Noua stea extremistă a politicii franceze, Jordan Bardella, provoacă valuri de anxietate la Bruxelles. O victorie a liderului Rassemblement National (RN) la alegerile prezidențiale din Franța, din aprilie 2027, riscă să submineze capacitatea de acțiune comună, geopolitică a Uniunii Europene, suferindă oricum. Faptul că succesorul lui Marine LePen a pornit în ceea ce a fost numit o ofensivă de șarm și se repoziționează declarativ mai aproape de centrul politic al Europei e de natură să liniștească spiritele doar parțial.
Șansele lui Bardella la președinția Franței
Două vorbe, pentru început, despre șansele Rassemblement National la alegerile din Franța. Bardella este favorit în toate sondajele de opinie din ultimele luni, cu în jur de 34-38% din opțiunile electoratului, în timp ce centrul politic al Franței este, deocamdată, divizat între Édouard Philippe, fostul premier al lui Macron, Gabriel Attal (emulul aceluiași) și socialistul Rapahël Glucksmann. Marine LePen, lidera istorică a RN, care încă nu a ieșit oficial din cursă, este cotată ceva mai slab decât succesorul ei politic. Cu zece luni înainte de alegeri, o victorie a lui Bardella nu e însă certă, din mai multe motive. Obstacolele sunt mai ales posibila coalizare a centrului (peste 40%, în principiu, în total, la cei trei candidați menționați) în jurul unui candidat unic înaintea alegerilor sau, în funcție de situație, o reacție de tip „cordon sanitar” la un Bardella câștigător în turul I, în care electoratul centrist va da voturile celui de-al doilea plasat. În fine, specialiștii au remarcat în mod repetat faptul că alegerile prezidențiale din Franța sunt imprevizibile, oricare-ar fi eforturile institutelor de sondaje înaintea scrutinului.
Madrigale pentru Merz și Meloni
Scenariul liniștitor, cu o Franță cu președinte centrist, nu schimbă prea multe în Europa. Întrebarea la care e greu de răspuns e ce ar putea face Jordan Bardella cu considerabilele puteri constituționale odată ajuns la palatul Élysée, sediul puterii prezidențiale franceze. Dacă e să ne luăm după ieșirile în media din ultimul timp, candidatul probabil al Rassemblement National se poziționează declarativ mai aproape de centru, sub formula repetată „să schimbăm tot fără să distrugem nimic”. Dacă în trecut RN s-a situat pe poziții apocaliptice ca stoparea ajutorului pentru Ucraina sau prevalența Constituției Franței asupra legislației UE, acum Bardella bate monedă pe o viitoare colaborare italo-franco-germană și își declară afinitatea față de cancelarul german, Friedrich Merz (Partidul Popular) și față Giorgia Meloni (Europa Conservatorilor și Reformiștilor). Faptul că nici Merz, nici Meloni nu s-au obosit să răspundă unor madrigale de acest tip dă o indicație despre seriozitatea lor.
Dacă Friedrich Merz, conservator centrist din CDU/PPE, este un model sau un colaborator neverosimil pentru Bardella, traseul politic al Giorgiei Meloni (Fratelli – Europa Conservatorilor și Reformiștilor/ECR) este mai degrabă un model de succes. Asta deși Bardella e afiliat unui grup european situat mai aproape de extremă decât al lui Meloni, suspect de colaborări subterane cu Rusia lui Putin, Patrioți pentru Europa, zis și Patriots.eu. Apropiindu-se de centru, Giorgia Meloni a dovedit că se poate menține la putere în țara de proveniență, Italia, și conta în jocurile politice europene și chiar globale, datorită relației cu Donald Trump.
Problema e că apropierea de centru a lui Bardella nu e dictată neapărat, sau în primul rând, de o traiectorie politică mai înaltă ulterioară, așa cum se vede la Bruxelles. Le Monde remarcă faptul că o astfel de poziționare îi aduce beneficii în primul rând în alegerile prezidențiale din Franța, în care va trebui să curteze o parte din electoratul centrist aflat deocamdată în derută, după implozia politică a Renew și a lui Emmanuel Macron, și să nu antagonizeze stânga extremă, reprezentată în momentul de față de sulfurosul Jean-Luc Mélenchon (La France insoumise), candidat cotat de sondajele amintite cu un considerabil 12-15%, dar, până la proba contrarie, relativ izolat. La fel ca „terenul comun” cu Merz, această remarcă acreditează ideea că poziționările din „ofensiva de șarm” sunt tactice, conjuncturale și populiste.
Când trebuie luat în serios Bardella
Cu alte cuvinte, realele intenții politice ale lui Bardella la Élysée și în Consiliul European sunt mai greu de prezis decât rezultatul alegerilor din Franța. Avem, în plus, de-a face cu a treia generație de lider (după Jean-Marie și Marine LePen) a unui partid cu antecedente neonaziste și de „curea de transmisie” a lui Putin în Europa, de care RN s-a dezis dezinvolt atunci când i-au dictat interesele. Și-atunci, când trebuie luat în serios Bardella? Există, oarecum, două constante în discursul din ultimii ani al liderului Rassemblement National. Primul e critica acerbă la adresa Comisiei Europene, pe care în unele epoci RN a vrut s-o reducă la un soi de „secretariat al Uniunii Europene”, concretizată mai nou în cereri de demisie a președintei acesteia, Ursula von der Leyen. Al doilea e o politică dură referitoare la migrație, deși și la acest capitol Bardella și-a nuanțat recent poziția, distanțându-se de ideea extremistă de „remigrație” – de fapt, deportarea forțată a migranților, chiar în situația în care aceștia au vechime și drepturi în țara respectivă. Cu privire la Ucraina, atitudinea curentă e mai puțin clară, deși nu foarte favorabilă acestei țări: netrimiterea de trupe franceze și eventuala inaugurare a unei „zone demilitarizate”, sub egida ONU. Din nou, poziționarea are un sens intern, de declarație electorală, fiindcă promotorul unei implicări apăsate a Franței în Ucraina este Emmanuel Macron. Deci trebuie luată în considerare cu aceeași circumspecție.
Cum ar arăta, totuși, o Europă cu RN la cârma Franței?
Oricare-ar fi gradul de neseriozitate politică și de populism al lui Jordan Bardella și al Rassemblement National, eventuala prezență a celui dintâi la Élysée este o ipoteză care nu are cum să nu schimbe traiectoria politică a UE. Dincolo de strategia și gradul de adversitate față de Bruxelles și de pozițiile reale față de marile probleme politice ale Europei, ipoteza duce la două concluzii cu un grad rezonabil de certitudine.
Prima se referă la o deplasare a centrului politic al Europei. Tradiționala „coaliție de guvernare” a Europei, populari-socialiști-Renew, e oricum într-o relație de colaborare tacită cu Europa Conservatorilor și Reformiștilor, iar acum, unul dintre cele două elemente al „motorului franco-german” al Europei are un culoar către stratosfera deciziei politice, în scenariul „Bardella la Élysée”, printr-un partid cu un trecut suspect raportat la Rusia și aflat și mai aproape de extremă decât ECR.
O a doua concluzie e, pe undeva, tocmai „lipsa de concluzii”, în sens politic, a posibilei apariții în prim-plan a unui lider de tip Bardella. Poziționările tactice sau electorale și ținta internă a multora dintre spusele acestuia, remarcate mai sus, riscă să se transforme în poziții geopolitice ale unei țări de dimensiunile și prestanța Franței. Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană riscă să ajungă la cheremul capriciilor și nihilismului unui electorat dezamăgit de politica rezonabilă, dar nesatisfăcătoare sub diferite aspecte, pentru diferite categorii locale, a centrului. Iar aici, problema nu e Jordan Bardella, ci electoratul.
