La 25 octombrie, după paisprezece ani lungi, alegătorii sârbi au pus capăt guvernării Partidului Progresist și a lui Aleksandar Vučić. Victoria categorică a Listei Studenților vine la capătul a doi ani de proteste masive anti-corupție și ar putea marca un nou început pentru Serbia.
Mobilizarea fără precedent a electoratului le-a adus studenților o victorie atât de categorică încât nimeni nu a anticipat-o
Potrivit rezultatelor preliminare ale Comisiei Electorale Republicane, Lista Studenților, aflată în opoziție, a obținut peste 52% din voturi, în timp ce Partidul Progresist Sârb și formațiunile sale satelit au încheiat cursa la mare distanță de câștigători, cu aproximativ 39% din voturi. Niciun alt partid dintre formațiunile politice consacrate nu a trecut pragul de 3%, deși acesta este foarte mic; excepție fac partidele minorităților etnice, care intră în parlament printr-o formulă preferențială de repartizare a mandatelor. Partidul Socialist al Serbiei a adunat cu greu aproximativ 2%, iar listele de dreapta și cele liberale au rămas, fiecare, mult sub 1%.
În fond, buletinul de vot cuprindea o singură întrebare: dacă Vučić avea să fie lăsat să conducă așa cum o făcuse până atunci. Iar țara a răspuns atât de categoric, încât toate celelalte întrebări, oricât de importante ar fi, vor trebui să mai aștepte.
Acest răspuns se traduce într-o majoritate parlamentară confortabilă pentru mișcarea studențească. Se estimează că studenții vor obține aproximativ 140 de mandate, cu mult peste cele 126 necesare pentru formarea unui guvern. Înaintea zilei alegerilor, acesta era considerat scenariul cel mai optimist, unul la care mulți nici nu îndrăzneau să spere. Factorul decisiv a fost mobilizarea masivă a societății. Potrivit datelor Comisiei, prezența finală la vot a fost de 68,78% și va ajunge la 70% sau chiar mai mult, odată ce sunt incluse și voturile din diaspora. De la venirea progresiștilor la putere, în 2012, prezența nu depășise 60% la niciun scrutin, iar la unele nici măcar nu se apropiase de acest nivel. Participarea la vot a fost factorul care a schimbat complet datele jocului, iar importanța ei nu poate fi subliniată îndeajuns. La o prezență de 64–65%, Vučić ar fi păstrat șanse reale de supraviețuire politică: un loc al doilea solid i-ar fi permis să formeze un guvern de coaliție fără Lista Studenților, câștigătoarea alegerilor. La 68–69%, această posibilitate era aproape exclusă, iar la 70% sau mai mult, înfrângerea lui era aproape sigură.
Aproape nimeni nu se aștepta la o asemenea diferență, iar sondajele de dinaintea alegerilor arată de ce. Tabloul semăna cu cel din Ungaria dinaintea căderii lui Orbán: două grupuri de institute de sondare descriau ceea ce păreau a fi două țări diferite. Cel mai mare avans al studenților din toate cercetările publicate apărea în sondajul organizației liberale CRTA, a cărei cercetare din vară credita Lista Studenților cu 45%, față de 35% pentru regim. Sondajul fusese însă realizat cu luni înaintea votului, când încă nu era clar nici dacă aveau să fie convocate alegeri, nici ce partide de opoziție urmau să participe. Centrul de analiză de dreapta NSPM, care susținea și el Lista Studenților, indica, la începutul lui octombrie, un avans al studenților de numai aproximativ două puncte procentuale, insuficient pentru a forma ulterior un guvern. De cealaltă parte, agențiile apropiate regimului nu se mulțumeau cu singurul scenariu realist — un loc al doilea solid pentru progresiști și un guvern de coaliție — și promiteau o victorie categorică și clasarea pe primul loc. Cu trei zile înaintea votului, Ipsos Strategic Marketing estima 47% pentru progresiști și 40% pentru Lista Studenților. Faktor Plus, într-un sondaj de la sfârșitul lui septembrie, indica 48%, respectiv 37%. Concluzia este greu de evitat: chiar și sondajele favorabile Listei Studenților i-au subestimat potențialul. Variabila lipsă era acel factor X greu de surprins, mobilizarea societății, pe care niciun model nu îl putea reda cu precizie.
Înaintea alegerilor, străzile Belgradului ofereau o imagine la fel de înșelătoare ca sondajele. În ajunul votului care avea să ducă la căderea regimului, orașul arăta ca întotdeauna: afișe, panouri și reclame luminoase favorabile puterii, pe aproape fiecare stâlp de iluminat — o prezență copleșitoare a regimului. Doar un observator atent putea remarca, ici-colo, mici autocolante cu mesajul „Studenții vor câștiga”, scris cu litere chirilice: o singură notă limpede în vacarmul mașinăriei de propagandă a lui Vučić, care funcționa fără sincope de ani întregi. De pe multe dintre celelalte panouri și afișe, liderul Partidului Socialist, Viceprim-ministrul Ivica Dačić , îi privea sever pe trecători. Moștenitor politic al lui Milošević, se prezenta drept un factor de stabilitate și dăduse chiar acest nume listei sale electorale. De această dată, alegătorii au trimis lista sub pragul electoral, pentru prima oară. Socialiștii se menținuseră pe linia de plutire chiar și după înlăturarea lui Milošević de la putere, pe 5 octombrie 2000. Acum, acea lungă și rușinoasă supraviețuire politică a luat sfârșit.
De la proeuropeni la naționaliști dezamăgiți, sârbii au fost uniți de obiectivul comun al schimbării regimului. Teama de sancțiunile UE l-a făcut pe Vučić să își recunoască înfrângerea
Cine a votat, așadar, pentru Lista Studenților? Răspunsul explică atât amploarea victoriei, cât și limitele ei. Lista însăși este predominant populistă, îmbinând curente ale populismului de dreapta și de stânga, și a câștigat mai puțin prin forța propriilor idei, cât prin faptul că avea cele mai mari șanse să îl învingă pe Vučić. Au susținut-o liberalii de stânga proeuropeni, dar și naționaliștii dezamăgiți, puținii și răzleții adepți ai stângii și chiar conspiraționiștii cu teorii aberante, care semănau panică pe rețelele sociale înaintea votului, susținând că regimul avea să înlocuiască pixurile obișnuite cu unele cu cerneală care se șterge sau că pulveriza pe clanțele ușilor oamenilor un lichid vizibil la lumina lămpilor cu ultraviolete (folosite în procesul electoral din Serbia ca măsură de precauție, pentru ca aceeași persoană să nu voteze de două ori, cu documente diferite). S-a conturat astfel o coaliție pestriță și eterogenă, alcătuită din diverse segmente ale societății, adesea cu viziuni opuse, dar unite de un singur obiectiv: eliberarea Serbiei.
Vučić și-a recunoscut imediat înfrângerea. Programase o conferință de presă pentru ora 22:00, pe 25 octombrie, dar a vorbit cu aproximativ treizeci de minute mai devreme, pentru că rezultatele erau prea clare ca să justifice amânarea. Nu mai avea nicio cale de scăpare. Pierduse un referendum cu un verdict fără echivoc. Pentru unii, recunoașterea înfrângerii a fost o surpriză, dar scenariile de care se temeau — fraudarea pe scară largă a alegerilor și reprimarea sângeroasă a protestelor pe care frauda le-ar fi provocat — nu au reprezentat niciodată un pericol real. Bunăvoința nu a avut nimic de-a face cu asta. Vučić a guvernat ca un autocrat, încercând să controleze toate procesele importante din țară și masa uriașă de oameni care depindeau de locurile de muncă din sectorul public și de ajutoarele de stat. Altceva l-a ținut în frâu.
Serbia se învecinează cu Uniunea Europeană și depinde de ea pentru creștere economică și pentru comerț. Un Lukașenko în Belarus sau un Ivanișvili în Georgia ar fi putut înăbuși prin forță manifestațiile masive, recurgând totodată la fraudă electorală pe scară largă. Și Vučić ar fi putut încerca același lucru, dar ar fi urmat curând sancțiuni dure, fără posibilitatea unui colac de salvare din partea Rusiei, iar el ar fi coborât de pe tron lipsit de libertate sau chiar mai rău. A ales, în schimb, calea lui Đukanović din Muntenegru: tiranic cât timp s-a aflat la putere, dar plecând pe cale democratică odată ce prezența ridicată la vot a învins resursele administrative de care dispunea. Chiar și ieșirea sa din scenă a avut o latură comică: declarând că Europa și „statul paralel” l-au înlăturat de la putere, și-a amplificat atât tragedia personală, cât și euforia populară. A revenit acum la setările din fabrică ale populismului său radical, o resetare previzibilă.
Un nou început pentru Serbia
Felicitările din străinătate au sosit repede. Premierul Ungariei, Péter Magyar, s-a numărat printre primii lideri care au salutat eliberarea Serbiei. Părea că două țări vecine trăiseră aceeași eliberare: de Orbán într-un caz și de Vučić în celălalt, doi oameni care colaboraseră strâns atât în politică, cât și în corupție. Se poate spune că Serbia și Ungaria sunt astăzi mai apropiate decât în orice alt moment de la Evul Mediu încoace, când au făcut front comun împotriva invaziei otomane. Marta Kos, comisarul european pentru extindere, a felicitat, la rândul său, Serbia și a vorbit despre deschiderea unui nou capitol în relațiile ei cu Uniunea Europeană. Premierul Muntenegrului, Milojko Spajić, li s-a alăturat, exprimându-și speranța unor legături mai strânse între două state care au format cândva o singură țară. A transmis un mesaj și Zelenski, mulțumind poporului sârb pentru sprijinul acordat Ucrainei. Dinspre Kremlin, în întuneric răsuna tăcerea. Reacția a venit abia a doua zi, când purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Moscova cunoaște rezultatul, l-a lăudat pe Vučić și, în esență, i-a avertizat pe noii conducători ai Serbiei că este în interesul lor să coopereze cu Rusia.
Ce înseamnă, în practică, schimbarea puterii? Așteptările sunt, în general, pozitive, însoțite totuși de o doză de scepticism. Cea mai importantă schimbare este destrămarea sistemului monopartid care își subordonase toate sferele statului și ale societății sârbe. Aceasta ar trebui să îmbunătățească procesele democratice și să accelereze dezvoltarea economică. Și corupția, legată direct de monopolizarea puterii de către un singur partid, ar trebui să se reducă. Totuși, nimeni nu ar trebui să se aștepte la o reorientare strategică în viitorul apropiat. Este puțin probabil ca Serbia să devină prea curând membru cu drepturi depline al familiei națiunilor europene; va rămâne blocată între Rusia și Occident. Schimbările care se anunță nu sunt suficient de radicale pentru a transforma țara în toate privințele, dar efectul lor de ansamblu va fi, fără îndoială, pozitiv. Viața politică liberă din Serbia abia începe, iar momentul ideilor capabile să ducă la bun sfârșit schimbările deja în curs încă nu a venit. Următorul obstacol de depășit vor fi alegerile prezidențiale, care trebuie să aibă loc înainte de sfârșitul anului. Dacă nu intervine o ruptură neașteptată între componentele Listei Studenților, această bătălie ar trebui câștigată destul de ușor.
Poate că imaginea care rezumă cel mai bine cele întâmplate este chiar noaptea alegerilor. Ea s-a desfășurat într-o atmosferă de bucurie națională. Mulțimi exuberante au umplut piețele orașelor sârbe, abia îndrăznind să creadă că, după paisprezece ani, vor cunoaște din nou libertatea. Mai devreme în acea seară, înainte ca Vučić să își fi recunoscut înfrângerea, presa independentă relatase despre concentrarea unor importante forțe de poliție în centrul Belgradului și despre apariția unor bărbați amenințători, cu glugi pe cap, în tabăra anti-Maidan din fața clădirii parlamentului. O atmosferă sinistră plutea asupra orașului. Dar nu au urmat confruntări. Vučić a dat înapoi, iar toate acele forțe s-au retras odată cu el. Atmosfera apăsătoare a lăsat locul sărbătorii. Tinerii petreceau în centrul Belgradului, în timp ce coloane de mașini claxonau pe bulevarde, vestind o nouă eră. Serbia întorsese cu adevărat o nouă pagină a istoriei sale.
