a conflictului ruso-ucrainean

EBOOK>Razboiul lui Putin cu lumea libera: Propaganda, dezinformare, fake news

Cătălin Gomboș

Cătălin Gomboș




Urmareste-ne si pe Google News

Timp de citire: 9 min
Alegeri și „resetări” în România post-comunistă. 1996: revanșa reformiștilor și cei „15 mii de specialiști”
Alegeri și „resetări” în România post-comunistă. 1996: revanșa reformiștilor și cei „15 mii de specialiști”

Alegerile prezidențiale și legislative din 1996 au dus la prima alternanță a puterii de după Revoluția din 1989. Formațiuni percepute ca reformiste au învins forțele conservatoare, văzute drept moștenitoare ale defunctului Partid Comunist Român și reprezentate de Ion Iliescu și PDSR.

Horia Grușcă
Horia Grușcă
07 Apr 2024
Alegeri locale în Turcia. Un „punct de cotitură”?
Alegeri locale în Turcia. Un „punct de cotitură”?

Islamiștii AKP ai președintelui Recep Tayyip Erdoğan au suferit o înfrângere usturătoare în alegerile locale. Se îndreaptă Turcia spre o „resetare” și sfârșitul epocii Erdoğan?

Dragoș Mateescu
Dragoș Mateescu
02 Apr 2024
Alegeri locale în Polonia: încredere în tabăra pro-europeană, dar și pro-ruși tot mai vocali
Alegeri locale în Polonia: încredere în tabăra pro-europeană, dar și pro-ruși tot mai vocali

Conservatorii polonezi se îndreaptă spre o a doua înfrângere în 6 luni, de data aceasta la alegerile locale. Între timp, pro-europenii încearcă să reseteze sistemul iar pro-rușii sunt din ce în ce mai vocali.

Michal Kukawski
Michal Kukawski
25 Mar 2024
Putin, reales. Consolidarea dictaturii și „plecarea” Rusiei din Europa
Putin, reales. Consolidarea dictaturii și „plecarea” Rusiei din Europa

„Alegerile” prezidențiale din Rusia sunt încununarea unui lung șir de crime, abuzuri și diversiuni menite să transforme dictatura lui Putin într-un sistem totalitar în adevăratul sens al cuvântului. Lansată ca un regim de mână forte, menit să grăbească modernizarea structurală a țării, aparent după modelul lui Petru cel Mare, dictatura lui Putin a dus în cele din urmă la ieșirea deplină a Rusiei din Europa și ancorarea ei solidă în modelul politic asiatic.

Cosmin Popa
Cosmin Popa
21 Mar 2024