În toată cariera sa politică, Benjamin Netanyahu nu a fost niciodată atât de aproape de a-și realiza cea mai mare ambiție politică: neutralizarea amenințării iraniene. De ani de zile, Netanyahu vorbește obsesiv de Iran și tripla amenințare a acestuia, prin programul nuclear, programul balistic și diferitele grupări aliate sau proxy care de-a lungul timpului au lansat atacuri împotriva Israelului nu doar pe propriul său teritoriu sau la graniță, ci și pe alte continente. Practic, într-o formă sau alta, Iranul a fost prezent în discursul lui Netanyahu de-a lungul întregii sale cariere politice, încă dinainte de a deveni premier. Acum are în sfârșit posibilitatea de a-i da o lovitură decisivă acestuia.
Ariel Sharon a fost premierul israelian care a decis, în timpul mandatului său de premier (2001 – 2006), că distrugerea programului nuclear al Iranului reprezintă o prioritate și a început pregătirile pentru un război cu regimul ayatollahilor. Netanyahu este însă premierul care a intensificat aceste pregătiri și a început să dea lovituri tot mai dure Iranului, culminând cu campaniile devastatoare împotriva aliaților acestuia, războiul din iunie 2025 și cu cel de acum, care a început prin uciderea aytollahului Ali Khamenei. Și tot Netanyahu este cel care l-a convins pe Donald Trump să implice Statele Unite în război, în pofida susținerii scăzute din partea publicului american și a reticenței arătate de unii dintre responsabilii civili și militari de la Washington.
Schimbarea de regim, scenariul ideal pentru Israel. Probleme: americanii nu par convinși că aceasta e cea mai bună soluție, iar opoziția iraniană pare incapabilă să se organizeze
Ceea ce nu este clar nici măcar în acest moment e dacă Netanyahu are și un plan bine definit pentru ziua de după, dar probabil că orice situație care exclude regimul mulahilor va conveni Israelului. Acesta nu are însă cum să trimită trupe care să înlocuiască pur și simplu un regim cu un altul. În primul rând, se pune problema capacității militare – e foarte posibil ca nici măcar americanii să nu poată interveni terestru într-o țară așa de mare, în orice caz, nu fără costuri foarte mari, pe care nimeni nu e dispus să și le asume. Nici varianta organizării unei lovituri de stat de către serviciile de informații, Mossad și CIA, nu pare foarte fezabilă, având în vedere trauma istorică pentru iranieni a loviturii de stat instrumentate de CIA în țara lor în 1953. În plus, o operațiune israeliană agresivă de schimbare a regimului din exterior ar putea să aibă costuri politice foarte mari la nivel internațional, având în vedere șifonarea imaginii țării și valul de ostilitate la adresa sa generat de războiul din Gaza. Cea mai bună variantă pentru Israel o reprezintă o schimbare venită din interior.
De altfel, Netanyahu și-a făcut cunoscută această dorință încă din prima zi de război. Pe 28 februarie, seara, după 12 ore de bombardament, Netanyahu a adresat un mesaj direct poporului iranian. A fost necesară inteligența artificială pentru ca Netanyahu să vorbească în persană, atât de implicat este în toată această poveste. „Suferința și sacrificiile voastre nu vor fi în zadar. Ajutorul pe care l-ați dorit - acel ajutor a sosit acum”, a spus el. Un mesaj similar a fost transmis, în acele prime ore ale războiului, și de președintele american, Donald Trump, așa că schimbarea de regim la Teheran părea a fi unul dintre obiectivele cheie ale operațiunii israeliano-americane.
Acum, că ayatolahul Khamenei este mort, armata lui Netanyahu se concentrează pe eliminarea întregului aparat de stat care a ținut în picioare regimul de la Teheran timp de aproape 50 de ani. Dar nici Israelul, nici SUA nu pot schimba regimul cu loviturile militare, oricât de dure ar fi ele, de unde și apelul lansat de către cei doi lideri către iranieni, să răstoarne regimul.
Există însă două mari probleme în calea acestui scenariu. Prima este că opoziția din Iran este extrem de fragmentată și din motive generate în primul rând de frică nu reușesc nici măcar în al doisprezecelea ceas să se unească în jurul numitorului comun, adică, un Iran democrat. La fel de fragmentată este și societatea iraniană. Unii susțin o schimbare radicală, în timp ce alții, nu puțini, plâng după Khamenei.
A doua problemă este că, de la Washington, ideea schimbării regimului nu se mai regăsește în obiectivele operațiunii Furia Epică. Pe rând, Pete Hegseth și apoi însuși Donald Trump au spus, în primele declarații de după atac, că nu aceasta nu este o operațiune de schimbare a regimului. Nu și Bibi. Și există un scenariu care ar fi pe placul premierului israelian.
Monarhia iraniană, un vechi partener al Israelului. Alianța, distrusă de revoluția islamică din 1979
Protestele din ianuarie l-au adus în prim-plan pe fiul fostului șah, Reza Pahlavi, aflat în exil și proclamat demult succesor al tatălui său. Pahlavi este probabil cea mai vizibilă figură a opoziției iraniene din afara țării.
Pahlavi a vizitat Israelul în aprilie 2023, deci cu luni înainte de masacrul comis de Hamas care a declanșat războiul în Gaza. A fost primit cu toate onorurile și s-a întâlnit cu toți înalții demnitari ai statului evreu. Benjamin Netanyahu are, așadar, o legătură solidă cu el.
Pahlavi a promis că va recunoaște Israelul, așa că o preluare a puterii de către el poate să ducă la refacerea relației bune care a existat între Iran și Israel în perioada în care tatăl său a condus cu o mână de fier Iranul.
După ce Israelul și-a obținut independența în 1948, cele două națiuni au dezvoltat legături din motive strategice și economice. În anii 1950, ca parte a „doctrinei periferiei” a prim-ministrului David Ben-Gurion, Israelul a început să cultive relații cu state non-arabe și minorități etnice. Cele 22 de țări arabe care se opuneau Israelului erau predominant sunnite, așa că Iranul, care era predominant persan și șiit, părea a fi un partener logic.
Ambele țări au avut, de asemenea, relații strânse cu Statele Unite și s-au opus eforturilor sovietice de a câștiga influență în regiune. Iranul a devenit cel mai mare importator de arme israeliene și un important furnizor de petrol pentru Israel, care în acea perioadă avea și o ambasadă la Tehran.
După revoluția din 1979 care a înlocuit monrahia cu republica islamică și regimul ayatolahilor acesta din urmă a etichetat Statele Unite drept „Marele Satan” și Israelul drept „Micul Satan”. Noul regim a abandonat Israelul și a îmbrățișat cauza palestiniană ca fiind a sa; a anunțat o nouă sărbătoare, Ziua Qods (Ierusalim). În august 1979, liderul revoluționar ayatollahul Ruhollah Khomeini i-a invitat pe toți musulmanii să respecte ultima vineri a Ramadanului ca zi de solidaritate cu poporul palestinian; „să se unească pentru a rupe mâna acestui uzurpator și a susținătorilor săi”. Forța Quds, unitatea de elită a Corpului gărzilor revoluționare iraniene (IRGC) pentru operațiuni în afara Iranului, a fost, de asemenea, numită după Ierusalim.
În 1982, după ce Israelul a intrat în Liban, tensiunile au atins cote maxime între cele două părți. Operațiunea Pace pentru Galileea a forțat Organizația pentru Eliberarea Palestinei, OEP, condusă de Yasser Arafat și aliată Iranului, să părăsească Libanul, iar pe de altă parte, a afectat comunitatea șiită care trăia în sudul Libanului care avea o legătură seculară cu Iranul. Așa a ajuns Teheranul să pregătească în acea regiune o miliție clandestină care ulterior a devenit ceea ce azi cunoaștem sub numele de Hezbollah. Cu sprijin politic și financiar din partea regimului teocrat, Hezbollah a evoluat astfel că în 1992 și-a depășit rolul militar clandestin devenind partid politic. Este primul proxy creat de Iran împotriva Israelului și primul care a experimentat atacurile teroriste sinucigașe.
Pahlavi, popular în Israel și unele cercuri ale diasporei iraniene, dar lipsit de o susținere substanțială acasă, unde iranienii își amintesc de brutalitatea tatălui său
În ultimii trei ani, presa israeliană a încercat din răsputeri să îi construiască lui Reza Pahlavi aura de putere instituțională, vorbind mereu despre el ca despre „prințul moștenitor” un adevărat prieten al Israelului. Din exil, fiul șahului a încercat, fără prea mult succes, să susțină mișcările de opoziție din Iran, devenind mai mult un simbol al disaporei iraniene.
În timpul războiului de 12 zile din vara trecută, Reza Pahlavi a vorbit în repetate rânduri despre campania militară a Israelului împotriva Iranului ca despre o „oportunitate” pentru transformare politică. Greșeala lui Pahlavi, în ochii celor care trăiesc în Iran a fost că a militat, până recent, pentru o schimbare venită din exterior, acordând prea puțină importanță unui popor care și-a demonstrat, încă din 2009 când a contestat alegerile prezidențiale, că are și voința și capacitatea de a se mobiliza în masă, de a sfida colectiv puterea ayatolahului de la Teheran, dacă ne referim și la protestele masive din 2022 generate de uciderea studentei Mahsa Amini de către poliția moralității pentru că nu purta hijabul corespunzător. Aceste mișcări, inclusiv cele de anul trecut au reunit toate facțiunile religioase, femei, tineri, muncitori, intelectuali într-o rară provocare la adresa Republicii islamice.
Nu este, așadar, de mirare că oferta lui Pahlavi de a asigura tranziția a fost primită cu scepticism în Iran. În plus, nu trebuie uitat un factor extrem de important: regimul lui Mohammad Reza Pahlavi, tatăl actualului pretendent, nu le-a lăsat iranienilor amintiri prea plăcute. A fost un regim care a pus accentul pe modernizare și alianța cu Statele Unite, dar nu a tolerat opoziția care a fost tratată cu o brutalitate similară cu cea arătată de regimul ayatollahilor. Poliția sa secretă, Savak, era temută și detestată, notorie pentru execuții sumare și torturarea celor care îi cădeau în mâini. Forțele sale de securitate au deschis focul împotriva maselor de protestatari, exact cum au făcut forțele de securitate ale republicii islamice.
Prin alinierea cu o figură monarhistă discreditată, Israelul încearcă să impună o identitate singulară unei societăți extrem de diverse. Aceasta este încercarea căreia iranienii i-au rezistat timp de aproape un secol. Tendința spre centralizare și ștergere culturală a alimentat revoluția din 1979 și rămâne o luptă fundamentală în rândul minorităților naționale.
Schimbarea de regim în Iran l-ar avantaja politic pe Netanyahu
Așadar, Reza Pahlavi ar fi o soluție, dar nu una pe gustul iranienilor și, lucru important, nici Donald Trump nu s-a arătat foarte impresionat de Pahlavi, renunțând să se întâlnească cu acesta.
Cealaltă soluție ar fi revolta populară, la care face apel Benjamin Netanyahu, dar care riscă să arunce Iranul într-o dezordine violentă. Probabil însă că nici o astfel de variantă nu l-ar întrista prea tare pe Netanyahu, al cărui obiectiv principal este eliminarea regimului mulahilor.
Să nu uităm că alegerile din Israel trebuie să aibă loc până cel târziu pe 27 octombrie și răpunerea Iranului teocrat i-ar aduce lui și partidului Likud o majoritate confortabilă, cât să îl ajute să scape de formațiunile de extremă dreapta care acum nu îi mai sunt utile deloc, ba dimpotrivă.
Netanyahu a speculat diviziunile din regiune în favoarea sa mereu și are o listă lungă în spate, începând cu Siria și terminând cu fricțiunile dintre Hamas și Autoritatea palestiniană. Principul e simplu, cu cât sunt mai fărâmițate și consumate de conflictele interne, chiar și de războaie civile, țările nu își pot aduna forțele și nu se pot întoarce împotriva Israelului. Instabilitatea Iranului ar pune țara în imposibilitatea de a-și mai continua programul nuclear, de a mai susține Hezbollah sau Houthi în Yemen, și asta ar însemna tot o victorie care i-ar putea aduce în final și un acord cu saudiții.
