Donații
Veridica.md
Campania pe care Israelul o poartă împotriva Hamas în Gaza, ca răspuns la masivul atac terorist din 7 octombrie, a dus la tensionarea întregului Orient Mijlociu și a dat naștere la temeri că războiul s-ar putea extinde dincolo de granițele Israelului. Este extrem de puțin probabil să vedem implicarea vreunui stat sunnit – Egiptul, Iordania, țările din Golf – sau chiar a unei țări dominate de șiiți, cum este Irakul. Nici măcar Siria, statul arab cel mai ostil față de Israel și cu cele mai bune relații cu adversarii acestuia, Iranul și Hezbollahul, nu are vreun motiv să se implice într-un conflict în zona Înălțimilor Golan, în condițiile în care țara a fost în mare parte distrusă de război, iar nordul și estul sunt sub controlul adversarilor lui Bașar al-Assad. Pericolul unui conflict mai amplu vine, în primul rând, din partea unor actori non-statali.
Semnale îngrijorătoare există, deja, de mai bine de o lună. La granița israeliano-libaneză au avut loc ciocniri cvasi-cotidiene între militanți Hezbollah și forțele israeliene. Din Yemen, miliția șiiților Houthi a lansat rachete în direcția Israelului. În Irak și Siria, bazele în care se află militari americani au fost ținta a cel puțin patruzeci de atacuri cu rachete și drone care poartă semnătura vechilor adversari ai Statelor Unite din milițiile șiite; de altfel, Washingtonul a răspuns cu mai multe raiduri aeriene care au vizat respectivele miliții. Atacurile împotriva americanilor sunt cauzate de sprijinul acestora pentru Israel. Nu este vorba doar de susținerea aproape necondiționată arătată în actuala criză, ci de relația specială pe care cele două țări o au de zeci de ani, relație care, în bună măsură, a dus la ostilitatea unor musulmani, mai ales a celor radicali, față de Statele Unite.
Toate grupările șiite care s-au agitat în această perioadă sunt coordonate sau sprijinite de Iran. Pare că Teheranul își împinge aliații spre război și este el însuși gata să se implice în conflict. În realitate, majoritatea actorilor din regiune sunt puțin interesați de un război la scară largă cu Israelul și/sau cu Statele Unite, ceea ce nu înseamnă însă că situația nu poate scăpa de sub control.
Iranul, un expert al jocului la limită. De ce Teheranul nu vrea război
Iranul are o îndelungată experiență a jocului pe muchie de cuțit, până în pragul războiului, dar fără să ajungă la acesta, în special în relația sa cu Statele Unite din ultimele patru decenii. În 1983, teroriști sinucigași șiiți au atacat ambasada Statelor Unite și cazărmi ale pușcașilor marini americani și militarilor francezi din Beirut. Peste 350 de persoane au fost ucise în atacurile revendicate de o grupare fantomă, Jihadul Islamic (diferită de organizația teroristă cu același nume din Gaza), dar care se pare că au avut în spate elemente ale Hezbollahului, pe atunci încă în formare, sprijinite de Iran. Implicarea Teheranului, negată vehement de acesta, nu a putut fi probată vreodată, astfel încât nu au urmat și represalii americane.
Între 2003 și 2011, cât timp americanii au avut o prezență masivă în Irak, Iranul a înarmat și antrenat miliții șiite irakiene care s-au implicat în războiul de gherilă împotriva forțelor americane; Teheranul este considerat responsabil de moartea a peste 600 de militari americani, dar a reușit să manevreze în așa fel încât să evite un atac al Washingtonului.
Și mai aproape de zilele noastre, Iranul a doborât în 2019, în Golf, o dronă a armatei americane, iar în 2020, după ce comandantul forței Quds, Qassem Soleimani, a fost ucis într-o lovitură aeriană la Baghdad, a bombardat cu rachete balistice baze în care se aflau militari americani în Irak, peste 100 fiind răniți. Războiul a fost, totuși, evitat chiar și atunci.
Acestea sunt doar câteva exemple, întrucât numărul de incidente a fost mai mare, de la atentate teroriste și răpiri la ciocniri până la ciocniri directe, cum s-a întâmplat în 1988 când, după ce o navă de război americană aflată în zona Golfului a fost lovită de o mină, Statele Unite au distrus o parte importantă din flota de război iraniană.
Iranul a evitat, de-a lungul timpului, și un conflict direct cu Israelul. Diferite miliții asociate cu Teheranul au lansat atacuri care au vizat direct teritoriul israelian (în special Hezbollah și Jihadul Islamic palestinian) sau interese/obiective israeliene din întreaga lume. Israelul a atacat, și el, Iranul, prin sabotaje, asasinate ale unor oameni de știință implicați în programul nuclear iranian, bombardamente asupra obiectivelor iraniene din Siria. Spiritele s-au încins nu o dată, dar niciodată, până acum, Iranul nu a atacat direct Israelul, deși se laudă că are rachete capabile să atingă teritoriul acestuia.
Iranul este în prezent într-o situație complicată. Economia suferă de pe urma îndelungatului embargo impus de Statele Unite și aliați ai acestora ca răspuns la programul nuclear iranian, iar un război ar aprofunda această criză. Din punct de vedere tehnologic, Teheranul este depășit la aproape toate capitolele de adversarii săi. Desigur, Iranul are și o serie de atuuri – poate bloca Strâmtoarea Ormuz, prin care este transportat cam 20% din țițeiul vândut la nivel global, poate încerca să atace din nou câmpurile petrolifere din Arabia Saudită, aliații săi Houthi pot să amenințe traficul naval la Marea Roșie etc. Beneficiile sunt însă mai mici decât potențialele costuri ale unui conflict cu Israelul și, mai ales, cu Statele Unite. Până la urmă, Washingtonul nu a trimis două portavioane în Mediterana de est pentru ca acestea să apere Israelul de Hamas sau chiar și de Hezbollah – Ierusalimul se poate descurca foarte bine și singur cu cele două – ci pentru a-i da un semnal Iranului că nu este cazul să forțeze prea mult lucrurile.
Își doresc cu adevărat Hezbollahul, Houthi și milițiile irakiene un război cu Israelul și americanii? Au capacitatea să îl poarte?
Hezbollahul este ostil Israelului încă de la fondarea sa, în anii 80, pe fondul războiului civil din Liban și a intervenției israeliene în această țară. Gruparea islamistă a purtat împotriva statului evreu două războaie pe care pretinde că le-a câștigat, primul în 2000, când Israelul s-a retras din sudul Libanului, cel de-al doilea în 2006. Ambele războaie au reprezentat o sursă de legitimitate în lumea musulmană pentru Hezbollah, gruparea șiită devenind populară chiar și printre sunniți, în ciuda diferendelor dintre aceste două ramuri ale Islamului, diferende care sunt alimentate mai ales de grupări radicale din ambele tabere; de altfel, și Hezbollahul a intrat în conflict cu sunniți în perioada războiului civil sirian, când a luptat alături de forțele lui Bașar al-Assad, ceea ce a dus la o scădere a popularității sale printre musulmani.
Implicarea în războiul sirian nu a făcut însă Hezbollahul să își abandoneze retorica anti-israeliană, astfel încât gruparea libaneză a fost practic forțată să arate că este gata să intervină în sprijinul palestinienilor și a lansat o serie de atacuri dincolo de graniță. A fost vorba însă de atacuri în general limitate (primul a vizat, de altfel, fermele Sheba, care sunt revendicate și de Liban; practic, din punctul de vedere al Hezbollahului, nu a fost atacat un teritoriu israelian), ceea ce sugerează că gruparea șiită nu își dorește o escaladare a conflictului. Situația este extrem de complicată în acest moment în Liban, un stat semi-eșuat aflat în pragul colapsului economic, așa că un război este ultimul lucru care i-ar trebui Hezbollahului. În plus, gruparea șiită nu poate fi sigură că, în cazul unui conflict cu Israelul, statul libanez sau celelalte comunități importante ale țării – în primul rând sunniții și creștinii, dar și druzii – îi vor oferi sprijin; experiența istorică arată că, din contră, acestea își vor urmări propriile interese și ar putea chiar să intre, la rândul lor, în conflict cu Hezbollahul.
Situația din zonă este însă atât de fluidă și de tensionată încât se poate ajunge oricând la o escaladare. E suficient ca o salvă trasă de Hezbollah dincolo de graniță să provoace prea multe victime, Israelul să răspundă în forță și să lovească un punct nevralgic, islamiștii să caute să se răzbune și tot așa, până când se intră într-o spirală scăpată de sub control. Un alt factor care ar putea sa împingă Hezbollahul să acționeze în forță este situația umanitară din Gaza. Distrugerile și pierderile de vieți omenești în Fâșie sunt deja foarte mari, iar asta nu face decât să alimenteze indignarea musulmanilor – mai ales a arabilor – și dorința de răzbunare a unora dintre ei.
Dacă un conflict s-ar declanșa, Hezbollahul ar fi un adversar mult mai periculos decât Hamasul, în condițiile în care are experiența brutalului război sirian, beneficiază de sprijinul Iranului, nu este izolat, ca Fâșia Gaza, și deține un arsenal impresionant, care include o sută cincizeci de mii de rachete pe care le poate lansa asupra orașelor israeliene.
Ceva mai departe de epicentrul conflictului, în Yemen, miliția Houthi nu are capacitatea de a amenința cu adevărat Israelul sau Statele Unite, în ciuda retoricii sale (un slogan al grupării spune „moarte Americii, moarte Israelului, blestemați să fie evreii”) și a atacurilor pe care le-a lansat deja. După ani de război civil și război între Houthi și coaliția condusă de Arabia Saudită, Yemenul este un stat eșuat, marcat de o profundă criză umanitară și economică. Ar putea pune, totuși, probleme în Strâmtoarea Bab el-Mandeb.
În sfârșit, nici milițiile șiite active în Siria și Irak nu reprezintă un pericol chiar așa de mare. În Siria trebuie să țină cont și de forțele kurde, care controlează zona în care se află și americanii. În plus, atunci când au încercat să înfrunte direct forțele Washingtonului, rezultatul a fost dezastros pentru miliții. Situația nu este prea diferită nici în Irak; da, milițiile pot trage salve de rachete asupra bazelor unde se află și militari americani, dar e greu de crezut că un asalt masiv asupra bazelor ar avea succes – asta dacă autoritățile de la Baghdad ar permite astfel de asalturi masive, ceea ce e greu de crezut.
Faptul că marii actori șiiți nu ar avea vreun câștig strategic dacă ar intra în război cu Israelul nu înseamnă însă că în cadrul acestor grupări, sau la Teheran, nu sunt și partizani ai unui război total. În fond, nu vorbim de actori statali raționali și pragmatici, ci de extremiști religioși.
