Importantă, dar nu esențială, implicată, dar destul de distantă, România oficială nu obosește să se felicite pentru faptul că a intuit de multă vreme intențiile agresive ale Rusiei lui Putin. Ca de obicei, oficialii români se leagănă în periculoasa iluzie a convingerii că nimic nu trebuie schimbat în felul în care tratează teritoriul care desparte Bucureștiul de Moscova.
Diplomația „estică” a României a rămas blocată în formule învechite
În realitate, războiul Rusiei în Ucraina a arătat clar absența României ca factor politic în o serie de țări care în mod normal ar trebuie să facă obiectul unei strategii politice, desfășurată pe diverse paliere. Deși felul în care se va termina războiul va dicta, ce puțin pentru o perioadă, direcția pe care o va urma politica României față de Moldova, Ucraina și Rusia, proiectarea unei „strategii estice” autentice este mai mult decât necesară. Indiferent de cum se va sfârși criminala aventură războinică a lui Putin, problemele generate de strategia sa regională din ultimul deceniu și jumătate vor continua să se manifeste indiferent daca la Kremlin se va schimba sau nu ceva. Enclavele „lumii ruse”, așa cum au fost ele construite de Putin, pe rezistentele ruine ale psihologiei imperiale sovietice, nu vor dispărea împreună cu politica celor care le-au creat. Ele vor continua să se manifeste, poate nu într-o manieră agresivă, dar sigur printr-o formă de rezistență, căci ele sunt fundamentate pe mincinoasa premisă a specificității „valorilor tradiționale” rusești, aflate în opoziție ireductibilă cu cele ale Occidentului. Chiar dacă reacțiile politice ale acestor comunități nu vor mai fi comandate dintr-un centru politic, mecanismele culturale și mentale pe care le exploatează vor continua să existe în oamenii lor, manifestându-se energic, mai ales atunci când aceste comunități se vor confrunta cu încercări de modernizare. Predominantă pe teritoriile diverselor enclave aflate sub controlul Rusiei sau prezentă în rândul rusofonilor, dar nu doar al acestora, din Moldova sau Ucraina, psihologia politică specifică „lumii ruse” nu poate fi ignorată și nici considerată o „trăsătură civilizațională”. Cât despre Rusia, deși o mare parte a rușilor continuă să raționeze în categoriile „lumii ruse”, chiar dacă acum par majoritari, ei nu reprezintă categoriile sociale cele mai active și nici cele chemate să realizeze „reconstrucția” postbelică a țării.
Una dintre particularitățile constante ale politicii românești față de statele estice, cu excepția Moldovei, care merită cu prisosință un tratament separat, o reprezintă autentica obsesie a „dialogului” diplomatic în formule exclusiv oficiale. Fie că în cauză era Ucraina sau Rusia, România s-a limitat la o politică externă ritualică, axată pe formate oficiale de pseudo-dialog, util doar pentru consemnarea întrevederilor în comunicate publice, elaborate într-o perfectă limbă de lemn. Rezultatele concrete ale unei astfel de abordări, care aduce mai degrabă cu atacarea repetata a unui zid de beton cu fruntea, nu doar că au lipsit, dar relevanța politică a României în aceasta parte a Europei a scăzut mai mult decât semnificativ. Implicarea prezentă în susținerea Ucrainei, deși este importantă, nu vine în completarea unei strategii politice, fiind mai degrabă un rol atribuit de aliații cu decizie politică globală.
România va putea câștiga influență într-o Rusie post-Putin doar dacă își modernizează diplomația
Concluzia logică este cea a necesității unei modernizări a politicii externe românești, pornind de la fundamentele ei teoretice și ajungând la instituțiile prin care este promovată. Apartenența României la UE și NATO dau cu siguranță Bucureștiului un tip de acces la deciziile regionale sau globale, însă nu garantează participarea la acestea, nici măcar atunci când în discuție sunt probleme cu efecte imediate asupra României.
Un prim pas important trebuie să fie o definire mai amplă, mai generoasă, a intereselor naționale, care să pună în centru ideea democrației și a libertăților civile, discurs în interiorul căruia agenda națională românească poate fi mult mai eficient promovată, împreună cu cea a societății căreia i se adresează.
Un astfel de demers ar fi la fel de util și în politica internă românească, mai ales când avem de a face cu apariția unor reflexe ale autorităților publice care demonstrează o slabă aderență la aceste valori. Un aspect extrem de neliniștitor al noilor propuneri de legi referitoare la funcționarea serviciilor speciale este absența oricăror referiri la protejarea libertăților civile, ele îngrijindu-se doar de „eficiența” aparatului de securitate, ca și cum acesta nu ar fi putut fi până acum eficient, tocmai din aceste cauze.
Definite într-un context politic mai larg, interesele de stat ale României ar crește în relevanță, fapt care ar imprima și mecanismelor de promovare a acestora o dinamică diferită. Acolo unde România a fost sau este reprezentată de ambasadori a căror carieră a evoluat și în afara traseelor instituționale „tradiționale”, precum Luca Niculescu sau Emil Hurezeanu, accentul a fost pus nu doar pe dialogul cu autoritățile politice ale statelor, dar și pe o consistentă relație cu societatea civilă.
Deși, în momentul de față, o astfel de proiecție poate părea lipsită de finalitate, reflecția cu privire la schimbările necesare trebuie să pornească de la premisa unei epoci post-Putin, care cu siguranță va veni. Înlăturarea sau dispariția lui Putin de la conducerea Rusiei, în mod automat și indiferent de orientarea personalității care-i va lua locul, va aduce cu sine o adevărată revoluție a spiritului, pe fondul încercărilor noii puteri de a negocia un nou tip de compromis cu societatea. Un prim efect va fi cu siguranță reevaluarea a ceea ce astăzi se petrece în Rusia, cu siguranță de pe poziții critice. Toți vecinii europeni ai Rusiei, inclusiv România, vor fi chemați atunci să participe la efortul intelectual de modernizare a mecanismelor mentale și culturale ale societății ruse. Doar printr-o astfel de modernizare, societatea rusă poate fi, cel puțin pentru o vreme, ferită de tentația revizionismului dictatorial.
România nu va fi vreodată o mare putere, dar poate exercita soft power prin cultură și știință
România nu este și nici nu va fi, cel mai probabil, o mare putere politică sau militară, și nici măcar una economică, însă poate fi mult mai influentă cultural, intelectual și științific decât este în momentul de față. Pentru o astfel de curajoasă schimbare a centrelor de greutate în politica externă, țara are nevoie de o modernizare a instrumentelor de politică externă, care să o ajute să depășească învechita formulă birocratico-ministerială a politicii externe. Din păcate, Institutul Cultural Român a rămas cantonat într-o viziune destul de îngustă a ceea ce înseamnă fenomenul cultural, iar controlul politic și deasa contraselecție a celor chemați să administreze programele culturale externe nu ajută la depășirea provincialismului în care se zbate. O astfel de cultură, gândită în cadre strict naționale, în cel mai bun caz cu impact local, nu poate alimenta circuitul internațional de idei și nici nu este de natură să transforme țara într-o putere intelectuală.
Presupunând prin absurd că, de mâine, s-ar dori o schimbare a viziunii cu privire la promovarea intereselor românești în lume, nu există instituțiile care să dea consistență unei astfel de schimbări.
România are nevoie urgent de o agenție menită să finanțeze proiecte de cercetare și inițiative culturale care să reunească specialiști și oameni de știință din România și din țările în care Bucureștiul are interese vitale. În condițiile în care există o rețea europeană care face acest lucru, o astfel de inițiativă pare redundantă. La prima vedere, da, dar orientarea conceptuală a temelor de cercetare ar permite progrese științifice într-o serie de dosare în care România bate pasul pe loc. Un proiect de cercetare româno-rus legat de relațiile între cele două state în Primul Război Mondial, în mod inevitabil ar pune și problema Tezaurului Românesc, scutind Bucureștiul de veșnica surpriză a Moscovei, care tocmai ce „află” din când în când că în Rusia există un tezaur românesc. Fără a mai vorbi despre faptul că o astfel de formă de colaborare științifică ar putea de-monopoliza tema, scoțând-o de sub influența istoricilor ruși subordonați direct administrației politice, care o tratează într-o manieră părtinitoare. În cele din urmă, proiectele comune de cercetare, finanțate de România, ar putea identifica o serie de arii de colaborare între comunitățile profesionale din cele două țări, construind astfel o percepție publică a României mult diferită de cea formată prin intermediul aparatului de propagandă al Kremlinului vreme de un secol. Până la momentul agresiunii împotriva Ucrainei, care a dat startul unei campanii de uniformizare a societății prin măsuri polițienești și îndoctrinare extremă, mediile intelectuale rusești aveau zone destul de largi de autonomie în raport cu prioritățile statului, dar diplomația românească nu le-a exploata niciodată.
Interesul României este ca Rusia să se democratizeze
Dialogul exclusiv cu birocrația rusă, în încercarea de a schimba percepția României în această țară, în termenii clasici ai relațiilor dintre cele două state, este un demers inutil. În cel mai bun caz, el poate aduce declarații de complezență, niciodată concretizate. Percepția negativă a României în Rusia nu este un fenomen care ține doar de trecutul sovietic. Contabilizarea oficială a animozității între cele două națiuni a început la jumătatea secolului al XIX-lea, s-a acutizat în timpul Războiului ruso-româno-turc din 1877-1878 și a fost dramatică în cele două Războaie Mondiale. În pofida încercării stalinismului de reprogramare culturală a românilor, perioada comunistă, marcată și ea de diverse conflicte, nu a dus la o mai bună cunoaștere reciprocă a celor două națiuni, stereotipurile culturale dovedind o remarcabilă rezistență.
Cu excepția încercării disperate a președintelui Ion Iliescu de a salva Tratatul de la Varșovia, nimic din ceea ce s-a petrecut între cele două națiuni în perioada postcomunistă nu avea cum să schimbe această situație. Eternă problemă a Basarabiei, abordată în relația bilaterală, atât de Moscova, cât și de București, într-o manieră pe cât de conflictuală, pe atât de propagandistică, nu putea să nu ducă decât la conservarea respingerii reciproce. Pe cât de evidentă a fost agenda Moscovei de menținere a Republicii Moldova în purgatoriul post-sovietic - mai ales prin intermediul Transnistriei - cu scopul consolidării influenței sale, pe atât a fost mai clară și incapacitatea României de a combate eficient discursul propagandistic vetust și învechit al „lumii ruse”. Bucureștiul a continuat tot timpul să susțină într-o manieră corectă, dar ineficientă, ideea integrității teritoriale a Republicii Moldova, dar nu a făcut nimic pentru a lua din mâinile regimului de la Tiraspol măcar unul dintre „argumentele” propagandistice. O campanie de marcare a locurilor unde România a organizat masacre și zone de detenție în Transnistria, deci acolo unde s-a petrecut Holocaustul, nu doar la București, desigur că ar fi presupus un soi de dialog cu Tiraspolul, dar într-un astfel de context, lucrurile ar fi putut fi ușor administrate din punct de vedere politic.
Când este scrutat de istorici și nu de politicieni sau propagandiști, trecutul comun are cu siguranță momente care contrazic percepția comună, dar pentru a ajunge la ele trebuie ca agenda politică din spatele unor astfel de demersuri să fie una relevantă pentru ambele societăți. Cu cât mai modernă va fi societatea rusă, cu atât perspectivele relațiilor dintre România și Rusia pot fi mai bune, iar posibilitățile de rezolvare ale dosarelor conflictuale mai mari. Pentru a fi ascultată și înțeleasă de o societate cum este cea rusă, România trebuie să știe cum și în ce fel să „vorbească”, pornind de la o deplină înțelegere a mecanismelor de funcționare și a reflexelor unei astfel de societăți. Contribuția la cultivarea și consolidarea reflexelor democratice din viitoarea societate rusă este în primul rând un serviciu pe care noi ni l-am face. Aici în discuție nu este menajarea viitorilor lideri politici ai Rusiei. Fie că vor sau nu, aceștia vor guverna o societate formată sub influența regimului Putin, iar dezasamblarea mecanismului dictaturii și al războiului – care merg mână în mână – va cere eforturi mai creative decât critica celui care conduce acum țara. Pe lângă eforturile rușilor, despre care nu putem decât să sperăm că vor fi capabili să-și absoarbă critic istoria recentă, în discuție este și capacitatea noastră, a tuturor europenilor de a acționa astfel încât să facem imposibilă apariția unui viitor pretendent la dictatură. Astfel stând lucrurile, nu există interes național mai important pentru România, în relația cu Rusia, decât democratizarea societății ruse.
