Raidul american asupra Capitalei Venezuelei, în pofida aparențelor pe care încearcă să le creeze propaganda rusă, a adus mai multe vești bune pentru Putin. Dintre toate evenimentele petrecute după revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, răpirea infamului Nicolas Maduro arată cel mai clar fascinația președintelui american pentru Putin și pentru modelul său de acțiune.
SUA pune în practică planul rusesc de demantelare a arhitecturii internaționale post-belice
Eforturile Washingtonului de a pune răpirea lui Maduro într-un cadru penal – fără a discuta despre consistența acuzațiilor aduse, așa cum reies ele din materialul semnat de procurorul SUA – încearcă să sublinieze aderența nestrămutată a administrației la regulile statului de drept. Cu toate acestea, acțiunea SUA se înscrie perfect în logica sferelor de influență, așa cum se integrează, la fel de organic, în seria eforturilor rusești de demantelare a arhitecturii internaționale de după sfârșitul Războiului Rece.
Pentru Rusia lui Putin, intrarea Americii lui Trump, cu arme și bagaje, în tabăra statelor revizioniste aduce avantaje incomparabil mai mari decât micile inconveniente cauzate de intempestiva relocare a lui Maduro de la Caracas la New York. Prezența și influența rusească în Venezuela au fost supraestimate, la fel și avantajele pe care alianța „anticolonială” dintre Putin și Maduro le-a adus Moscovei. Investind bani și armament în Venezuela lui Maduro, fără însă a participa semnificativ la funcționarea industriei sale extractive, Rusia nu făcea decât să faciliteze aprovizionarea Cubei cu petrol și să ajute China să-și diversifice coșul energetic, ceea ce nu era chiar în interesul său. Previzibila ieșire a petrolului venezuelean din coșul energetic chinezesc, unde reprezintă aprox. 4%, chiar dacă nu va reprezenta o tragedie pentru Beijing, îi va face pe abilii chinezi să fie ceva mai atenți la dorințele lui Putin.
Dincolo de compatibilitatea de interese între SUA și Rusia, evoluțiile de la Washington fac dovada unei autentice aculturații. Așa cum s-a întâmplat de mult timp la Moscova, la Washington capătă cadență procesul de ștergere a granițelor între propagandă și politică externă. Bombardarea spațiului public internațional cu trimiteri abrupte și bizare la tot felul de țări cărora urmează „să le vină rândul” arată că administrația de la Washington a căpătat gustului manierelor rusești din politica internațională. Între timp, deși execută o serie de scenete cu iz de mucegai sovietic în Consiliul de Securitate, Rusia lui Putin nu doar că nu escaladează situația, dar și încurajează în mod indirect administrația americană să treacă urgent la rezolvarea „situației” Groenlandei, conform presupuselor înțelegeri de la Anchorage, știind că acest lucru va aduce sfârșitul NATO. Remarcile ironice ale lui Marco Rubio și ale lui Pete Hegseth la adresa rușilor sunt menite nu atât să ostilizeze Moscova, cât mai degrabă să dea satisfacție sofisticatului public MAGA din America.
De fapt, generozitatea lui Trump și a apropiaților săi de a împărți amenințări desenează un adevărat contur al sferelor de influență, marcând foarte clar granițele acestora. Deși Marco Rubio s-a lăsat purtat de valul sentimentelor, atunci când le-a transmis angajaților guvernamentali de la Havana să fie deosebit de atenți în perioada următoare, Trump a pus imediat accentele la locul lor, anunțând presa americană că regimul din Cuba se va prăbuși, cel mai probabil, sub greutatea propriilor greșeli. O astfel de declarație arată că președintele american nu-și dorește o escaladare a situației internaționale, Cuba făcând obiectul unor înțelegeri mai vechi cu Moscova.
Trump, Putin și Xi și revenirea la politica de secol XIX, în care marile puteri se comportă discreționar
„Împrumuturile” americane din practica rusească nu se opresc doar la forme. Ele continuă și cu fondul, căci aceasta este soarta ineluctabilă a acțiunilor radicale de politică externă ce decurg doar din logica politică internă. Astfel de planuri, care vizează efecte imediate de imagine, au strania calitate de a funcționa perfect în primele faze, evoluând dezastruos în cele ulterioare, iar situația din Venezuela prezintă toate simptomele pentru un astfel de scenariu. Prin spectaculoasa operațiune militară specială, Washingtonul a reușit performanța unei schimbări de regim, fără să-și propună și un program clar de reforme politice. Recunoașterea fostei vice-președinte a lui Maduro, în calitate de președinte interimar al Venezuelei, reprezintă garanția perfectă a faptului că structurile infracționale, presupus coordonate de Maduro, vor rămâne la fel de funcționale cum au fost. Fără o prezență americană militară pe teren e greu de crezut că Venezuela va intra și ea, alături de America, în Epoca de Aur. Ceea ce se va întâmpla sigur, va fi un război pe sub covor între diversele facțiuni ale fostei Venezuele socialiste, pentru preluarea surselor de bani, legale și ilegale, la care se vor adăuga, cel mai probabil, abuzurile corporațiilor americane.
Dacă acțiunea de la Caracas nu este urmată de altele, de natură să înlăture de la putere regimuri odioase, cum este de exemplu cel de la Teheran, atunci efectele pozitive ale înlăturării lui Maduro se vor risipi imediat, locul lor urmând a fi luat de critici atât de la stânga, cât și de la dreapta. Oricare ar fi direcția urmată, este clar că Trump a căzut și el în capcana intervenționismului. Ceea ce deosebește intervenționismul lui Trump, de cel al predecesorilor săi, este faptul că nu vine la pachet cu un program politic, limitându-se la afirmarea brutală a cadrelor geopolitice, pentru a permite Casei Albe să afirme că astfel sunt promovate doar interesele strategice americane.
Un astfel de realism, care se revendică de la „concertul Marilor Puteri” ale secolului al XIX-lea, este de fapt deplin consonant cu teoria haosului în relațiile internaționale, atât de populară la Moscova, căci deservește același mare obiectiv, anume eradicarea ordinii internaționale de drept. Evoluția, care confirmă deplin justețea politicii dinastiei Kim de nuclearizare a Coreei de Nord, nu va duce atât la dominația necontestată a Marilor Puteri, cât mai degrabă la un nou război mondial. Într-o economie ce continuă să fie globalizată, interferențele străine în ceea ce Marile Puteri consideră a fi sferele lor de influență sunt inevitabile. Evoluțiile tehnologice rapide, care necesită cadre economice globale, se află în contradicție flagrantă cu modelul politic pe care intenționează astfel de lideri să-l pună în practică. De altfel, constrângerile sistemice se fac destul de acut resimțite, atât la Wasington, cât și la Moscova și Beijing, din moment ce atât Donald Trump, cât și Vladimir Putin și Xi Jinping încearcă să-și pună în aplicare programele politice divergente, păstrând în subtext colaborarea economică între țările lor. Contrar convingerilor marxiste, anume că structura determină suprastructura, acțiunile politice ale acestor lideri vor sfârși prin a dinamita sistemul economic internațional, ceea ce va face ca războiul să devină astfel singura opțiune pentru ieșirea din ceea ce ei vor considera a fi o dilemă insolvabilă.
Intervenția din Venezuela arată că Ucraina și Europa au rămas singure în fața Rusiei
Până atunci, intervenția americană în Venezuela, oficializează pierderea interesului american pentru războiul din Ucraina. După ratarea Premiului Nobel pentru pace, care i-a fost refuzat președintelui american pentru a fi înmânat activistei din Venezuela, Maria Corina Machado, Trump a mai fost nevoit să constate și faptul că SUA nu au puterea și nici credibilitatea să-l constrângă pe Putin la pace în Ucraina. O astfel de situație este de presupus să aducă prejudicii de imagine Casei Albe și nu avantaje, fapt care impune necesitatea unei distanțe sigure. Încredințând soarta Ucrainei armatei acesteia și Europei, Trump și Putin speră la unison ca cele două să eșueze cu fast în efortul lor existențial, fapt care ar permite celor doi lideri să-și pună rapid în aplicare a programului de colaborare „reciproc avantajoasă”.
Până la contabilizarea rezultatelor finale ale acestei strategii, apărută pe cale de consecință și nu ca urmare a unui efort de planificare, este clar că presiunea concertată ruso-americană asupra Europei va continua să crească. Dialogul „prietenesc” la distanță dintre Washington și Moscova se va dezvolta și el printr-o încercare disperată a rușilor de a răspunde în Ucraina cu o acțiune la fel de spectaculoasă, ceea ce înseamnă deja mai mult de jumătate din eșec. Partea bună este că pe fondul mutării atenției Washingtonului în „proximitatea” granițelor SUA, au încetat măcar discuțiile stupide despre organizarea de alegeri în Ucraina, în acompaniamentul rachetelor rusești. Numirile operate de Volodimir Zelenski la vârful statului ucrainean arată că Kievul se pregătește mai degrabă de o nouă fază a războiului decât de semnarea unei păci care seamănă prea mult cu o capitulare. Pentru statele europene din proximitatea Ucrainei, asta înseamnă că vor „beneficia” din plin de atenția propagandei rusești și de abilitățile profesionale ale rețelelor rusești de diversiune. O atare situație, deși comportă riscuri și provocări, este perfect abordabilă de către statele în cauză, permițând continuarea eforturilor de maturizare politică și militară a Europei, la care Continentul nu are alternativă.
