Marea temere legată de un conflict cu Iranul a fost întotdeauna că, odată ce acesta nu va mai avea nimic de pierdut, va recurge la o așa-numită „opțiune nucleară”– o lovitură, sau o serie de lovituri, cu un puternic impact regional și global. Pe de-o parte, acest lucru poate să însemne sabotarea piețelor energetice globale prin blocarea sau perturbarea unor canale de transport și/sau atacarea instalațiilor și câmpurilor petrolifere regionale. Pe de altă parte, Teheranul ar putea să lanseze un val de atacuri teroriste sau de gherilă prin intermediul agenților plantați de-a lungul timpului în exterior și al diferitelor grupări pe care le-a înarmat, antrenat și finanțat de-a lungul timpului.
Toate aceste scenarii au fost testate anterior, iar uciderea ayatollahului Ali Khamenei este genul de act care ar putea să îi facă pe unii dintre decidenții rămași în viață să încerce să le pună în aplicare la scară largă. Este greu de imaginat o mișcare mai radicală pe care ar putea să o facă americanii și israelienii pentru a oferi un pretext pentru opțiunea nucleară; poate, eventual, o invazie terestră la scară largă, dar un astfel de scenariu este exclus după experiența Iraqului și a Afghanistanului, mai ales că Iranul este mai mare, atât în ceea ce privește teritoriul, cât și populația, decât cele două la un loc.
Problema este că nu e deloc clar dacă Iranul are capacitatea să pună în practică astfel de scenarii și, mai ales, dacă își poate asuma consecințele probabile ale acestora chiar și acum, într-un moment în care se află sub atac iar conducerea sa, dincolo de Khamenei, este decimată.
Sabotarea piețelor energetice globale, un scenariu testat anterior de Iran
De-a lungul timpului, Iranul nu a ezitat să adopte un comportament agresiv în apropierea apelor sale teritoriale. Traficul în Golf a fost, de pildă, perturbat prima oară în anii '80, în perioada războiului dintre Iran și Irak, când atacurile iraniene asupra petrolierelor au determinat Statele Unite să intervină pentru a le escorta și, ulterior, când un vas militar american a fost puternic avariat de mine amplasate de forțele iraniene, să distrugă forțele navale ale Teheranului din zonă. Înfrângerea categorică suferită atunci nu a descurajat Iranul. În timp, acesta a studiat tactici prin care ar putea să contrabalanseze superioritatea netă a forțelor navale americane (metoda favorită ar fi folosirea așa-numitelor roiuri de ambarcațiuni de mici dimensiuni și drone, lansate într-un număr atât de mare încât să copleșească sistemele de apărare americane), a capturat vase civile și a testat atacarea petrolierelor în Golful Oman, în 2019. De asemenea, aliații Iranului, miliția yemenită Houthi, au perturbat serios în ultimii ani traficul în zona strâmtorii Bab al-Mandeb, la Marea Roșie, prin atacuri cu drone și rachete.
Amplificarea tensiunilor cu Statele Unite a determinat Iranul să închidă temporar strâmtoarea Ormuz luna trecută, când a organizat exerciții de război în zonă. Prin strâmtoarea Ormuz este tranzitat circa 20% din petrolul global, care pleacă de la terminalele din Golful Persic, dar și o bună parte din gazul natural lichefiat (LNG), având în vedere că unul din principalii producători globali, Qatarul, se află acolo.
O altă opțiune a Teheranului o reprezintă bombardarea instalațiilor și câmpurilor petrolifere regionale. Și aceasta a fost testată anterior, prin atacurile cu drone care au vizat instalațiile saudite de la Abqaiq și Khurais. Acestea au dus la o scădere temporară cu 5% a producției globale de țiței și o creștere bruscă a prețurilor la petrol cu 20%.
Are Iranul capacitatea de a recurge la „opțiunea nucleară” energetică și de a înfrunta consecințele?
Declanșarea războiului a perturbat deja traficul naval prin Ormuz, multe companii hotărând să își țină petrolierele departe. Un petrolier a fost avariat în apele Omanului nu departe de strâmtoarea Ormuz – nu se știe însă până acum cine l-a atacat, mai ales că era pe lista sancțiunilor americane. De asemenea, drone iraniene au lovit portul omanez Duqm. Rămâne de văzut impactul pe care astfel de incidente și de perturbări ale traficului – dar și conflictul în general – îl vor avea asupra piețelor energetice atunci când acestea se vor deschide luni. Cu siguranță că prețul la petrol va crește, însă deocamdată nu cred că se pune problema unei crize energetice. Cu totul alta ar fi situația însă dacă Iranul va recurge la opțiunea nucleară energetică.
Problema cu un astfel de scenariu este că va împinge Iranul înspre o situație fără ieșire. Țările din Golf vor fi forțate să reacționeze militar și să se alăture coaliției americano-israeliene, ceea ce va complica și mai tare situația Iranului, care și așa este dominat clar la toate capitolele. Până acum, iranienii au transmis public și pe canale diplomatice numeroase mesaje în care au subliniat că rachetele și dronele care lovesc țări arabe vizează doar obiective și interese americane, deci este clar că nu își doresc și mai mulți adversari.
În al doilea rând, o criză energetică globală este o armă cu două tăișuri. Teheranul ar putea să spere că va determina alte state occidentale să preseze Israelul și Statele Unite să renunțe la campania militară. Dar rezultatul ar putea fi exact cel contrar – să ducă la o izolare și mai mare a Iranului și la ostilizarea unor țări care, deocamdată, preferă să rămână neutre, ba chiar să determine o serie de puteri europene să se implice în conflict de partea coaliției americano-israeliene.
Dincolo de toate aceste considerații însă, se pune întrebarea dacă Iranul are capacitatea de a pune în aplicare astfel de scenarii și, mai ales, de a susține presiunea pe termen lung. Incidente de securitate ca acelea din 2019 au făcut statele din Golf să investească și mai mult în dezvoltarea capacităților de apărare, care erau deja considerabile. Americanii, de asemenea, știu de ani de zile la ce se pot aștepta de la Iran și este de presupus că au luat în calcul astfel de atacuri și cum să se apere; de altfel, mobilizarea de forțe ofensive din ultimele luni a fost dublată și de una de forțe defensive. Evident că orice sisteme de apărare au o capacitate limitată și pot fi copleșite, dar pare puțin probabil ca acest lucru să se întâmple la scară largă, cu atât mai mult cu cât tirurile iraniene sunt concentrate pe Israel și Statele Unite, iar arsenalul de rachete este sub ținta constantă a atacurilor. Această problemă a capacității Iranului de a recurge la „opțiunea nucleară” se pune și în cazul celorlalte două variante – recursul la proxy și terorism și construirea unei bombe nucleare.
Armata din exterior a Iranului, o umbră a ceea ce era în urmă cu câțiva ani
Încă de la formarea Republicii Islamice, Teheranul a investit mult în formarea unei rețele regionale de proxy și în capacități de a acționa extern. Înainte ca atentatele teroriste sinucigașe să devină o semnătură a jihadiștilor sunniți din Al Qaida și Statul Islamic, ele au fost arma islamiștilor șiiți din Da’wa și Hezbollah, sponsorizați și antrenați de Iran. Cele mai sângeroase atentate ale unor teroriști musulmani care i-au vizat pe americani înainte de 11 septembrie au avut loc la Beirut, la începutul anilor '80, când au fost atacate ambasada Statelor Unite și o cazarmă a pușcașilor marini. Gărzile Revoluționare, prin unitatea dedicată operațiunilor externe, Forța Quds, și militanți ai grupărilor islamiste, au organizat (sau au încercat să organizeze) atacuri și asasinate în Orientul Mijlociu, Asia de Sud – Est, țări europene (vezi de pildă atentatul de la Burgas, în Bulgaria), Argentina, Statele Unite, Australia etc.
Capacitatea Iranului de a acționa în exterior a mers mult mai departe decât organizarea de atacuri teroriste și asasinate. Milițiile finanțate și antrenate de Iran au ucis și rănit mii de militari americani în Irak, între 2003 și 2011 și, ulterior, au contribuit la înfrângerea Statului Islamic, Hezbollahul a purtat războaie împotriva Israelului, același Hezbollah și Forța Quds l-au ajutat pe Bașar al-Assad să întoarcă războiul civil sirian în favoarea sa în primii ani ai acestuia, forțele Houthi au rezistat cu succes atacurilor unei coaliții conduse de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Cu ajutorul acestor miliții, Teheranul își construise o puternică sferă de influență regională, așa-numita „semilună iraniană”, care ajungea până la Marea Mediterană.
Semiluna iraniana este însă de domeniul istoriei. Bașar al-Assad a fost răsturnat iar Forța Quds s-a retras practic peste noapte din Siria. Hezbollahul și milițiile palestiniene au fost zdrobite de Israel și în niciun caz nu mai au acum capacitatea să lanseze operațiuni puternice împotriva acestuia, pentru a reduce din presiunea asupra Iranului. Houthi sunt izolați și ținuți sub control cu ajutorul unei coaliții internaționale formate pentru a proteja libertatea de navigație din Marea Roșie; oricum, capacitățile lor militare sunt relativ reduse, așa că nu reprezintă un pericol ofensiv chiar dacă sunt greu de învins pe teren propriu – însă, iar, nici aici nu e cineva interesat să trimită trupe terestre pentru un război gen Irak sau Afghanistan. Ar mai rămâne milițiile șiite irakiene, iar cea mai apropiată de Iran dintre acestea, Kata’ib Hezbollah, a amenințat deja cu represalii. Țintele pe care le are la dispoziție gruparea sunt însă limitate, americanii s-au retras în mare măsură din Irak, iar cea mai mare prezență o mențin în zona Kurdistanului, unde forțele peșmerga nu o să permită o incursiune masivă a militanților șiiți. Da, sunt posibile unele atacuri limitate lansate de șiiții irakieni, inclusiv în Iordania și Siria, dar mă îndoiesc că impactul acestora ar fi semnificativ.
În ceea ce privește posibilitatea unor atacuri teroriste în Occident, da, aceasta există: iranienii au și expertiza necesară, și suficienți fanatici religioși în rândurile propriilor forțe sau ale grupărilor aliate pentru a le duce la îndeplinire. Și aici sunt însă factori care reduc posibilitatea ca un astfel de scenariu să fie pus în aplicare la scară largă. Pe de-o parte, numeroasele comploturi eșuate arată că serviciile occidentale țin un ochi pe iranieni – și e de presupus că sunt cu atât mai atente în această perioadă. Pe de altă parte, și aici, dacă iranienii ar merge prea departe ar putea, la fel ca în cazul opțiunii nucleare energetice, să determină state neutre în prezent să se întoarcă împotriva lor.
Opțiunea nucleară propriu-zisă: o bombă
Pretextul Statelor Unite și Israelului pentru a declanșa războiul și lovitura de decapitare îl reprezintă programul nuclear al Iranului, mai exact, presupusa intenție a acestuia de a construi o armă nucleară. Evident că iranienii au negat întotdeauna că ar intenționa să producă o armă nucleară, iar Khamenei chiar a dat o fatwa, un edict religios, în se pronunță împotriva armelor de distrugere în masă. Această fatwa e citată drept argument suprem că nu se pune problema construirii unei bombe, pentru că, nu-i așa, vorbim de oameni pioși, o republică islamică. Problema este că același Islam permite și disimularea; este un concept care se numește taqyyia, care îi permite unui musulman să își ascundă intențiile, chiar și credința, să încalce precepte religioase, atunci când acest lucru este necesar.
Sancțiunile internaționale i-au fost impuse Iranului tocmai pentru că nimeni nu i-a crezut pe ayatollahi că programul nuclear este strict civil. După retragerea SUA din acordul nuclear, în timpul primului mandat al lui Trump, Iranul a dat și mai multe motive pentru a fi suspectat că are planuri privind o bombă, de la fortificarea excesivă și secretizarea instalațiilor nucleare până la îmbogățirea uraniului la 60%, cu mult peste nivelul necesar pentru aplicații civile. Chiar și observatori care au luat de bune declarațiile Teheranului au spus că acesta se pregătește, probabil, să ajungă pe punctul de a fabrica o bombă, să atingă capacitatea fără a o folosi, ca un soi de asigurare și o amenințare pentru adversari – dacă mergeți prea departe, vom merge și noi până la capăt.
Acel prag a fost trecut prin uciderea lui Khamenei, așa că acum este momentul în care, dacă știe cum să facă o armă nucleară, Iranul ar trebui să o facă. Informațiile existente până acum spun însă că Teheranul mai are destul până să ajungă la acel prag, iar programul nuclear a primit deja o lovitură severă în războiul din iunie 2025. Este foarte greu de crezut că în acest moment, când este sub atacul americanilor și israelienilor care, în plus, îi monitorizează întreg teritoriul, Iranul s-ar putea angaja într-un efort masiv care să îi permită să producă, în secret, o bombă nucleară. Iar cu fiecare zi care trece, timpul curge în defavoarea ayatollahilor.
