Alegerile din România post-comunistă au fost, constant, o confruntare între cei care pledau pentru desprinderea de un trecut problematic și adoptare rapidă a modelului democrațiilor liberale, și cei care puneau accentul pe continuitate și stabilitate. Între forțe declarat reformiste și pro-occidentale și cele care au reciclat – în diferite partide, discurs și unele politici – oamenii și moștenirea Partidului Comunist Român.
În anul Marii Resetări, Veridica vă prezintă un scurt istoric al alegerilor care au marcat resetările României post-comuniste (în sensul de momente în care s-a încercat o pornire de la zero), cu actorii momentului și promisiunile făcute de ei, precum și „Marile resetări” premeditate de cei care au promovat proiecte naționaliste, neocomuniste, suveraniste sau șoviniste, narațiunile false promovate în campaniile electorale, contextul intern și internațional.
Alegerile prezidențiale și legislative din 1996 au dus la prima alternanță a puterii de după Revoluția din 1989. Românii au optat pentru reforma promisă de de Emil Constantinescu și Convenția Democratică din România. Acestea și alte formațiuni percepute ca reformiste au învins forțele conservatoare, văzute drept moștenitoare ale defunctului Partid Comunist Român și reprezentate de Ion Iliescu și Partidul Democrației Sociale din România (fostul FDSN), dar și de partidele asumat naționaliste/populiste/neo-comuniste cu care PDSR fusese aliat.
Cursa electorală: Ion Iliescu și PDSR (FDSN) vs. Emil Constantinescu și CDR reloaded. Candidați și partide exotice: poet asociat cu regimul Ceaușescu, general suspectat de legături cu KGB, un bioenergetician, partide pentru pensionari și automobiliști
Alegerile prezidenţiale din 1996 îi aduc din nou faţa în faţă pe Ion Iliescu (susţinut de PDSR) şi Emil Constantinescu (CDR), dar prilejuiesc şi o confruntare electorală în premieră între preşedintele în funcţie şi principalul său aliat politic de după Revoluţie, Petre Roman (candidatul USD). Din grupul celor 16 aspiranţi la cea mai înaltă funcţie în stat – cei mai mulţi din întreaga istorie postdecembristă – mai fac parte candidaţi cu notorietate şi experienţă politică parlamentară, precum György Frunda (liderul UDMR), Gheorghe Funar (preşedintele PUNR), Corneliu Vadim Tudor (PRM), Radu Câmpeanu (ANLE), Tudor Mohora (PS), Adrian Păunescu (PSM) şi Nicolae Manolescu (Alianţa Naţională Liberală), dar şi personaje relativ cunoscute pentru activitatea lor profesională în diverse domenii: independentul Nicolae Militaru, general în rezervă controversat, primul ministru al Apărării după Decembrie 1989, Ioan Pop de Popa (Uniunea Naţională de Centru) - chirurg cardiolog, scriitorul George Muntean (Partidul Pensionarilor din România), independentul Nuţu Anghelina – diacon ortodox, independentul Constantin Mudava – autodeclarat „bioenergetician, bioterapeut şi vindecător”, şi inginerul Constantin Niculescu (Partidul Naţional al Automobiliştilor).
Noua Lege a partidelor politice adoptată în martie 1996 face ca numărul formaţiunilor înscrise la alegerile parlamentare din noiembrie să scadă la 43, după ce la localele din acelaşi an au depus liste de candidaţi toate cele 150 de partide existente. Se încheie alianţe, au loc sciziuni şi fuziuni, se schimbă denumiri. În august 1996, Convenţia Democrată Română – cea mai importantă forţă de opoziţie - devine Convenţia Democratică din România. Coabitarea dificilă a partidelor din CDR face ca PSDR, UDMR, PL ’93 şi partidul Alianţa Civică să părăsescă pe rând alianţa în primăvara lui 1995. În schimb, înaintea alegerilor se alătură Convenţiei noua formaţiune Alternativa României, care se va transforma peste câţiva ani în Uniunea Forţelor de Dreapta. Au loc schimbări şi pe zona de stânga a scenei politice. În 1993, FDSN şi FSN au decis fiecare să renunţe la cuvântul „front” din titulatură, devenind Partidul Democraţiei Sociale din România şi respectiv Partidul Democrat. După părăsirea CDR, Partidul Social Democrat Român se prezintă în alegeri alături de PD în alianţa denumită Uniunea Social-Democrată (USD), formată în 1995. În acelaşi an, gruparea condusă de Tudor Mohora se desprinde de Partidul Socialist al Muncii prezidat de fostul prim-ministru comunist Ilie Verdeţ şi înfiinţează Partidul Socialist (PS). Partidul Unităţii Naţionale Române contează pe succesul lui Gheorghe Funar printre naţionalişti, mai ales că acesta câştigase în iunie un al doilea mandat de primar al muznicipiului Cluj-Napoca. Partidul România Mare continuă să se identifice cu preşedintele său fondator Corneliu Vadim Tudor, bizuindu-se pe puterea de influenţă a oficioaselor România Mare şi Tricolorul.
Context intern: „marea cuponiadă” și primele mari „tunuri” și scandaluri financiare, Caritas și SAFI. România optează pentru integrarea euro-atlantică prin „Declarația de la Snagov”. Moartea lui Corneliu Coposu
Guvernul condus de Nicolae Văcăroiu îşi încheie mandatul început în 1992 la termen, supravieţuind cu remanieri minore celor patru moţiuni de cenzură depuse de opoziţie cu ajutorul parlamentarilor PUNR, PRM şi ai PS. Colaborarea politică a celor patru partide, numită de presă „patrulaterul roşu”, a funcţionat mai întâi neoficial, apoi în baza un protocol semnat în 1995. În schimbul sprijinului, PDSR le-a oferit formaţiunilor aliate posturi de miniştri, secretari de stat şi prefecţi.
Situaţia socio-economică a ţării era marcată de restrângerea activităţilor productive (PIB-ul a scăzut cu aproape 25% în perioada 1990-1992), o inflaţie galopantă (peste 210% în 1992) şi de un şomaj în creştere (1,3 milioane de persoane nu aveau un loc de muncă în martie 1994, adică 11,3%). Scurta perioadă de relansare economică dintre 1995 şi 1996 a diminuat şomajul, iar inflaţia a coborât de la 256,1% în 1993 la 38,8% în 1996. După o scădere de 49% în primii doi ani după Revoluţie, producţia industrială creşte între 1993-1996 cu 22 de procente. Analiştii economici avertizau însă că nu era o creştere sustenabilă şi că multe întreprinderi de stat continuau să fie administrate defectuos, în timp ce investiţiile străine erau minime. Guvernul alege să amâne privatizările semnificative în industrie, ceea ce a făcut ca România să intre în recesiune la sfârşitul guvernării Văcăroiu.
În schimb, premierul preferă o metodă de privatizare controversată: distribuirea gratuită către fiecare cetăţean a unei părţi din patrimoniul naţional sub forma unor cupoane nominative în valoare de aproximativ 1 milion de lei, cu posibilitatea subscrierii la unele companii de stat. Astfel, 18 milioane de români devin peste noapte „acţionari” într-un aşa-numit proces de privatizare în masă, cunoscut sub denumirea colocvială de „marea cuponiadă”. În lipsa informaţiilor despre starea economică reală a întreprinderilor de stat, mulţi români îşi risipesc cupoanele sau le înstrăinează pentru sume infime. Beneficiarii tranzacţiilor au fost, de regulă, privilegiaţii cu resurse financiare şi acces la informaţii economice relevante.
Anul 1996 consemnează prăbuşirea SAFI Invest, unul dintre cele mai mari scandaluri finaciare din primul deceniu postrevoluţionar. Societatea cu acest nume, administrator al Fondului Mutual al Oamenilor de Afaceri, ajunge în imposibilitatea de a le restitui banii celor peste 100.000 de români care cumpăraseră certificate de investitor, atraşi de promisiunea creşterii sumei investite cu 40% pe lună. În dosarul SAFI, favorizat de insuficienta reglementare a pieţei de capital, au fost implicaţi mai mulţi lideri ai PNL, între care Viorel Cataramă şi George Danielescu, fost ministru de Finanţe în Guvernul Stolojan. Singurul trimis în judecată a fost Danielescu, preşedinte al Consiliului de administraţie şi director general al SAFI, care a fost însă achitat de instanţa supremă. Frauda SAFI a fost precedată de scandalul Caritas, un joc de tip piramidal care a atras între 1992 şi 1994 milioane de deponenţi, tentaţi de posibilitatea obţinerii, în doar trei luni, a unei sume de opt ori mai mari decât cea depusă. Escrocheria a fost sprijinită prin oferirea de spaţii de primăria din Cluj-Napoca, condusă de Gheorghe Funar, şi promovată în presă inclusiv la TVR, unde jurnalistul Mihai Tatulici a realizat un interviu elogios cu patronul afacerii, Ioan Stoica, cel care avea să fie condamnat ulterior la închisoare.
În aprilie 1993, ministrul de Finanţe destituie întreaga echipă de conducere a Gărzii Financiare, în frunte generalul Gheorghe Florică. A fost începutul deconspirării primului caz major de corupţie postdecembristă, cu implicarea unor responsabili din instituţii de forţă ale statutului, precum Armata şi SRI. Fostul comisar-şef al Gărzii Financiare va declanşa un scandal pe termen lung, cunoscut ca Ţigareta I, dezvăluind presei informaţii privind implicarea unor persoane cu funcţii importante într-o reţea de contrabandă şi alte combinaţii dubioase. Răspândirea corupţiei este recunoscută în ianuarie 1996 de Inspectoratul General de Poliţie, care anunţă că numărul cazurilor a fost în 1995 cu 42,9% mai mare decât în anul anterior, în timp ce rata criminalităţii în România a fost în 1995 de trei ori mai mare decât în 1990.
Dacă măsurile socio-economice ale guvernului Văcoroiu au fost ezitante şi contestate, România întreprinde câteva acţiuni importante şi cu bătaie lungă în relaţiile sale internaţionale, chiar dacă unele au părut mai degrabă simbolice. Obţinerea în noiembrie 1993 a clauzei naţiunii celei mai favorizate din partea SUA – care va căpăta în 1996 regim permanent - este urmată în ianuarie 1994 de semnarea documentului-cadru privind participarea României la Parteneriatul pentru Pace propus de NATO. În decembrie acelaşi an, preşedintele Iliescu afirmă voinţa fermă a României de a fi admisă în NATO. În 21 iunie 1995, liderii partidelor parlamentare semnează Declaraţia de la Snagov, care atestă acordul forţelor politice pentru strategia naţională pentru pregătirea aderării la Uniunea Europeană. O zi mai târziu, România îşi depune oficial candidatura pentru aderarea la UE, fiind al treilea stat fost comunist care face acest demers. Un pas important spre integarea euro-atlantică a fost semnarea în septembrie 1996 la Timişoara a Tratatului de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate cu Ungaria. Susţinut de PDSR, CDR şi USD, documentul a fost criticat,cu argumente diferite, de reprezentanţii PUNR, PRM şi UDMR.
La 11 noiembrie, 1995, a încetat din viață, la vârsta de 81 de ani, liderul ţărănist Corneliu Coposu. Dispariţia sa a suscitat o mare emoţie, nu doar printre partizanii PNŢCD. Sute de mii de oameni au trecut, în semn de omagiu, pe la catafalcul „Seniorului” sau au participat la funeralii. Mulţi sociologi au fost de părere că valul de simpatie şi respect de care a ajuns să se bucure fostul deţinut poltic după ostilitatea cu care l-au primit majoritatea românilor după Revoluţie a contribuit substanţial la deznodământul prezidenţialelor din 1996.
Slogane, teme de campanie, promisiuni și narațiuni false: „Să continuăm împreună pentru schimbarea în bine”, „Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?”, cei „15 mii de specialiști” imaginari ai CDR
Ion Iliescu şi-a lansat oficial campania pentru un nou mandat de preşedinte în 28 august 1996, sub sloganul „Să continuăm împreună schimbarea în bine a României!”, dublat de mesajul „Experienţă, integritate, echilibru” – ambele, apeluri implicite la stabilitate, loialitate şi consecvenţă adresate alegătorilor săi. Comitetul Naţional de sprijin al candidaturii sale este condus de Teodor Meleşcanu, ministrul în funcţie al Afacerilor Externe - un accent pus pe parcursul internaţional pozitiv al României în ultimii patru ani în detrimentul problemelor interne (potrivit statisticilor, în 1996 nivelul de trai scăzuse cu 35% faţă de decembrie ‘89. Dintre susţinătorii săi fac parte Corneliu Mănescu, fost diplomat comunist devenit disident în 1989 ca semnatar al criticilor aduse lui Nicolae Ceauşescu în „scrisoarea celor şase”, fostul premier Theodor Stolojan şi ministrul Apărării Gheorghe Tinca. Lor li se alătură criticul literar Eugen Simion şi poetul Marin Sorescu, soprana Eugenia Moldoveanu şi artistul plastic Eugen Mihăescu, precum şi sportivi populari cunoscuţi pentru performanţe remarcabile: Lia Manoliu, Ilie Năstase şi Ivan Patzaichin. Participarea lui Ion Iliescu pe listele de vot a fost vehement contestă de adversarii politici, care considerau că acesta ar putea accede la un al treilea mandat de preşedinte, ceea ce ar încălca limita de două mandate prezidenţiale impusă de Constituţie. În replică, juriştii PDSR au argumentat că mandatul lui Iliescu din perioada 1990-1992 a fost obţinut după abrogarea Constituţiei comuniste din 1974 şi înaintea adoptării celei din 1991.
Principalul adversar al preşedintelui în funcţie este, din nou, Emil Constantinescu, cu un substanţial surplus de popularitate faţă de alegerile din 1992 şi un nou slogan electoral: „Un preşedinte pentru fiecare, o ţară pentru toţi”. Constantinescu îşi lansează candidatura în 4 septembrie la Ruginoasa, jud. Iaşi – loc ales datorită încărcăturii sale simbolice cu trimitere la domnitorul Alexandru Ioan Cuza. El le prezintă sătenilor „Proclamaţia de la Rugionasa”, un contract cu satul românesc în care promite schimbarea în bine a vieţii ţăranilor prin redarea proprietăţilor şi a demnităţii. Au urmat alte proclamaţii şi discursuri de campanie, grupate tematic: „Apelul de la Alba iulia pentru reconciliere naţională”, „Decada fii satului”, „Contractul cu tinerii” ş.a. De altfel, întreaga platformă politică electorală a CDR adoptată cu un an înainte purta denumirea de „Contractul cu România” şi promitea, în esenţă, îmbunătăţirea semnificativă a vieţii fiecărei categorii de români în decurs de 200 de zile de la preluarea guvernării.
Sloganele electorale ale celorlaţi candidaţi au oscilat între formulări concise şi tranşante (Petre Roman – USD: „Singura cale adevărată!”; Corneliu Vadim Tudor – PRM: „Unire în belşug”) şi îndemnuri mobilizatoare în versuri (Adrian Păunescu – PSM: „Există o cale, există o cale/ Şi stă în puterile tale! Ţara fără hoţi! Soare pentru toţi!”; Ioan Pop de Popa – UNC: „Şansa noastră şi speranţa/ Pop de Popa, spicul, bradul şi balanţa!”). Pentru a fi mai convingători, unii competitori au ales să includă în mesajele lor referiri la credinţă (Corneliu Vadim Tudor: „Un preşedinte creştin pentru România secolului XXI”; Nuţu Anghelina – independent: „Un om bun cu suflet bun şi cu frică de Dumnezeu”), sau să recurgă la umor (Constantin Niculescu – Partidul Automobiliştilor: „Noi conducem cel mai bine!”).
Deşi Emil Constantinescu nu a mizat în campania sa pe problematica religioasă, el a speculat această temă sensibilă pentru o mare parte a electoratului în dezbaterea finală cu Ion Iliescu de la Antena 1, adresându-i oponentului faimoasa întrebare „Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?”. Răspunsul onest al preşedintelui în funcţie, care declarase şi anterior, în mai multe rânduri, că se consideră liber-cugetător, avea să-l coste pe acesta electoral. Constantinescu a plusat, echivalând deliberat – şi incorect – mărturisirea lui Iliescu cu eticheta de „ateu”, după care l-a acuzat că este „necredincios, deci om fără Dumnezeu” – o expresie cu conotaţii depreciative mult mai largi decât cele care decurg din interpretarea strict religioasă.
Pe de altă parte, oricât de îmbietor, „Contractul cu România” propus de Emil Constantinescu avea să se dovedească o promisiune de campanie fără mare acoperire. Un alt angajament dinaintea alegerilor, potrivit căruia CDR dispune de „15 mii de specialişti” gata să repare pagubele guvernării PDSR, a rămas neonorat, ca de altfel şi răgazul de „200 de zile” solicitat alegătorilor de alianţa de dreapta pentru a concretiza transformarea rapidă a ţării făgăduită în caz de victorie.
Context extern: primul an de pace în Bosnia, sfârșitul primului război cecen. Boris Elțîn și Bill Clinton, realeși în fruntea Rusiei și Statelor Unite
Anul 1996 marchează debutul militarilor români într-o misiune internaţională alături de contingentele armatelor statelor membre NATO şi partenere. Batalionul 96 Geniu, cu 200 de militari, participă la Forţa internaţională de impunere a păcii IFOR, dislocată în Bosnia şi Herţegovina după încheierea războiului care a măcinat fosta republică iugoslavă între 1992 şi 1995. În iulie, Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie emite mandate de arestare pe numele liderilor sârbilor bosniaci Radovan Karadžić şi Ratko Mladić, acuzaţi de crime de război. Două luni mai târziu, Alija Izetbegović devine preşedintele Bosniei şi Herţegovinei, în urma primelor alegeri organizate în republică după conflict.
În 3 iulie, Boris Elţîn este reales preşedinte al Federaţiei Rusiei în al doilea tur de scrutin. Două luni mai târziu, un acord semnat în Daghestan pune capăt Primului Război Ruso-Cecen. Ziua de 5 noiembrie marchează realegerea lui Bill Clinton ca preşedinte al Statelor Unite, într-o competiţie cu republicanul Bob Dole şi Ross Perot, candidatul Partidului Reformei.
Rezultate electorale și consecințe imediate: victorie Emil Constantinescu și CDR. Revenirea lui Petre Roman la vârful politicii și venirea UDMR la guvernare. „Patrulaterul roșu” trece în opoziție
Cea de a treia ediţie a alegerilor prezidenţiale postrevoluţionare s-a soldat cu o răsturnare politică, prima după căderea comunismului. Declinul popularităţii lui Ion Iliescu (PDSR) devine evident în 3 noiembrie: deşi a câştigat primul tur al alegerilor cu 32,25% din voturi, preşedintele în funcţie a obţinut cu peste 1,5 milioane de voturi mai puţin decât în 1992. O scădere în opţiunile de vot a înregistrat şi Emil Constantinescu, care, cu 28,21%, pierde doar 200.000 de voturi faţă de rezultatul înregistrat în primul tur al scrutinului din urmă cu patru ani. Surpriza a fost performanţa lui Petre Roman (USD), fostul aliat al lui Iliescu, preferat de 20,53% dintre alegători. A urmat, la mare distanţă de podium, plutonul celorlalţi candidaţi, condus de György Frunda (UDMR) cu 6,02%, Corneliu Vadim Tudor (PRM), votat de 4,72%, şi Gheorghe Funar (PUNR), care a adunat doar 3,22% din voturi, aproape un sfert faţă de scrutinul din 1992. Restul candidaţilor au avut rezultate nesemnificative, acumulând fiecare sub un procent din totalul opţiunilor exprimate.
Deşi clasat pe locul al doilea, Emil Constantinescu devine favorit după ce în 7 noiembrie semnează cu Petre Roman un „Acord de colaborare electorală, parlamentară şi guvernamentală” între CDR şi USD. Consecinţa imediată a înţelegerii este că Emil Constantinescu este desemnat candidat unic al celor două formaţiuni în turul al doilea al prezidenţialelor. Constantinescu beneficiază şi de sprijinul declarat al UDMR, ca şi al altor partide mai mici. În aceste condiţii, candidatul CDR câştigă în 17 noiembrie funcţia de preşedinte al României cu 54,41% din sufragii, dublându-şi practic numărul adepţilor din primul tur.
Succesul lui Emil Constantinescu la prezidenţiale este dublat de victoria CDR în alegerile legislative: alianţa de dreapta obţine puţin peste 30% din voturi, ceea ce îi aduce, după redistribuire, peste 35% din locuri în fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului. Cu 28% din locuri obţinute în Senat şi respectiv 26% în Camera Deputaţilor, PDSR coboară pe locul doi ca forţă politică, dar rămâne principalul partid parlamentar. USD îşi adjudecă a treia poziţie, cu 15% din locuri, în timp ce UDMR rămâne relevant cu peste 7 procente atât în Cameră, cât şi în Senat. PRM şi PUNR rămân partide parlamentare, beneficiind fiecare de 5% din mandatele de senatori şi deputaţi.
Noua configuraţie parlamentară îi asigură lui Petre Roman, în 27 noiembrie, alegerea în funcţia de preşedinte al Senatului în detrimentul lui Teodor Meleşcanu, candidatul Opoziţiei. În aceeaşi zi, Ion Diaconescu devine preşedintele Camerei Deputaţilor, învingându-l la vot pe Adrian Năstase.
În 29 noiembrie, după depunerea jurământului de credinţă faţă de ţară în plenul Camerelor reunite ale Parlamentului, Emil Constantinescu anunţă, după consultarea partidelor, că noul prim-ministru va fi Victor Ciorbea - fost lider sindical şi primarul în funcţie al Bucureştiului -, propus de PNŢ-CD şi validat de CDR.
Un act important în perspectiva susţinerii noului guvern este semnarea în 6 decembrie, la Palatul Cotroceni, a „Acordului de solidaritate guvernamentală şi parlamentară” încheiat între CDR, USD şi UDMR. La scurt timp după ce Cabinetul format de Victor Ciorbea primeşte, în 11 decembrie, învestitura Parlamentului, premierul avertizează, în 30 decembrie, că situaţia economică a ţării este deosebit de gravă, iar pentru evitarea unui dezastru economic vor trebui luate măsuri drastice.