Conflictul din Golful Persic s-a extins, la sfârșitul verii, și spre Marea Roșie, odată cu reluarea luptelor dintre rebelii Houthi, aliați cu Iranul, și forțele guvernamentale sprijinite de Arabia Saudită și aliați ai acesteia. Statele Unite au evitat, până acum, să se angajeze pe acest nou front iar Riadul se îndreaptă spre aliați regionali pentru a-și asigura securitatea.
Rebelii Houthi țin în șah Arabia Saudită prin război asimetric
În dimineața zilei de joi, 15 octombrie 2026, rachete trase de rebeli Houthi au lovit complexul prezidențial din Aden, cel mai mare oraș din sudul Yemenului și port maritim la golful care îi poartă numele. Dincolo de mesajul clar despre capacitatea rebelilor de a ataca guvernul yemenit oriunde s-ar refugia acesta pe teritoriul țării, evenimentul ar putea să reprezinte o nouă veste proastă, chiar foarte proastă, pentru comerțul mondial și pentru buzunarele noastre, ale tuturor. În același timp, el arată și alte două lucruri esențiale: (1) că SUA nu se mai implică (sau nu se mai poate implica) activ pentru menținerea stabilității regionale și (2) că a venit vremea reconfigurării structurilor de securitate. Toate acestea se întâmplă chiar acum.
Rebeliunea grupării șiite Houthi (denumită oficial Ansar Allah, „Suporterii lui Dumnezeu”), a început în 2004 ca răspuns la persecuțiile guvernului controlat de majoritatea sunni din Yemen, reprezentând între 55 și 65 de procente din populație. Restul yemeniților sunt preponderent zaydiți, șiiți cincimani care s-au desprins de această ramură a Islamului devreme, în secolul VIII. Acțiunile rebelilor s-au declanșat după ce predicatorul zaydit Hussein Badreddin al-Houthi a fost ucis de forțele de securitate yemenite în 10 septembrie 2004, la numai 45 de ani. Numele său, preluat de adepți, a ajuns astfel sinonim cu insurgența anti-guvernamentală. Aceasta a cunoscut diferite etape de-a lungul anilor, dar acum a devenit mai amenințătoare. În contextul atacurilor și asediului americano-israelian asupra Iranului, regimul de la Teheran sprijină și folosește rebelii Houthi pentru a amenința traficul de mărfuri prin strâmtoarea de importanță strategică globală Bab el-Mandeb spre Marea Roșie, Canalul Suez și Mediterana. Rolul Houthi este astfel similar cu cel al Hamas (grupare sunnită) în Gaza și cel al Hezbollahului libanez (șiiți duodecimani, ca iranienii): acțiunile lor sprijină rezistența „fraților” iranieni prin distrugerile și haosul pe care le creează în Liban, Israel, precum și în comerțul global via Bab el-Mandeb, în complementaritate la blocajul deja impus în strâmtoarea Ormuz.
Deși forțele de securitate ale statului yemenit au inițiat la începutul luniii octombrie o contra-ofensivă majoră (Operațiunea Zorii Yemenului) cu sprijinul aviației saudite, rebelii au menținut controlul asupra capitalei și asupra unor poziții importante din zona Bab el-Mandeb. Mai mult, prin noile atacuri cu rachete, rebelii confirmă ceea ce ne învață și rezistența ucraineană în fața agresiunii rusești: folosirea unui armament simplu și ieftin pentru a lovi ținte strategice este mai eficientă decât utilizarea, în acest caz de către Arabia Saudită și guvernul yemenit, a forțelor convenționale, scumpe și mai degrabă greoaie într-o luptă asimetrică. Iar loviturile rebelilor se extind acum în Arabia Saudită, aliatul sunnit al guvernului yemenit. Rachete trase de Houthi au distrus facilități din aeroporturi, rețele energetice și, mai nou, au atins chiar sediul gigantului energetic saudit Aramco.
Cine îi mai ajută pe saudiți să se apere de rebelii Houthi? Turcia și Pakistanul, foști rebeli sirieni, țări europene
Confruntați cu o astfel de amenințare, liderii saudiți au convocat la Riad, pe 5 octombrie, un consiliu al celor trei țări semnatare ale Acordului de Securitate de la Mecca. Acordul conține o clauză similară articolului 5 din Tratatul NATO: un atac asupra uneia din țările participante declanșează mobilizarea celorlalte pentru apărarea acesteia. Și, chiar în logica clauzei respective, la consiliul tripartid din 5 octombrie de la Riad s-a luat decizia ca Pakistanul și Turcia să participe cu echipamente și trupe, la solicitarea Arabiei Saudite, pentru apărarea acestei țări de atacurile asimetrice care o amenință. A se reține, deci, că este vorba despre o intervenție explicit și strict defensivă.
Pentru Pakistan, aceasta nu este o noutate. În baza unui vechi parteneriat bilateral de securitate cu Arabia Saudită, semnat în 1982 și reînnoit sub forma unui parteneriat strategic în 2025, Islamabadul a trimis și până acum trupe și armament solicitate de-a lungul timpului de Riad. Însă s-a subliniat mereu de ambele părți că ajutorul pakistanez avea ca destinație doar teritoriul saudit și apărarea acestuia, nu acțiuni ofensive împotriva unui alt stat. Turcia are aceeași abordare, situându-se și de această dată în tradiția acțiunilor sale sub egida NATO și a altor tratate de securitate pe care le-a semnat: în strictă conformitate cu stipulațiile lor, se angajează să furnizeze forțe și echipamente militare defensive, dar evită orice implicare în strategii ofensive. Însă devine din ce în ce mai clar, și prin acest angajament față de saudiți, că una din prioritățile Ankarei în regiune este dejucarea strategiei Iranului de dominare regională. Deși nu este o amenințare directă pentru Turcia, politica agresivă a Teheranului amenință totuși agenda regională, pe alocuri la fel de agresivă, a regimului actual de la Ankara. S-a văzut asta foarte clar în poziționarea în tabere opuse a celor doi actori în războiul civil din Siria, în Liban sau în Irak. Yemenul devine în mod firesc acum noul spațiu de exercițiu al rivalității regionale turco-iraniene.
Prin urmare, se conturează din ce în ce mai clar că, din perspectiva actorilor majori din Orientul Mijlociu, amenințarea cea mai serioasă nu este Israelul, ci Iranul, atât prin propriile acțiuni, cât și prin cele ale aliaților săi, respectiv rebelii Houthi din Yemen, Hamas în Gaza și Hezbollah în Liban. Prin acțiunile lor de destabilizare a statelor respective și mai ales prin atacarea unor facilități de extragere, prelucrare și de transport a hidrocarburilor din întreaga regiune, este afectată piață globală. Și simțim la nivel global efectele prin creșterea prețurilor combustibililor și ale produselor și serviciilor conexe, mai ales prin coroborare cu scăderea dramatică a capacităților de producție și export ale Rusiei pe fondul războiului declanșat de Kremlin în Ucraina. Cum Washingtonul, deja implicat în apărarea Ucrainei, a declanșat și atacurile împotriva Iranului, sfârșește prin a fi considerat responsabil pentru criza generală. Responsabilitatea este acum accentuată de incapacitatea americanilor de a furniza echipamente militare suficiente pentru apărarea Arabiei Saudite și a altor aliați din Golful Persic. Așa s-a ajuns la situația în care aceștia au căutat soluții alternative.
Nu doar Turcia și Pakistanul îi oferă Riadului asistență în domeniul securității. Conform unei înțelegeri bilaterale mai vechi, Grecia participă din 2021 la apărarea Arabiei Saudite cu o baterie Patriot. Recent, și Regatul Unit a decis să trimită aeronave de vânătoare Typhoon și una de transport A400M pentru sprijin logistic, împreună cu specialiști militari care vor oferi consultanță. Deși nu este parte din Acordul de la Mecca, și Egiptul a răspuns recent anunțând că va furniza la rândul său echipamente și forțe de sprijin defensiv pentru apărarea partenerilor saudiți. Nici liderul sirian Ahmed al-Sharaa nu a rămas în urmă, oferindu-se la începutul lunii octombrie să trimită mii de luptători căliți în războiul civil pentru a ajuta la apărarea Arabiei Saudite. Însă, așa cum pe bună dreptate sublinia un analist, probabil că ar fi mult mai util pentru stabilitatea regională ca un stat ruinat precum Siria să se concentreze, la fel ca și Libanul vecin, pe propria reconstrucție ca entități stabile și independente de influența iraniană, care le-a ruinat de-a lungul anilor.
Agresiunea Teheranului pare astfel să fi oferit baza minimă pentru o reacție colectivă la ceea ce este perceput din ce în ce mai clar drept o amenințare globală nu doar în ce privește furnizarea de petrol și gaze naturale din regiune, ci și securitatea transferurilor de mărfuri și a legăturilor logistice dintre Asia și Europa prin Ormuz și Bab el-Mandeb. Chiar și o voce extrem de influentă în ultimii ani în favoarea menținerii dialogului cu Teheranul, precum fostul premier qatarez, a recunoscut public că Iranul este astăzi inamicul stabilității în regiune. Având în vedere că Doha este un aliat tradițional al regimului ayatollahilor, o astfel de declarație arată clar, laolaltă cu reacțiile indicate aici ale celorlați actori, că toți înțeleg seriozitatea situației. Indiferent de afinitățile ideologice, agresiunea iraniană nu mai poate fi tolerată atâta timp cât ea amenință direct economiile lumii. Iar Acordul de la Mecca ajută în acest context ca bază legală pentru coordonarea răspunsului a trei state importante. Alinierea celorlalți actori la agenda celor trei pur și simplu legitimează acest efort. Este un semn că regiunea se poate mobiliza în condițiile unei amenințări la adresa tuturor și pe fondul confuziei create de deciziile președintelui Donald Trump în acest al doilea mandat la Casa Albă.
Mai există amprentă americană de securitate în Orientul Mijlociu?
Aceasta este o întrebare legitimă atâta timp cât, prin acțiunile sale din ultimii ani, Washingtonul a contribuit mai degrabă la destabilizarea și insecuritatea regiunii, într-un mod similar cu cel în care contribuie la destabilizarea și insecuritatea Europei. Acordurile Abraham, inițiate chiar de Donald Trump în primul său mandat (2019), promiteau o schemă fără precedent de cooperare regională, cu șanse mari de a atrage toate statele din Orientul Mijlociu. Atacurile asupra Iranului și acțiunile în Gaza ale Israelului, aliat al SUA, au compromis însă planurile respective, cel puțin pentru moment. Și cu toate că SUA păstrează contingente importante de trupe și echipamente militare în regiune, se vede astăzi că o astfel de proiecție de forță convențională nu este suficientă. Credibilitatea politicilor americane este crucială, iar asta depinde în mare măsură de coerența lor și de respectarea angajamentelor dintr-o poziție de superputere echidistantă față de forțele centrifuge de care Orientul Mijlociu nu a dus niciodată lipsă. Or, tocmai acest principiu a fost încălcat de administrația Trump în al doilea mandat al președintelui american. Lipsa de coerență și alegerea taberelor greșite atât în Orientul Mijlociu, cât și în contextul războiului din Ucraina, au dus SUA pe toboganul irelevanței, cel puțin la acest moment.
Actualul conflict din Peninsula Arabică ilustrează destul de clar această situație. În ciuda miliardelor de dolari alocate de Riad pentru achiziționarea de armement produs de SUA, dar și pentru alte multiple investiții în economia americană, liderul saudit Mohammed bin Salman înțelege destul de clar acum că nu se poate baza pe sprijinul militar promis repetat de-a lungul ultimului an de președintele Trump. La fel ca și președintele ucrainean Vladimir Zelenski, care are de foarte mult timp aceeași problemă de încredere în relația cu Casa Albă, moștenitorul tronului saudit s-a ales doar cu promisiuni dovedite deșarte din partea șefului executivului american. Forțele americane deja existente la Baza Aeriană Prințul Sultan de lângă Riad continuă să furnizeze sprijin logistic și informațional pentru apărare, inclusiv prin baterii Patriot, dar Washingtonul încă nu furnizează sprijin suplimentar, nici nu s-a angajat formal să acționeze militar, cum făcut-o în trecut – de pildă în martie 2025, când a avut loc o campanie aeriană împotriva rebelilor yemeniți. De atunci, absența amenințării Houthi pentru nave americane pare a fi determinat și atitudinea de reținere a Casei Albe, chiar și acum, când cel mai important aliat al SUA din regiune este amenințat direct. Citită invers, această relație de cauzalitate este chiar mai sugestivă: în absența unei amenințări Houthi la adresa navelor americane, nici Casa Albă nu se mai simte datoare să autorizeze intervenții militare în favoarea aliaților săi din regiune.
Ce rămâne din politica de securitate a Washingtonului în Orientul Mijlociu? Probabil că rămâne doar această abordare tranzacțională, bazată pe forțele permanente din regiune și pe portavioane care pot ajuta prin misiuni limitate în timp. Iar capitalele regionale par a înțelege destul de repede că asta înseamnă practic renunțarea SUA la un rol de superputere cu efect stabilizator în Orientul Mijlociu. Acordul de la Mecca ar putea astfel să reprezinte doar o primă etapă dintr-un proces mai profund de regândire a cooperării și de configurare a unor noi soluții într-o parte a lumii care rămâne importantă, însă doar pentru cei capabili să o aprecieze ca atare. Și este posibil ca Uniunea Europeană, India, China, Japonia, precum și alți actori de anvergură globală, să participe la efortul de regândire și reconfigurare a cooperării din Orientul Mijlociu cu abordări mai realiste decât cele din deceniile dominate de SUA.
