Orientul Mijlociu pare să treacă printr-o resetare masivă. Arabii fac, pe rând, pace cu Israelul. Monarhiile din Golf încearcă să își rezolve disputele. Alianțele forțelor radicale se refac. Iranul este împins înapoi după mai bine de un deceniu și jumătate de expansiune. Evenimentele anilor 2000 au fost puse în mișcare de atacul rețelei al-Qaida asupra Statelor Unite, iar cele ale deceniului următor, de Primăvara arabă. Al treilea deceniu al secolului începe, în Orient, sub semnul voinței politice a liderilor.
Surpriza începutului de an: reconcilierea monarhiilor sunnite din Golf
Principalul eveniment al începutului de an în Orientul Mijlociu a trecut aproape neobservat: reconcilierea dintre Qatar și un grup de patru state, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrein și Egipt, care în 2017 îi impuseseră o blocadă aeriană și navală. Motivele disputei au ținut de competiția pentru influență regională și putere între monarhiile sunnite din Golf, refuzul Qatarului de a cenzura televiziunea Al Jazeera, care s-a arătat extrem de critică față de regimurile din alte țări arabe (evident că limitele libertății Al Jazeera se văd în modul în care acoperă chestiunile legate de Qatar, mai ales pe canalul său în limba arabă) și relațiile bune ale acestuia cu Iranul, văzut de Arabia Saudită, Emirate și alții drept principala amenințare regională. În încercarea sa de a fi o forță regională, Qatarul a intrat într-o alianță cu Turcia, oferindu-i acesteia inclusiv o bază militară pe teritoriul său, și a sprijinit rețeaua Fraților Musulmani și a partidelor islamiste apropiate sau derivate din aceștia în întreaga lume arabă, de la Egipt, unde a avut o relație apropiată cu regimul lui Mohamed Morsi, la Libia, unde susține guvernul de la Tripoli, la Gaza, unde a finanțat masiv Hamasul. Acest lucru a dus la nemulțumiri din partea țărilor care, de asemenea, au pretenția de leadership în lumea arabă și musulmană, în primul rând Arabia Saudită și Egiptul care, de pildă, în Libia îl sprijină, împreună cu Emiratele Arabe Unite, pe mareșalul Khalifa Haftar, aflat în conflict cu guvernul de la Tripoli. În cazul Egiptului a contat și faptul că Frații Musulmani au o rivalitate veche de zeci de ani cu armata, care de altfel l-a răsturnat pe Morsi.
Tensiunile au explodat în 2017, când Qatarul chiar a fost amenințat cu războiul și a primit o listă ultimativă cu 13 revendicări, care practic ar fi transformat țara într-o anexă a Arabiei Saudite. Războiul a fost evitat, dar s-a optat pentru blocadă și un boicot, cărora însă Doha a reușit să îi facă față fără probleme datorită fondurilor masive pe care le are la dispoziție și a cooperării cu Iranul și Turcia. În 2019 saudiții au început să transmită anumite semnale că își doresc să depășească diferendele cu Qatarul, dar chiar și așa, anunțul privind normalizarea relațiilor făcut pe 4 ianuarie a reprezentat o surpriză. Nu este clar câte dintre cele 13 revendicări au fost acceptate de Qatar, pentru că nu s-a mai vorbit de ele, și în ce măsură disputele au fost cu adevărat depășite sau sunt doar înghețate, putând să re-izbucnească în orice moment.
Cea mai importantă moștenire a epocii Trump
Reconcilierea din Golf a fost posibilă datorită medierii Kuwaitului și a implicării Statelor Unite în proces, în condițiile în care americanii au o influență semnificativă pe lângă toți actorii acestei crize. S-a vorbit destul de puțin de rolul lor în aceste negocieri întrucât au existat subiecte mult mai importante la Washington – pandemia, tranziția către administrația Biden, ultimele eforturi de a contesta alegerile făcute de Trump. La doar o zi de la întâlnirea liderilor GCC (Gulf Cooperation Council) în orașul saudit al-Ulla, la care a participat și emirul Qatarului, Tamim bin Hamad al-Thani, și s-a consfințit înțelegerea dintre Doha și ceilalți patru, Capitoliul a fost luat cu asalt de suporterii lui Trump, așa că nimeni nu s-a mai gândit la Golf. Reconcilierea se înscrie însă într-un tablou mai amplu al politicilor administrației Trump în Orient, politici care ar putea rămâne una dintre cele mai importante moșteniri ale unei președinții extrem de controversate.
Merită notate, în treacăt, principalele puncte ale acestei politici – mutarea ambasadei Statelor Unite la Ierusalim, recunoscut drept capitală a Israelului, o mutare care nu mai poate fi anulată indiferent ce se va întâmpla cu planul de pace propus de Trump pentru Orient, reluarea presiunilor împotriva Iranului și medierea acordurilor de pace dintre Israel și patru state arabe – Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Maroc și Sudan. Ultimele două sunt strâns legate. Iranul a îngrijorat întotdeauna monarhiile sunnite din zona Golfului datorită tendințelor sale expansioniste; aceste îngrijorări nu au făcut decât să se amplifice odată cu proclamarea Republicii Islamice, care din punct de vedere ideologic este pe poziții antagonice cu Golful – un regim revoluționar și teocratic șiit islamist față de regimuri autocrate sunnite fundamentaliste. Așa se explică, de altfel, faptul că în anii '80 Golful a sprijinit Irakul în războiul său cu Iranul. După 2003, Iranul s-a angrenat într-o adevărată ofensivă regională, prin care a obținut o sferă de influență care, prin Irak și Siria, s-a extins până la Marea Mediterană, unde Hezbollahul reprezintă forța dominantă din Liban; este așa-numita „semilună iraniană”. Teheranul a fost activ însă și în zona Golfului, văzută de saudiți și de celelalte monarhii sunnite drept teritoriul lor exclusiv, prin legături cu comunitățile șiite din țări ca Bahreinul, Arabia Saudită și mai ales Yemenul, unde forțele Houthi au reușit în urmă cu câțiva ani să ocupe o parte importantă din țară, inclusiv capitala, Sana’a. Această expansiune iraniană a fost văzută ca o amenințare atât de statele din Golf cât și de Israel, care în propaganda Teheranului e prezentat drept un inamic la fel de mare ca și Statele Unite. Toate aceste țări, care sunt aliate cu Washingtonul de zeci de ani, au exercitat presiuni asupra administrației Trump să își înăsprească poziția față de Iran, ceea ce aceasta a și făcut retrăgându-se din Acordul nuclear, reinstaurând sancțiunile și asasinându-l pe arhitectul ofensivei iraniene în regiune, Qassem Soleimani. În schimbul acestei politici americane, statele din Golf și Israelul au acceptat să își oficializeze relațiile care, în secret, existau de mai mulți ani, mai ales că, în acest fel, îi ofereau și un avantaj lui Trump la alegerile prezidențiale.
Acordurile dintre statele arabe și Israel și reconcilierea din cadrul GCC nu sunt însă singurele re-așezări de forțe din Orient. În ultimele săptămâni în Orient a început să se vorbească tot mai mult și despre reluarea legăturilor dintre Hamas și regimul lui Bașar al-Assad, ceea ce reface o alianță Iran – Siria – Hezbollah – Hamas existentă înainte de războiul civil sirian. Alianța s-a rupt din cauza opoziției forțelor islamiste sunnite din Siria față de regimul lui Bașar al-Assad, care face parte din secta șiită a alauiților. Conflictul a afectat serios și prestigiul pe care Hezbollahul, o miliție șiită, îl avea printre sunniții arabi pentru victoriile pe care le obținuse împotriva Israelului. Acum, că războiul din Siria a fost, practic înghețat, cu ultimii rebeli înghesuiți în nord, în provincia Idlib, și un status quo care promite să se mențină cât timp Turcia va avea trupe care să protejeze Idlibul, vechile legături pot fi reluate și mai recentele neînțelegeri, uitate.
Ruptura alianței Iran – Siria – Hezbollah – Hamas era una dintre consecințele Primăverii arabe care, acum, pare definitiv încheiată și în acea parte din Orientul Mijlociu.
Când vox populi nu e de ajuns. Eșecul Primăverii arabe.
Primăvara arabă a fost un moment în care, într-o regiune dominată de regimuri autoritare, s-a făcut auzită vocea popoarelor, în care în Orient s-a vorbit despre democrație mai mult ca niciodată. Urmările acelei ample mișcări regionale sunt însă, mixte. O serie de dictatori și lideri autoritari au fost îndepărtați; libianul Muammar Gaddafi și yemenitul Ali Abdullah Saleh au fost uciși, tunisianul Zine el Abidine ben Ali a sfârșit în exil, Hosni Mubarak a petrecut câțiva ani în detenție – dar a fost eliberat și, când a murit, a avut parte de onoruri militare. La câțiva ani după primul val al primăverii arabe, a urmat și un al doilea, în urma căruia sudanezul Omar al-Bashir și algerianul Abdelaziz Bouteflika au pierdut puterea, iar în Irak și în Liban, țări în care exista o anume democrație, au fost ample mișcări anti-sistem, în care întreaga clasă politică a fost contestată pentru incompetență și corupție generalizată și s-au adus în discuție chiar și „vaci sacre”, ca milițiile înarmate ale șiiților irakieni. Tunisia pare să fi reușit tranziția către democrație – deși oricând pot apărea surprize – și în multe alte părți atmosfera este ceva mai permisivă decât era în urmă cu un deceniu.
Costurile Primăverii arabe au fost însă mari. Războaie civile în Libia, Siria și Yemen. Explozia Statului Islamic și marele război adus de acesta în Siria și Irak, cu ramificații dincolo de granițele „califatului”, din Occident până în Africa de Vest sau Asia Centrală. Consolidarea statului autoritar din cea mai mare țară arabă, Egiptul, unde regimul rezultat din revolta „ofițerilor liberi” din anii '50 s-a menținut la putere și doar au fost înlocuite „mumiile”, cum erau porecliți ironic bătrânii aflați în pragul senilității din jurul lui Mubarak, cu o generație mai tânără. Egiptul nici măcar nu reprezintă un caz singular – vezi, de pildă, Bahreinul, dar mai sunt și altele. În ceea ce privește al doilea val, din nou rezultatele nu sunt prea încurajatoare. Armata și-a menținut și chiar consolidat puterea atât în Algeria cât și în Sudan. Sistemele sunt cam aceleași în Irak și Liban.
În ansamblu s-ar putea spune că Primăvara arabă a fost, în mare măsură, un eșec, mai ales dacă ne raportăm la aspirațiile și revendicările mulțimilor care au protestat pe străzile Orientului. Cauzele acestui eșec sunt multiple – reacția regimurilor contestate, lipsa de reacție a puterilor externe care ar fi putut schimba ceva sau, din contră, reacția inadecvată a acestora (sprijinul necondiționat al Rusiei pentru regimul Assad, intervenția incompletă a NATO în Libia, mișcările Turciei etc.), faptul că masele nemulțumite nu erau omogene, iar printre ele se găseau grupuri cu revendicări și interese distincte: activiști pro-democrație, militanți islamiști, adepți ai unor dizidenți intrați în dizgrația regimurilor respective, exponenți ai diferitelor minorități naționale, triburi în căutare de influență și așa mai departe. O altă cauză ar putea fi legată de momentul și modul în care a avut loc Primăvara arabă. Poate că s-a întâmplat prea devreme și prea brusc. Exercițiile de genul „what if” țin de ficțiune și sunt futile, dar se poate specula că o schimbare mai lentă, întinsă de-a lungul unei generații, ar fi permis o trecere mai ușoară și mai puțin brutală la democrație. Moștenitorii pe care și-i pregăteau tiranii lumii arabe, următoarea generație, erau considerați ceva mai deschiși și dispuși să accepte o liberalizare a societăților lor. Poate că în timp o astfel de liberalizare ar fi dus și la o maturizare a societății, care nu ar mai fi permis alunecarea către război civil.
Vox regibus. Un nou Orient, sau o întoarcere în timp?
Dacă Primăvara arabă a reprezentat vocea popoarelor, noul deceniu în Orient începe sub semnul vocii conducătorilor. Ei sunt cei care au decis să oficializeze relațiile cu Israelul, chiar cu riscul opoziției interne, care în unele cazuri s-a manifestat (vezi Sudanul) în altele nu s-a auzit de frică, nu pentru că nu ar fi existat. Lideri ca prințul moștenitor saudit, Muhammad bin Salman, MbS, și conducătorul de facto al Emiratelor Arabe Unite, Mohammed bin Zayed, MbZ, care i-a și fost mentor primului, au lansat procese de modernizare a societăților lor, pe care le ghidează cu o mână forte; în cazul primului, cel puțin, temerile privind un regim absolutist mai dur decât al tuturor celorlalți regi saudiți de până acum sunt la fel de mari ca așteptările de reformă care, din unele puncte de vedere, nu a depășit nivelul epocii medievale.
Problema e că astfel de impulsuri reformiste, de sus în jos, nu reprezintă o noutate în Orientul Mijlociu. Au încercat-o – și inițial au avut succes – toate regimurile laice, de stânga, care au preluat puterea cu sprijinul armatei din Algeria până în Irak. Exact regimurile care au dat naștere unora dintre cele mai crude dictaturi ale regiunii și care au fost contestate și răsturnate de Primăvara arabă. A încercat-o și Șahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi, iar rezultatul final a fost revoluția care a dus la Republica Islamică din ziua de astăzi, un regim opresiv care sponsorizează terorismul în întreaga lume. Și a încercat-o – pentru prima oară și cu cel mai mare grad de succes – omul care le-a fost model multora dintre cei de mai sus, Mustafa Kemal Atatürk. Iar rezultatul este că, 100 de ani mai târziu, în loc să se afle în familia democrațiilor occidentale, Turcia e un stat autoritar, condus de un partid islamist, care își asumă tot mai mult moștenirea otomană cu care s-a confruntat Atatürk.
Resetarea Orientului în ultimele luni poate să anunțe un nou început. Pe hârtie și în discursuri viitorul pare promițător. Rămâne de văzut dacă această resetare, care lansează o nouă etapă în regiune, reprezintă cu adevărat începutul unui nou Orient sau, pur și simplu, o întoarcere într-un punct în care regiunea a mai fost.
