Partidul președintelui Alexander Vučić continuă să câștige confruntările electorale din Serbia deși se confruntă cu cele mai mari proteste din istoria țării. Guvernarea profită că studenții din fruntea protestelor nu au o strategie clară și privesc cu suspiciune opoziția pro-europeană, care deține experiența politică necesară.
Revolta studenților: cel mai mare val de proteste din istoria modernă a Serbiei
Cea mai recentă și masivă mișcare de protest din Serbia a început pe 22 noiembrie 2024, când studenții Facultății de Arte Dramatice (FDU) din Belgrad au organizat un priveghi tăcut în memoria celor care și-au pierdut viața după ce acoperișul gării din Novi Sad s-a prăbușit. Tragedia, petrecută pe 1 noiembrie 2024, s-a soldat cu 16 morți. Gara fusese renovată chiar în acea vară, într-un proiect implementat de o companie de stat chineză. Totuși, majoritatea subcontractanților au fost firme sârbești locale care, în viziunea protestatarilor, obținuseră contractele datorită legăturilor cu Partidul Progresist Sârb (SNS), aflat de mult timp la putere.
Nu este primul val de proteste din Serbia. În 2023, după o altă tragedie – un atac armat într-o școală din Belgrad, soldat cu zece victime – în stradă au ieșit mulțimi cum nu se mai văzuseră din vremea protestelor împotriva lui Slobodan Milošević. Deși atacul în sine nu avusese o legătură directă cu regimul Vučić, aflat la putere din 2012, protestele susținute de opoziția pro-europeană au căpătat un elan considerabil. Acea mișcare s-a încheiat în cele din urmă cu organizarea de alegeri locale la Belgrad, câștigate la limită de SNS, deși opoziția a făcut sesizări oficiale privind nereguli electorale constatate la scară largă, inclusiv înregistrarea în masă a unor alegători fără drept de vot pentru a înclina balanța în favoarea partidului de la putere.
Prin urmare, sentimentul de nemulțumire era deja profund înrădăcinat în societate în 2024, iar o tragedie legată de un scandal de corupție la nivel înalt a fost catalizatorul perfect pentru a reaprinde scânteia protestelor. Acest ultim val de manifestații se diferențiază de cele anterioare atât prin dimensiunea sa – le depășește în amploare chiar și pe cele anti-guvernamentale din anii '90, cât și prin modul în care sunt conduse. Toate mișcările anterioare fuseseră coordonate, direct sau indirect, de partide de opoziție liberale și social-democrate sau de ONG-uri și grupuri de cetățeni cu o ideologie similară. De data aceasta, studenții de la universitățile din întreaga Serbie au fost cei care au preluat controlul protestelor. Ei au fost percepuți în general drept o forță neutră, apolitică, fiind tineri neatinși de corupția clasei politice, o calitate care s-a dovedit decisivă în atragerea masei critice necesare pentru a pune la încercare regimul bine consolidat al lui Vučić.
Greșelile studenților: lipsa unei strategii politice și suspiciunea față de opoziție și societatea civilă
La început, revendicările studenților au fost fundamentate pe principii democratice liberale, fără vreo referire la chestiuni de politică externă sau la problema mai largă a direcției geopolitice a Serbiei. Solicitările lor inițiale s-au concentrat exclusiv pe disfuncționalitatea instituțiilor judiciare și a organismelor de reglementare ale statului. La acel moment a părut că este o mișcare strategică bună, întrucât studenții arătau, înainte de a trece la revendicări politice mai concrete, că instituții-cheie au fost acaparate de regim. Studenții nu au dat însă dovadă de spirit tactic, ci au crezut cu naivitate că instituțiile acaparate de regim vor iniția un proces real de tragere la răspundere îndreptat tocmai împotriva celor care le ocupaseră și le cooptaseră conducerea.
În același timp, mișcarea studențească a început să respingă public orice formă de cooperare cu partidele opoziției, care se aflau pe un trend ascendent și fuseseră la un pas de a învinge regimul la Belgrad, precum și cu toate ONG-urile și organizațiile societății civile. La asta s-a adăugat și decizia de a încadra revendicările instituționale într-un format complet neutru. Astfel, la începutul anului 2025, era clar că, în multe privințe, mișcarea studențească devenise victima aceleiași propagande a regimului pe care încerca să o combată. Acei cetățeni care nu protestaseră și nu votaseră niciodată împotriva regimului, dar care acum ridicau în slăvi mișcarea studențească, au adus cu ei o suspiciune profundă față de opoziția politică organizată, suspiciune pe care mișcarea însăși părea să o împărtășească și să o consolideze involuntar.
Opoziția pro-UE a promovat ideea unui guvern de tranziție, care să pregătească terenul pentru alegeri libere și corecte ca soluție la criza politică, în timp ce mișcarea studențească încă nu formulase o solicitare politică propriu-zisă. Abia în mai 2025 mișcarea studențească a trecut de la cereri instituționale neutre la unele explicit politice. Studenții au cerut organizarea de alegeri parlamentare anticipate, însă doar după ce regimul Vučić făcuse deja o remaniere guvernamentală, astfel încât solicitarea studenților a părut atât tardivă, cât și nerealistă din punct de vedere politic. Consecința este că, la un an de când studenții au cerut anticipatele, partidul de guvernământ, SNS, încă nu le-a convocat. În toată această perioadă, mișcarea studențească a continuat să se opună opoziției aproape cu aceeași ardoare cu care s-a opus partidului care guvernează Serbia de 14 ani încoace – o perioadă care coincide cu o bună parte din viața studenților în cauză. În loc să facă demersuri în vederea înființării unei coaliții, studenții și-au construit propria strategie de opoziție de jos în sus, de tip democrație participativă, care includea revitalizarea conceptului comunist iugoslav de concentrare a puterii civice în comunitățile locale.
În realitate, Iugoslavia comunistă era un sistem politic monopartinic, un stat guvernat de sus în jos, dar care își structura oficial autoritatea pornind de la baza piramidei politice, respectiv comunitățile locale. După căderea comunismului, aceste instituții și-au pierdut chiar și semnificația formală reziduală, iar majoritatea sediillor lor au fost transformate în secții de votare pentru alegerile locale și naționale. Mișcarea studențească și-a propus să evite o alianță cu opoziția politică organizată, mizând în schimb pe activiști civili ad-hoc la nivel comunitar. S-a dovedit a fi o strategie ineficientă. Activiștii care s-au implicat în comunitățile locale ale studenților erau, în marea majoritate a cazurilor, deja activi politic în cadrul opoziției și al sectorului civil sau erau susținători ai mișcării studențești, creând efectiv un circuit închis în loc să lărgească baza rezistenței civice active.
Naivitatea costă: în pofida protestelor fără precedent, regimul Vučić a continuat să câștige alegerile
Eșecul strategiei de organizare prin auto-izolare și democrație participativă a devenit vizibil la nivel politic de-a lungul celor 15 runde de alegeri locale desfășurate între iunie 2025 și martie 2026. Regimul le-a câștigat pe toate, deși rezultatul în sine a fost mai puțin revelator decât deficiențele structurale pe care procesul electoral le-a scos la iveală. Dar cea mai importantă constatare a fost că, practic, mișcarea studențească a fost obligată să recurgă la cooperarea cu organizațiile locale ale partidelor de opoziție tocmai pentru că îi lipsea rețeaua de activiști necesară pentru a acoperi procesul electoral în mod eficient. Chiar și acolo unde au existat voluntari dispuși să participe ca observatori ai alegerilor din partea mișcării studențești, aceștia nu au fost nici organizați corespunzător, nici suficient instruiți pentru a gestiona sarcina în mod eficient.
Rezultatul alegerilor a arătat că mișcarea studențească a reușit să mobilizeze cetățenii care anterior refuzau să iasă la vot, dar în același timp s-a văzut că mișcarea nu poate gestiona procesul electoral bazându-se doar pe propria bază de activiști. O altă concluzie este că regimul a reușit să își consolideze electoratul tradițional. Partidul de guvernământ nu a înregistrat vreo pierdere semnificativă de alegători; dimpotrivă, forțele opoziție-studenți au crescut numeric în timp ce cifrele regimului au rămas în general constante, indicând un peisaj politic de mobilizare paralelă, fără o eroziune a bazei electorale în tabăra puterii.
Prin urmare, mișcarea studențească se află într-o poziție fragilă, fiind limitată de o bază organizatorică slabă – rezultat direct al ideologiei sale populiste greșite și al autoizolării pe care și-a impus-o. Această vulnerabilitate este cu atât mai vizibilă în contextul în care regimul ar putea decide să declanșeze alegeri anticipate mult înainte de scrutinul la termen din primăvara anului 2027.
Deoarece rezultatul parlamentarelor se anunță a fi unul strâns, strategia optimă ar fi fuziunea dintre infrastructura profesionistă a opoziției și energia civică a studenților. Totuși, acest deznodământ rămâne puțin probabil atâta timp cât studenții refuză orice coeziune instituțională, preferând rolul de „erou singuratic” într-un sistem capturat de un regim care, prin însăși natura sa, nu poate fi învins decât printr-un efort colectiv organizat.
