Confruntat cu cea mai mare concentrare de forțe adunată de către Statele Unite ale Americii după invadarea Irakului, în anul 2003, Teheranul a declanșat un atac furibund asupra obiectivelor militare și civile ale adversarilor și aliaților acestora din regiune. Dronele și rachetele lansate de iranieni și aliații lor au vizat ținte din Golf, Iordania, Irak, Israel, Turcia, Azerbaijan și bazele Marii Britanii din Cipru. Conflictul pare că se extinde, iar stocul de rachete și drone ale Iranului, în ciuda loviturilor americano-israeliene, pare să fie (deocamdată) semnificativ.
Suplimentarea forțelor americane din România pe fondul războiului din Iran a generat narațiuni false privind implicarea României în război și îngrijorări legate de posibile tiruri iraniene de rachete, mai ales după ce Iranul a transmis avertismente directe României. Aceste avertismente nu se referă și la posibile acțiuni militare, însă date fiind acțiunile trecute ale Teheranului împotriva unor state neutre, este rezonabil să presupunem că există o posibilitate – chiar dacă una extrem de redusă – ca Iranul să încerce, la un moment dat, să lanseze una sau mai multe rachete în direcția bazelor armate de pe teritoriul României.
Teheranul are, teoretic în arsenal, mai multe tipuri de rachete cu o rază de acțiune suficient de mare pentru a atinge Europa. Nu este clar însă câte din aceste rachete mai există, având în vedere că stocurile au fost reduse atât ca urmare a lansărilor iraniene, cât și din cauza bombardamentelor americane și israeliene (atât în actualul război cât și în cel din iunie 2025). Chiar și în ipoteza în care iranienii au rachete suficiente și reușesc să le lanseze, e discutabil cât de mari ar putea fi posibilele pagube din România, având în vedere că aceasta e protejată de sisteme anti-aeriene redutabile, iar până să fie atins teritoriul României există un „scut” format din alte state NATO care dețin sisteme de interceptare performante.
Arsenalul Iranului include multiple rachete balistice și de croazieră cu o rază de peste 2000 de kilometri, capabile să atingă și teritoriul României
Istoria rachetelor iraniene își are debutul în perioada războiului cu Irakul (1980-1988), atunci când, izolat pe scena internațională ca urmare a revoluției din 1979, Iranul avea nevoie de un mijloc de foc prin care să poată lovi de la distanță ținte aflate în adâncimea teritoriului advers. Motiv pentru care importă din Libia lui Muammar Gaddafi, în anul 1984, primele 20 de sisteme de rachete operativ tactice R-17 „Elbrus” („Scud-B conform nomenclatorului NATO) de proveniență sovietică. Acestea sunt urmate de livrarea clonei nord coreene, numită „Hwasong-5”, din care, cu ajutorul direct al regimului de la Phenian, a luat naștere versiunea autohtonă intitulată „Shahab-1” („Meteorit-1”), produsă începând cu a doua decadă a aniilor ʾ80.
Sistem R-17 „Elbrus” („Scud-B”) utilizat în cadrul unor exerciții în Marea Britanie @commons.wikimedia.org
După „Shahab-1” (330 km) și „Shahab-2” (500 km), urmează marele salt prin producerea lui „Shahab-3”, prima rachetă balistică a cărei rază de acțiune de aproximativ 2100 de km (în versiunea cea mai recentă), îi permite să lovească ținte de pe cuprinsul întregului Orient Mijlociu și chiar din zona de sud-est a Europei. Dincolo de aceste clone ale unei tehnologii sovietice care își are rădăcina în racheta germană V-2 din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, iranienii investesc importante resurse în dezvoltarea unor sisteme balistice alternative. Astfel iau naștere „Ghadr-110” (1800-2000 km), „Fajr-3” (2000 km) și „Emad-1” (1700 km). Dincolo de acestea, care se bazează, mai mult sau mai puțin pe tehnologia sovietică amintită, regimul de la Teheran a dezvoltat două arme mai letale. Prima e racheta în două trepte „Ashoura”, cu o rază de acțiune estimată între 2000-2500 de km și care, spre deosebire de cele amintite, folosește combustibil solid, motiv pentru care poate fi pregătită și lansată într-un timp mult mai scurt față de cele a căror propulsie se bazează pe un amestec de hidrocarburi și care au nevoie de proceduri care durează ore întregi înainte de a putea fi trase spre țintă. Alături de aceasta, în arsenalul iranian a mai intrat și „Khorramshahr”, despre care se crede că ar fi versiunea iraniană a unei rachete nord-coreene, și care pe lângă raza mare de acțiune, estimată la aproximativ 2000 de km, transportă un focos cu o greutate cuprinsă între 1500-1800 de kg (în funcție de surse). Ce înseamnă aceasta în mod practic? Explozia unui focos de 1800 kg de TNT produce un crater în sol cu un diametru situat între 8-15 metri și spulberă tot pe o rază de 250 de metri. Tras asupra unor obiective civile efectul ar fi cu adevărat dezastruos.
Racheta balistică cu rază medie de acțiune „Khorramshahr” @commons.wikimedia.org
Alături de rachetele balistice cu rază scurtă și medie de acțiune, Iranul produce o serie întreagă rachete de croazieră, dintre care cele mai periculoase sunt „Soumar”, o copie a modelului sovietic Kh-55, care poate lovi o țintă situată la aproximativ 2500 de km, și „Hoveyzeh” care este o modernizare a acesteia. Pe partea de drone, alături de celebra „Shahed-136”, cu o rază maximă de acțiune care merge până la 2500 km și care este, la bază, o copie după sistemul vest-german DAR, drona cu amprentă radar redusă „Hadid-110”, care folosește un motor reactiv și poate lovi ținte situate la 350 de kilometri.
Racheta de croazieră „Soumar” @wikimedia.org
România, protejată de o „umbrelă” anti-aeriană multinațională și multistratificată, dar și de un „scut” format din țări membre NATO
Dacă Iranul ar decide să lanseze în direcția României vreuna din rachetele pe care le are în arsenal, este de presupus că nu ar viza ținte naționale (civile și militare deopotrivă), întrucât ar reprezenta o miză prea mică în ecuația conflictului – impactul la nivelul opiniei publice americane sau chiar mondiale ar fi unul relativ limitat. În ceea ce le privește pe cele americane, avem cele două baze militare de la Deveselu, județul Olt, „Naval Support Facility Deveselu” și „Aegis Ashore Defense System Romania” care, deși din punct de vedere organizatoric reprezintă două entități distincte, în fapt acționează ca o singură unitate, precum și baza aeriană de la Mihail Kogălniceanu, din județul Constanța. Americanii nu sunt singurii care au forțe pe teritoriul României, unde există și unități ale Alianței Nord-Atlantice – „Grupul de Luptă Avansat Consolidat al NATO din România”, încartiruit la Cincu și condus de Franța, și o serie de detașamente precum cel polonez de la Craiova.
Întreg teritoriul României, inclusiv bazele SUA și NATO, beneficiază de o umbrelă antiaeriană/antibalistică multinațională și multistratificată. Respectiva pornește de la sistemul american „Aegis Ashore” (Deveselu), compus dintr-un radar AN/SPY-1 și rachete interceptoare SM-3, capabile să doboare rachete balistice la o altitudine maximă de aproximativ 500 km și la o distanță de maxim 900 de km. Alături de acestea se mai găsesc sistemele THAAD, destinate interceptării rachetelor balistice în faza terminală, la o distanță de 150-200 km și la o altitudine de până la 150 km.
Contribuția românească la apărarea teritoriului național vine în continuarea celei americane care, după cum am văzut, se concentrează pe doborârea unor ținte aflate la altitudini, cu viteze mari și foarte mari. Astfel, sistemele „Patriot”, acționează, prin distanța de bătaie, la nivel median (160 km împotriva avioanelor/35 km împotriva rachetelor balistice). Acestea sunt completate de unitățile aparținând Brigăzii 1 Rachete Sol-Aer „General Nicolae Dăscălescu”, echipate cu sisteme (modernizate) MIM-23 „Hawk”, cu o rază de acțiune cuprinsă între 40-45 de kilometri. Tuturor acestora li se mai alătură avioane de vânătoare, piese de artilerie antiaeriană, sisteme portabile de rachete sol-aer („MANPADS”) și mitraliere grele.
Sistem antiaerian „Patriot” aflat în dotarea Forțelor Aeriene Române @Victor Sămărtinean
Șansele ca Iranul să atace România sunt, după cum am mai spus, foarte mici și chiar dacă acest lucru s-ar întâmpla, posibilitatea ca o rachetă, balistică sau de croazieră, sau o dronă, să atingă spațiul național ar fi și mai mici. Dincolo de defensiva stratificată a României, care utilizează pe lângă sisteme radar foarte performante și informații obținute în timp real prin sateliți de supraveghere americani, țara noastră beneficiază, în mod indirect, datorită geografiei, de un „scut” format din Turcia, Bulgaria sau chiar Grecia (dacă presupusul atac urmărește o rută sudică care vizează Deveselu). Capacitățile defensive ale Bulgariei sunt relativ modeste și se bazează pe umbrela grecească , însă Turcia și Grecia au sisteme antiaeriene moderne care reduc considerabil succesul unei penetrări inamice. Pe lângă toate acestea mai trebuie luate în considerare avioanele de avertizare timpurie și control aerian („AWACS”) prin care este controlat întregul spațiu aerian al Iranului și de al căror senzori nu se poate ascunde aproape nimic. Concluzia se poate trage de la sine: niciodată în istoria noastră nu am fost atât de bine apărați!
