Fenomenul „listelor negre” a reapărut în România. Astfel de liste au fost folosite de legionari și comuniști pentru a-și elimina adversarii. Primii au provocat o spirală a violenței politice și a morții.
Extrema dreaptă în România interbelică și fenomenul violențelor politice
România de după Primul Război Mondial nu era doar dublă ca suprafață și populație față de Vechiul Regat, nu se schimbase doar geografic și demografic, ci era schimbată și din perspectiva mecanismelor și peisajului politic. Votul devenea universal, pentru bărbați, pe scena politică apăreau mai multe partide, prin reforma agrară erau împroprietăriți milioane de țărani, organizația politică a marilor proprietari, Partidul Conservator, dispărea, iar prin unirea noilor regiuni, structura etnică arăta că minoritățile etnice reprezentau 28% din total. Ceea ce se anunța România felix avea să se dovedească locul unde extremele vor găsi un teren fertil, în ciuda faptului că la Conferința de la Paris, România era de partea învingătorilor. Urmele războiului aveau să producă efecte pe toate planurile și în Europa, iar violența, lipsurile, corupția și greutățile primilor ani interbelici, pe un fond al creșterii naționalismului xenofob, creau un mediu propice pentru mișcări extremiste. Fascismul și comunismul erau la începuturi, dar se vor alimenta reciproc.
La acel moment, România nu era o țară în care crima politică să fie o practică, de la asasinarea premierului Barbu Catargiu în 1862 trecând câteva decenii. Și din această perspectivă, interbelicul românesc cunoștea o schimbare profundă. Deja în 1920, un grup de anarhiști comuniști organiza un atentat la Senat, în urma căruia mureau episcopul greco-catolic Demetru Radu, ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu şi senatorul Spirea Gheorghiu. Apoi, în 1923, în jurul lui Corneliu Zelea-Codreanu, și parte din Liga Apărării Național Creștine, se constituia un grup care avea scopul de a ucide proprietari de ziare și oameni politici. Deși evitate pe moment, asasinatele tot aveau să înceapă, cel mai răsunător caz în acei ani fiind cel al uciderii prefectului de Iași, Constantin Manciu, de către același Codreanu, în octombrie 1924. Doar că toți acești radicali aveau să fie achitați, într-o atmosferă cu săli de judecată pline cu susținători, cu jurați care-i admirau și judecători care, fie că erau simpatizanți, fie de frică, nu se opuneau. Drumul tineretului radical spre crimă politică nu era doar deschis, dar adesea era pavat cu complicitatea autorităților.
Anii `30 ai secolului XX debutau pe fondul crizei economice mondiale, la finalul căreia cancelar al Germaniei ajungea Adolf Hitler. În România, numărul legionarilor creștea de la 500 în 1927, la 6000 la finalul lui 1930 (cf. Armin Heinen). În 1931, după un nou atentat, de data aceasta împotriva lui Constantin Angelescu, subsecretar de Stat la Interne și fost ministru al Instrucțiunii Publice, Garda de Fier era scoasă în afara legii. În decembrie 1933, după ce semnase un nou decret de dizolvare a Gărzii de Fier și interzisese participarea formațiunii extremiste în alegeri, premierul I.G. Duca era ucis de trei legionari pe peronul gării de la Sinaia. Pentru prima dată după 70 de ani, un prim ministru al României era victima unui asasinat. Aceste crime nu doar că nu îi îndepărtau pe tineri, dimpotrivă, pe unii chiar îi încurajau să adere la Mișcare. Mai mult, nici tinerii intelectuali nu aveau vreun fel de apăsare morală. Unii dintre cei mai străluciți intrau în siajul Legiunii, lăsându-se cuceriți de idealurile, discursurile și acțiunile Căpitanului și ale celorlalți lideri, inclusiv intelectuali de marcă. Așa cum remarca Zigu Ornea în una dintre lucrările clasice dedicate extremei drepte din România, Constantin Noica, înainte de a deveni adeptul Legiunii, explica acest fenomen: „Social, tineretul înseamnă o categorie de oameni care nu-și găsesc locuri. Profesoral, tineretul este sau pretinde a fi mai cărturar, mai în specialitate decât lumea veche. Etic, tineretul se prezintă nepătat și capabil, deci, de a protesta împotriva imoralității vieții noastre publice. În sfârșit, tineretul se vrea, se afirmă reformator”. Astfel, numerus clausus, stabilirea unui procentaj maxim de evrei acceptați în universități, pe care studenții îl cereau la începutul anilor `20, nu mai era suficient, acum urmărind un numerus nullus necondiționat, cu alte cuvinte, excluderea evreilor din universități.
Prima listă a morții anunțată de legionari: adversari politici și amanta regelui
Aceasta era atmosfera în care, între 3 și 5 aprilie 1936, la Târgu-Mureș, s-a ținut Congresul Uniunii Studenților Creștini, în realitate cei cu simpatii legionare, la care au participat peste 2000 de persoane. Încă de pe drum a fost clar cu cine se răfuiau studenții participanți, atunci când, la Sinaia, câțiva dintre ei au coborât din tren pentru a urina pe placa comemorativă dedicată premierului Duca. Apoi, în dimineața zilei următoare, la catedrala ortodoxă din centrul orașului Târgu-Mureș, studenții participau la un Te Deum oficiat de șase preoți, de unde s-a plecat spre actualul Palat al Culturii. În monumentul Secession, deschiderea Congresului debuta cu imnul regal și citirea telegramei ce urma să fie trimisă suveranului, Carol II, drept recunoștință pentru ajutorul material oferit direct din caseta personală pentru organizare. Principalele teme abordate au fost dedicate unor subiecte cu titluri precum „Din culisele neamului”, „Românii de peste hotare”, „Macedo-românii”, „Timocenii”, „Problema jidovească”, „Curentele sociale distructive”, „Francmasoneria”, „Biserica și tineretul naționalist”, iar serile erau dedicate unor conferințe dedicate „unității neamului românesc” sau „problematicii trădării” și, în ultima zi, Ernest Bernea „Despre omenia românească”.
După două zile de dezbateri care aveau în centru românismul, cu discursuri antisemite și xenofobe, cu un elogiu adus lui Adolf Hitler de către președintele Uniunii Naționale a Studenților Creștini din România, Gheorghe Furdui, cu citirea unei scrisori adresate lui Benito Mussolini, după ce era aclamat numele lui Corneliu Zelea Codreanu, era evidentă tema fundamentală a congresului: menținerea identității naționale în fața pericolelor străine, în special, dar nu lipseau nici cele din interior. De departe, dușmanul cel mai des invocat era evreul, fie că era vorba despre francmasonerie, despre care se spunea că „tinde la negarea neamului și creștinismului, înțelegând că prin distrugerea lor, să nutrească drumul evreiesc spre stăpânirea lumii”, fie că se vorbea despre pericolul conform căruia „neamul evreiesc tinde să infecteze cu totul sufletul nostru” sau că studenții farmaciști urmau să-i „stoarcă banii țăranului român” sau că „jidanii cumpără pământ la prețuri de rușine”.
După ce au fost omagiați câțiva tineri, declarați eroi naționali, „uciși din ordinul guvernului liberal”, s-a cântat imnul legionarilor morți și cel al nicadorilor (ucigașii lui I.G.Duca), în ciuda faptului că, pentru autorizarea congresului, una dintre condiții a fost aceea de a nu se face apologia asasinatului politic. Pentru a atenua din acest gest sfidător la adresa autorităților care aprobaseră și susținuseră congresul, Gheorghe Furdui s-a adresat presei, care avea misiunea de a scrie, să ajungă informația și la Siguranță, că „în acest congres nu s-a făcut nici o apologie a asasinatului, ci s-au omagiat trei eroi, care au salvat viitorul unui neam”.
Apogeul acestei euforii a violenței a fost atins odată cu votarea moțiunii studențești, care conținea, pe lângă alte prevederi, două care au pus pe jar întreaga clasa politică. Prima cerea ca studenții care aveau legături cu PNȚ și PNL să fie dați afară din toate societățile studențești și să li se afișeze numele la sediul organizațiilor, iar cea de-a doua cerea pedepsirea „canaliilor” și „trădătorilor”. Iar acești termeni nu erau folosiți la modul general, de această dată aveau corespondenți: Armand Călinescu, Virgil Madgearu, Mihail Stelescu, Gabriel Marinescu, dar și Elena Lupescu. Iar pentru ca această propunere să nu pară doar o simplă amenințare, s-au constituit echipe pentru „repararea onoarei și spălarea rușinei”. „Echipele morții” cum aveau să fie cunoscute, aveau câte un șef, care jura „cu prețul sângelui” să îndeplinească misiunea. Era pentru prima dată când într-un text public se punea în discuție eliminarea fizică a unor oameni politici sau din imediata apropiere a regelui. Alexandru Cantacuzino urma să conducă echipa îndreptată împotriva „ocultei”, Elena Lupescu, cea despre care unul dintre vorbitori spunea că „pregătește cianura Căpitanului”. Gheorghe Ioraș conducea echipa care urma să-l elimine pe Gabriel Marinescu, Paul Craja era în fruntea celei împotriva lui Armand Călinescu, Gh. Furdui pentru Mihail Stelescu, Nicolae Crudu pentru Gheorghe Tăslăuanu, Ștefan Georgescu pentru Pleșea, iar Paul Mărculescu pentru Virgil Madgearu. Analizând numele celor vizați, putem observa că aceștia erau reprezentanți ai mai multor medii: partenera regelui, membri în guvern sau din cercul intim al suveranului, membri ai partidelor democratice, dar și foști legionari, aceștia din urmă fiind considerați trădători.
Lista morții a generat o spirală a violențelor politice
În zilele următoare, ecourile congresului au fost pe măsura celor declarate și asumate de studenți la Târgu-Mureș. Câțiva dintre ei au fost reținuți, dar apoi eliberați. În aceste condiții, nu era surprinzător că Zizi Cantacuzino-Grănicerul, președintele partidului Totul pentru țară, spunea că „în lupta recentă pe care ați dat-o alături de studențimea legionară, nu mi-a plăcut că s-a terminat numai cu atâtea bătăi”. Dar la scurt timp, efectele Congresului deveneau clare: în iulie 1936, Mihail Stelescu, fost legionar, a fost ucis în Spitalul Brâncovenesc, unde era internat. Printr-o circulară asumată de președintele UNSCR se spunea că „în acest caz au fost răzbunate toate trădările neamului”. Este adevărat că ucigașii au fost pedepsiți cu ani grei de închisoare. Au urmat crimele împotriva lui Armand Călinescu, Virgil Madgearu și Gabriel Marinescu, dintre cei de pe „listele morții”. Nici pentru tinerii legionari participanți soarta nu a fost mai blândă, unii dintre ei fiind uciși fără proces de către autoritățile carliste. Alături de C.Z Codreanu și ucigașii lui I.G. Duca au fost uciși la Tâncăbești și „decemvirii”, ucigașii lui Mihail Stelescu. Apoi, în urma asasinării lui Armand Călinescu în septembrie 1939, au fost uciși în închisori alte grupuri de legionari, printre care se regăseau și Alexandru Cantacuzino, Gheorghe Furdui, Paul Craja. Astfel, crima provoca crimă, o mișcare extremistă, violentă, se lovea de un stat autoritarist, în care justiția nu se mai făcea în sala de judecată.
„Listele morții” și ideea de pedepsire a „canaliilor” și „trădătorilor” nu a murit odată cu autorii lor, a revenit puternic în perioada comunistă. După 1989, perioada interbelică a fost de multe ori privită ca un model după căderea comunismului, însă în scurt timp, România descoperea și violența limbajului și amenințările listelor. Deși aproape fără evrei în țară, totuși evreul rămânea dușmanul reprezentativ pentru subiecte precum „atacarea neamului”, pentru promovarea ideilor cosmopolitismului și pentru „devalizarea țării”. Apoi, listele au rolul de a pune presiune pe autorități, pe reprezentanții din justiție și pe vocile critice ale societății civile. Lipsa autorității statului în fața incitării la ură a încurajat glorificarea criminalilor și a crimei politice. Ceremoniile de la Tâncăbești, amenințările din mediul virtual, anonime sau asumate, listele cu jurnaliști, cu oameni politici, cu intelectuali sunt reflexul unui trecut fascist niciodată condamnat cu adevărat.
⁕ Citatele din acest articol și o parte a informațiilor se pot regăsi detaliat la următorul link: https://www.academia.edu/64378147/Congresul_studen%C8%9Bilor_de_la_T%C3%A2rgu_Mure%C8%99_3_5_aprilie_1936_Ideologie_propagand%C4%83_%C8%99i_antisemitism
