„Lupta pentru pace”, denunțarea Occidentului rapace și a diasporei occidentalizate, asumate astăzi de suveraniști, erau promovate când comuniștii au preluat puterea în România ocupată de sovietici. Comuniștii români foloseau acest tip de discurs atât pentru a fi la unison cu „tovarășii” din celelalte țări aflate sub controlul Moscovei, cât și pentru a demoniza opoziția democratică în frunte cu Iulia Maniu și a justifica, în acest fel, instalarea „dictaturii proletariatului”.
Ca și comuniștii, suveraniștii luptă pentru pace. Fracturi logice: deși ocupă teritorii străine, Rusia e cea agresată
Colaborarea militară și economică dintre Statele Unite ale Americii, Regatul Unit al Marii Britanii și Uniunea Sovietică de pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial s-a transformat, la scurt timp după încheierea conflagrației, într-un veritabil conflict înghețat. Discursul lui Winston Churchill din 5 martie 1946 („De la Stettin în Marea Baltică până la Trieste în Adriatică, o cortină de fier a coborât pe tot continentul”), Doctrina Truman și Planul Marshall din primăvara și vara anului 1947, au dat naștere unui răspuns disproporționat din partea imperiului sovietic care a grăbit procesul de comunizare a Europei centrale și de răsărit. O componentă importantă a sistemului de contracarare a influenței occidentale o reprezenta propaganda, motiv pentru care aceasta era utilizată la scară largă în toate statele care au avut neșansa să se găsească sub ocupație sovietică.
Unirea forțelor occidentale în efortul de a evita o agresiune militară sovietică a dat naștere, în retorica comunistă din România, la un discurs virulent care acuza Vestul că încearcă să declanșeze un nou război mondial.
Scânteia, anul XVI, nr. 746, 10 februarie 1947
Astfel, liderii comuniști și principalele ziare ale regimului îi acuzau pe „capitaliști” că nu vor pace (spre deosebire de comuniști) și denunțau militarizarea Occidentului și unificarea forțelor armate ale țărilor din vestul Europei în cadrul unui bloc agresiv. Narațiuni similare se regăsesc, în prezent, în discursul suveraniștilor care spun că susțin „partida pentru pace” și îi acuză pe susținătorii Ucrainei – și Occidentul – că ar vrea să provoace un război cu Rusia. Cel mai evocator exemplu în această privință îl constituie însă scrisoarea publică a europarlamentarei Diana Șoșoacă adresată în primăvara anului trecut lui Vladimir Putin în care fosta candidată la președinție reia întreaga tematică menționată mai sus : neutralitate, demilitarizare, pace.
Clasa politică pro-occidentală este coruptă (deci trebuie să dispară)
Alături de situația geostrategică a României, un alt element de bază în retorica și activitatea propagandistică a comuniștilor îl reprezenta evocarea corupției existente la nivelul clasei politice. Fenomenul era unul cât se poate de real, iar perioada interbelică a fost zdruncinată de scandaluri în care erau implicați oameni politici acuzați de corupție. Este suficient să amintim „Afacerea Škoda” sau diversele „tunuri” date bugetului statului de către camarila formată în jurul Elenei Lupescu, amanta Regelui Carol al II-lea. Corupția, pe cât de răspândită în epocă, era totuși un fenomen marginal chiar dacă implica elemente de la vârful elitei politice. Comuniștii, asemenea legionarilor mai înainte, au preluat această problemă reală și au transformat-o într-o tematică politică căreia i-au amplificat proporțiile și efectele printr-un soi de contagiune propagandistică. Astfel, oameni politici ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr ajung să fie prezentați sub forma unor indivizi a căror principal deziderat îl reprezenta spolierea avuției publice. Scopul acestor campanii de dezinformare era de a inocula opiniei publice ideea conform căreia întreaga clasă politică democrată era atât de pătrunsă de acest „flagel social” încât singura șansă pentru asigurarea dezvoltării viitoare a națiunii o reprezenta eliminarea acesteia din societate.
Viața Sindicală, nr. 136, 19 iulie 1947
Corupția a reprezentat tematica principală în jurul căreia și-a construit retorica propagandistică Călin Georgescu, fostul candidat la președinția României. Georgescu a utilizat pe parcursul campaniei sale electorale o formă combinată a acestei tehnici propagandistice. Inițial a preluat fundamentul argumentativ utilizat de comuniști: corupția „intratabilă” a clasei politice actuale la care a adăugat pretinse argumente mistice de natură legionară. Așa a ajuns Georgescu la avertismentul cu conotații sinistre, care ar fi fost aplaudat atât de comuniști cât și de legionari: „Nu vor mai fi partide politice în această țară! Niciunul! Niciun partid politic!”
Străinii jefuiesc România
Pe lângă pretinsa „pace”, care nu era altceva decât o capitulare în fața Uniunii Sovietice, și „corupția” unei clase politice profund anticomuniste, narațiunile comuniștilor puneau accentul și pe spolierea resurselor naturale ale României de către străini. Existau două mari categorii de „dușmani economici”: firmele germane din timpul războiului și companiile petroliere străine după încheierea conflagrației. Toate acestea erau considerate responsabile atât pentru nivelul scăzut de trai al populației, cât și pentru înapoierea economică a întregii țări.
Scânteia, anul XVI, nr. 998, 14 decembrie 1947
Acest tip de propagandă a constituit una dintre „pietrele de temelie” pe care și-au construit discursul legitimator toate cele trei partide de extrema dreaptă aflate la momentul de față în parlament. Atât AUR, cât și SOS și POT, au mizat pe teama unui segment important al populației față de companiile străine – indusă încă de la începutul aniilor '90 prin celebrul slogan „Nu ne vindem țara!” – pentru a se erija în protectori ai capitalului autohton și ai resurselor naturale ale țării.
Demonizarea diasporei: de la trădători vânduți imperialiștilor la „voi n-ați mâncat salam cu soia” la „sclavi analfabeți [care] semnează cu degetul”
Adversitatea și antagonismul au reprezentat unul dintre instrumentele de manevră socială cele mai utilizate de comuniști. Alături de demonizarea clasei politice democrate și a diferitelor tipuri de inamici politico-ideologici răspândiți prin toate straturile societății, comuniștii au deschis calea atacurilor la adresa a ceea ce va forma, în perioada respectivă, exilul românesc, iar astăzi, diaspora. Cei plecați, refugiați sau fugiți în străinătate pentru a scăpa cu viață din malaxorul totalitar care tocmai se instaura, deveniseră trădători de țară și agenți în slujba puterilor „imperialiste” occidentale.
Această ostilitate față de diaspora occidentalizată a supraviețuit Revoluției și a putut fi auzită la începutul anilor 90 sub forma scandării „Voi n-ați mâncat salam cu soia!”, care putea fi auzită de la susținătorii FSN/FDSN, partid văzut atât în epocă drept succesor al PCR.
Retorica cu pricina este reluată, într-o formă cosmetizată, dar care păstrează esența mesajului construit de comuniști la ordinele Moscovei, prin gura lui Călin Georgescu care îi considera pe tinerii din diaspora: „sclavi, analfabeți [care] semnează cu degetul”. Această lipsă de considerație își trage rădăcinile din discursul comunist conform căruia doar persoanele aflate la marginea societății, inadaptați sau chiar bolnavi mintal, ar fi dispuși să fugă din „raiul socialist” în lumea „depravată și lipsită de valori” a capitalismului.
