Donații
Veridica.md
Lumea liberă s-a trezit în 24 februarie 2022 într-o distopie. A crezut în pace mai mult decât în semnele războiului și l-a învestit pe Putin cu bună-credință, așa cum o făcuse și cu Hitler, în anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial. Rusia a readus războiul pe scară largă într-o societate postmodernă hedonistă, cu instinctele slăbite de pace și prosperitate, reinstalând răul în lume. Până la declanșarea invaziei, Europa nu mai văzuse un război interstatal de peste 75 de ani. Orice judecată contrafactuală este, evident, inutilă, și totuși, întrebarea rămâne: cum de a fost posibil ca Occidentul să fie, din nou, orb la ascensiunea previzibilă a unui totalitarism de tip fascist și la un nou război în Europa?
Războiul Rusiei împotriva Ucrainei nu a început în 24 februarie 2022, ci cu opt ani mai devreme, atunci când a invadat-o, a anexat Crimeea și apoi a început un război sub steag fals în Donbass. Lumea liberă s-a amăgit cu gândul că Putin era mulțumit cu ceea ce luase deja și că pacea revenise. A continuat să facă comerț cu Rusia, a exportat armament sofisticat, i-a permis să găzduiască Campionatul Mondial de Fotbal în 2018, a negociat în numele Ucrainei pacea la Minsk, în defavoarea Kievului, și a continuat să-l crediteze pe Putin ca lider global. Timp de 8 ani, armata regulată a Ucrainei și cea a „voluntarilor” ruși din Donbass s-au aflat într-un conflict „înghețat”. Putin și propaganda rusă începuseră, însă, cu mult timp înainte, ofensiva care urma să legitimeze, intern și extern, această barbarie.
Putin, KGB-ist format în Războiul Rece, nu a crezut niciodată în pace. S-a legitimat prin războaie ca lider cu mână de fier, confundând destinul personal cu cel al Rusiei. Nostalgia mesianică a imperiului colonial rus, ultimul din lume, l-a pus în mișcare. Pentru unii este paranoia, pentru alții, doar mecanica rece a istoriei. În discursul din 24 februarie 2022, care a ținut locul unei declarații de război, Putin a vorbit despre o „operațiune militară specială” al cărei scop este „denazificarea” Ucrainei. El relua teme mai vechi ale propagandei Kremlinului de după fuga președintelui ucrainean Viktor Ianukovici și începutul războiului, în 2014. Guvernul legitim al Ucrainei era numit „junta” kieveană, iar armata ucraineană, „forță de ocupație”.
În 18 martie 2014, la două zile după așa-numitul referendum pentru alipirea Crimeii la Rusia, Putin afirma că „naționaliștii, neo-naziștii, rusofobii și antisemiții”, care erau „moștenitori ideologici” ai lui Bandera, „complicele” lui Hitler în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, executaseră o lovitură de stat, recurgând la „teroare, crimă și revolte”. Cei care s-au opus loviturii de stat „au fost imediat amenințați cu represiunea”, arăta el, așa că, în mod „natural”, rușii din Crimeea au cerut ajutorul Rusiei, „pentru a le fi apărate drepturile și viețile”. „Nu puteam să nu auzim aceste solicitări, ar fi fost o trădare din partea noastră”. Iată ce spunea Joseph Goebbels în 12 martie 1938, citind la radio proclamația lui Hitler privind Anschluss-ul: „Reichul german nu va tolera ca germanii din această regiune să fie persecutați pentru că aparțin țării noastre sau pentru că au anumite opinii. [...] Soldații noștri garantează că poporul austriac va avea în curând oportunitatea de a-și determina viitorul și soarta printr-un plebiscit”. Nu este doar o coincidență: Putin semăna din ce în ce mai mult cu Adolf Hitler.
Idiolectul fascismului rus
Acuzația de a fi fost colaborator al naziștilor este pentru ruși cel mai greu stigmat, iar propaganda Kremlinului trebuie înțeleasă în această notă. Ucrainenii sunt descriși ca fasciști, opresori, agresori și xenofobi, iar Ucraina ca un stat artificial, sortit dezintegrării. În acest context, spune Kremlinul, acțiunile rușilor sunt legitime și legale. „Operațiunea militară specială” rusă este justificată prin manipularea atentă a unor mituri, teorii ale conspirației și narațiuni istorice false, încărcate de simboluri și de referințe emoționale, dintre care cea mai importantă este Marele Război pentru Apărarea Patriei, cum este numit cel de-Al Doilea Război Mondial în fosta Uniune Sovietică. Vocabularul folosit în instrumentalizarea narațiunii ucrainene este centrat pe cuvinte precum „karatel” (călău), „fascist”, „nazist”, „banderovist” și „posobniki” (complici). În idiolectul propagandei de război au reapărut și „provocare”, „rusofobie”, „sabotori”, „Coloana a cincea”. Astăzi este vorba de cei aflați în slujba unui Occident revanșard, fascist și rusofob care conspiră împotriva unei Rusii pașnice. Călăii devin astfel victime, iar victimele, călăi.
Dar mitul fundamental instrumentalizat de Kremlin este acela că poporul ucrainean nu a existat vreodată. Există doar „o populaţie de formaţie sovietică – homo sovieticus”. Ucraina este o „colonie” creată de Rusia bolșevică, unicul specific fiind cel etnografic. Pentru Kremlin, Rusia și Ucraina au fost dintotdeauna „o națiune”, reunită prin Tratatul de la Pereiaslav, iar cei care se opun acestei teze sunt rusofobi, fasciști, trădători. „Ucraina modernă a fost creată în întregime de Rusia!”, afirmă propagandă rusă, așa cum avea să susțină apoi și că România modernă i se datorează.
Ucrainenii își reconsideră, însă, trecutul. În 2015, Kievul a demontat câteva mii de monumente sovietice și a redenumit peste 50.000 de străzi și 1.000 de sate și orașe. Rada Supremă a adoptat o lege care a echivalat simbolurile sovietice cu cele naziste și a incriminat utilizarea lor publică. Ministrul rus de Externe a condamnat acțiunea, descriind-o ca „acțiune rusofobă barbară”. Guvernul ucrainean era acuzat că a lansat „un război împotriva limbii ruse și a tot ce e asociat cu Rusia”, o nouă dovadă a fascismului Kievului.
Cel puțin 3,5 milioane de ucraineni au fost uciși prin înfometare, de Stalin, în anii 1930, în timpul așa-numitului Holdomor. Acum foametea este instrumentalizată propagandistic de Putin: Ucraina rasistă, spune Kremlinul, înfometează țările din Africa și Asia, refuzând să exporte cerealele de care acestea depind, acuzând, în schimb, Rusia. La Forumul Economic Internațional din Sankt Petersburg, Margarita Simonian, directorul Russia Today, afirma, în iunie 2022, că „toate speranțele noastre stau în foamete”.
Femeile și copiii Ucrainei din teritoriile ocupate sunt deportați în Rusia pentru că nu pot fi asimilați etnic. Tot așa, Stalin i-a deportat pe etnicii neruși din întreaga Uniunea Sovietică, care „trădaseră” Patria și trecuseră de partea ocupanților fasciști, alăturându-se „sabotorilor” și „spionilor”. Ne-rușii sunt trădători prin definiție, ei sunt Coloana a cincea. În discursul său din martie, Putin afirma că Vestul „va încerca să parieze pe așa-zisa Coloană a cincea, pe trădători, pe gândirea lor de sclavi”.
Tot de gândirea rasistă, de tip fascist, a lui Putin, ține și instrumentalizarea emigrației din Africa și Asia către Europa din 2015, menită să alimenteze resentimentele celor care cred în teoria înlocuirii populației albe, una din narațiunile favorite ale extremei dreapta în scrutinele din Vest. Tot de factură fascistă este și acuzația lansată împotriva lui Zelenski că acesta ar face parte dintr-un complot mondial evreiesc, dar și dintr-un complot nazist împotriva evreilor. Sunt reluate astfel temele grotești ale propagandei naziste.
Fascizarea istoriei
În 2017, Putin nu a sărbătorit 100 de ani de la „revoluția” bolșevică, ci începutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, pe care îl consideră momentul fondator al Rusiei moderne. După cum remarca Nina Tumarkin, începând din 1945, de Ziua Victoriei, sovieticii au celebrat cultul războiului. După 2000, Putin așeza în centrul politicii sale cultul morții, după tradiția fascistă. El îi propune Rusiei să retrăiască în buclă, ca în Ziua cârtiței, Marele Război pentru Apărarea Patriei. Războaiele din Cecenia, Georgia, Siria, Ucraina sunt un reality show pentru rusul de rând, care glorifică noua Armata Roșie. Are loc, astfel, fascizarea istoriei. În Rusia, scrie Françoise Thom, „războiul împacă elitele cu poporul, şterge distanţa dintre clasa conducătoare şi restul populaţiei, dintre «cele două Rusii»”. De fiecare dată când a avut nevoie să își (re)legitimeze regimul sau a scăzut în sondaje, Putin a pornit un război: împotriva „teroriștilor”, „separatiștilor” ceceni, „rusofobilor revizioniști” georgieni, „naziștilor” ucraineni.
Cultul războiului are și sfinții săi. Amiralul Fiodor Ușakov, care în secolul al XVIII-lea a readus Crimeea Rusiei, luptând împotriva Imperiului Otoman, a fost canonizat în 2001, devenind apoi sfântul patron al bombardierelor care transportă arme nucleare. „El e cel care a spus că furtuna războiului va aduce glorie Rusiei!”, le amintea Putin susținătorilor aduși pe stadionul Lujniki la mitingul pro-război din 18 martie 2022. Biserica Ortodoxă Rusă rămâne mâna dreaptă a silovikilor în cultul morții: preoții ruși binecuvântează bombele care urmează să fie lansate în Ucraina.
Zeul războiului are și un templu. Catedrala Forțelor Armate Ruse a fost sfințită la Kubinka în prezența lui Putin și a Patriarhului Kiril, în 22 iunie 2020, la 75 de ani de la invadarea URSS de către Germania nazistă. Armata Roșie oprise în decembrie 1941 Wehrmachtul la periferia acestui orășel aflat la 70 de kilometri de Moscova. Picturile în mozaic din catedrala kaki ilustrează invadarea Georgiei în 2008, anexarea Crimeei în 2014 și războiul Rusiei din Siria. Pentru Moscova, războiul împotriva Ucrainei este unul sfânt. Patriarhul Kiril vorbea despre „semnificația metafizică împotriva paradelor gay” și „desatanizarea Ucrainei”, Putin fiind un „miracol al lui Dumnezeu”.
Litera „Z”, unul din principalele simboluri ale propagandei ruse de război, un simbol pentru „Zapad” (vest) sau „Za pobedu” (pentru victorie) este o jumătate de svastică. A fost desenată pe tancurile Armatei Roșii, cu trupurile elevilor în școlile rusești, pe casele ucrainenilor, pe ușile rușilor care se opun războiului.
Un sondaj Levada arată că 10% din ruși au fost supuși torturii de către autorități, iar 28% din ruși declară că tortura ar trebui permisă în coloniile penitenciare. Asta arată că în Rusia există o cultură a cruzimii. Violența domestică a fost decriminalizată în Rusia, deși peste 14.000 de femei sunt ucise anual de soții sau partenerii lor, scria N. Kozlova în Rossiiskaia Gazeta în februarie 2017, text eliminat de pe internet de autoritățile ruse. Violurile și atrocitățile comise de soldații ruși în Ucraina nu sunt doar arme ale războiului total, ci și ecoul violenței de acasă. Putin vrea ca Rusia să renască prin violență, lepădându-se, asemenea lui Hitler, de cei slabi, de trădători și homosexuali.
Rușii trebuie să se încoloneze în spatele statului și Bisericii. Încotro se îndreaptă Rusia, un stat mafiot, controlat de serviciile secrete, înarmat cu doctrina trecutului imperial colonial și mesianic? La sfârșitul anilor 1990, Aleksandr Iakovlev, arhitectul reformelor democratice sub Mihail Gorbaciov, vorbea despre serviciile secrete ca fiind leagănul fascismului: „Pericolul fascismului în Rusia este real, pentru că din 1917 ne-am obișnuit să trăim într-o lume criminală, cu un stat criminal la conducere. Banditismul, sfințit de ideologie – această formulare se potrivește atât comuniștilor, cât și fasciștilor”.
O istorie sub steag fals
În Rusia, trecutul este impredictibil, spunea scriitorul Serge Schmemann. Odată cu instalarea șefului FSB la Kremlin, începea rescrierea istoriei. Stalin și Marele Război pentru Apărarea Patriei sunt mantrele principale, menite să-l înscrie pe Putin în galeria „liderilor eficienți”, care au apărat Rusia Sfântă de Occidentul pervertit.
Pentru sovietici, și apoi pentru ruși, al Doilea Război Mondial nu a început în 1 septembrie 1939, atunci când germanii au atacat Polonia, ci odată cu atacul german asupra URSS din 22 iunie 1941. Pentru istoriografia oficială, agresiunile sovietice împotriva Finlandei, Estoniei, Lituaniei, Letoniei, României și Poloniei nu există. Dintr-un film documentar rusesc aflăm că în 1939 Finlanda a atacat Uniunea Sovietică, bombardând Mainila, un sat aflat de partea sovietică a frontierei. Cea care bombardase satul fusese însă Armata Roșie. A fost un atac sub steag fals, un pretext pentru a declanșa războiul, ca și cel inventat de Hitler pentru a porni războiul împotriva Poloniei, așa-numitul „incident de la Gleiwitz” din 31 august 1939, când soldați germani îmbrăcați în uniforme poloneze au atacat stația de radio germană Sender Gleiwitz din Silezia Superioară. Mai mult, Putin susține astăzi că naziștii, nu sovieticii, i-au ucis pe cei 20.000 de ofițeri polonezi la Katyn, în 1940, reluând minciuna propagandei lui Stalin, deși URSS-ul recunoscuse crima în 1990.
Celebrarea a 75 de ani de la eliberarea supraviețuitorilor de la Auschwitz-Birkenau, în care au fost uciși 1 milion de deținuți, 90% dintre ei fiind evrei, a fost boicotată de Putin. El avea să susțină, în 20 decembrie, la summitul liderilor din fostele state sovietice, că pactul de neagresiune Molotov-Ribbentrop din august 1939 și anexele secrete prin care Hitler și Stalin își împărțeau Europa de Est, urmate de invadarea Poloniei, erau legitime și că Polonia și aliații săi occidentali se făceau vinovați de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. „Uniunea Sovietică nu a luat nimic de la Polonia”, spunea el. Aliații de odinioară în lupta împotriva naziștilor – SUA și Marea Britanie – sunt astăzi pentru Moscova inamicii care îi susțin pe „naziștii” ucraineni. Anexarea Țărilor Baltice, a Bielorusiei, a Basarabiei, a estului Poloniei și vestului Ucrainei, deportările și execuțiile din aceste teritorii i-au făcut pe istorici să pună semnul egal între regimul comunist și cel nazist. Pentru Putin, acesta este un sacrilegiu.
Anexarea Austriei de către Germania nazistă, dezmembrarea Cehoslovaciei, invadarea Poloniei sunt toate replicate astăzi de Rusia în cazul Ucrainei. Retorica lui Putin o copiază pe cea a lui Hitler. În cazul Austriei, în martie 1938, și al Crimeii, în martie 2014, amândoi au folosit pretexul discriminării minorităților de către majoritate, au afirmat că națiunile vecine nu există și nu au o identitate proprie, iar statele acestora sunt artificiale. Cine contestă astăzi narațiunea oficială a Kremlinului asupra istoriei este fascist. În același timp, condamnarea crimelor comunismului este o impietate.
Stalinizarea lui Putin
Prioritățile primului mandat de președinte au fost pentru Putin zdrobirea separatiștilor ceceni, stabilizarea economiei după criza din 1998 și subordonarea oligarhilor. Contractul său cu rușii era simplu: o viață mai bună, în schimbul cedării oricărei inițiative politice.
În 2005, o facțiune a FSB a produs un volum anonim numit Proiectul Rusia, în care avertiza că democrația era o amenințare iar Occidentul era inamicul. Cartea era livrată prin curier unor ministere care aveau atribuții privind securitatea și relațiile Rusiei cu lumea. Era un prim semn al recalibrării relației lui Putin cu lumea și al ideologizării regimului său. În 2007, Egor Gaidar, primul prim-ministru postsovietic, vedea pericolul nostalgiei postimperiale a Rusiei: „Este o boală. Rusia trece printr-o fază periculoasă. Nu ar trebui să cedăm în fața magiei numerelor, dar faptul că a existat un decalaj de 15 ani între prăbușirea imperiului german și ascensiunea lui Hitler la putere și 15 ani între prăbușirea URSS și Rusia în 2006-2007 te pune pe gânduri...”, scria el în Collapse of an Empire: Lessons from Modern Russia.
A început apoi reabilitarea lui Stalin. Putin legitima astfel minciuna de stat și paranoia, violența și teroarea, iar regimul său trecea de la autoritarism la dictatură. Stalin era revalorizat drept „liderul eficient”, care stârpise fascismul din lume. În 2021, propaganda lui Putin a dat roade. În doar 5 ani, numărul celor care credeau că Stalin a fost un „mare lider” crescuse de la 28% la 56%, conform unui sondaj realizat de Levada. Asocierea cu Stalin nu este întâmplătoare: amândoi au stat mai bine de 20 de ani la putere, amândoi au condus un regim în care paranoia, suspiciunea, frica și brutalitatea au fost constantele, amândoi și-au urmărit oponenții în întreaga lume și i-au asasinat, amândoi au urmărit crearea unui imperiu fondat pe obediență și cultul morții eroice.
Putin l-a copiat pe Stalin și în privința folosirii forței armate. În 1939, Stalin nu a reușit să obțină de la Finlanda concesiile teritoriale pe care le ceruse, așa că a lansat o invazie pe scară largă, folosind o diversiune, un atac sub steag fals. Putin a făcut la fel, în februarie 2022. Amândoi au dat greș, subestimând determinarea popoarelor pe care le-au atacat. În 1939, Stalin se aștepta ca proletariatul finlandez să-i întâmpine pe soldații Armatei Roșii cu flori, la fel cum Putin se aștepta ca etnicii ruși din Ucraina să-i întâmpine pe soldații „eliberatori” în 2022. Stalin credea că Războiul de Iarnă era dus de Anglia și Franța împotriva Sovietelor, Putin crede că NATO luptă împotriva armatei sale în Ucraina.
Guvernul marionetă care urma să fie instalat la Helsinki ar fi cerut alipirea Finlandei la Karelia, republică autonomă sovietică. Guvernul marionetă pe care Putin îl pregătea după blitzkrieg la Kiev urma să alipească Ucraina la Rusia. Pentru a explica mai bine ce vrea de la Ucraina, Putin fredonează versurile unei trupe punk sovietice: „Fie că îți place sau nu, vei răbda, frumoasa mea!”. Era vorba despre necrofilie. Ucraina răbdase destul - în secolul al XX-lea, peste 14 milioane de oameni au fost uciși în Ucraina prin epurări, foamete și Holocaust. (Termenul „genocid” a fost inventat de un avocat din Liov.)
Russkiy Mir, Lumea rusă, nu i-a întâmpinat însă cu flori pe „eliberatorii” ruși. Odessa, de exemplu, pe care Putin o menționa în discursul din 21 februarie ca fiind un oraș martir al „naziștilor ucraineni”, a ales Ucraina. Orașul cosmopolit al Lumii ruse, înființat în 1794 de Ecaterina cea Mare, nu vrea să se întoarcă în Rusia. 86% din ucraineni sunt pentru aderarea la UE, 76% pentru intrarea în NATO.
Asemenea lui Stalin, Putin vede lumea împărțită în sfere de influență și crede că-și poate delimita teritoriul cu pixul, pe hartă. Asemenea lui Stalin, el crede că Rusia își poate împlini destinul izolându-se, ferită de contaminarea cu ideile nefaste, decandente, ale Vestului. Relațiile cu străinii te trimiteau direct în gulag sub Stalin; sub Putin, acuzația de „agent străin” te scoate în afara legii.
În Rusia, chestionarea adevărului istoric este interzisă și chiar pedepsită. Asociația Memorial, cea mai importantă organizaţie pentru drepturile omului din ţară, a fost lichidată. Arhiva digitală, care conținea sute de mii de nume ale victimelor atrocităților comise sub Stalin, construită în 20 de ani, a fost confiscată. Dacă sovieticii sunt autorii Holodomorului, rușii sunt autorii Memoricidului – „interdicţia absolută de a evoca tragedia, pentru a împiedica victimele să se recunoască în calitate de victime şi să-l indice pe călăul lor”, după cum scria Stéphane Courtois. Răspândirea de „informații false” sau orice narațiune care contrazice versiunea oficială a Ministerului Apărării este o infracțiune pedepsită cu până la 15 ani de închisoare. Au fost blocate sau desființate instituții de presă independente, cele străine au părăsit țara. De la sfârșitul lunii februarie, peste 16.000 de persoane au fost arestate. Pentru un moscovit aflat în Piața Roșie, simplul fapt că avea în mână romanul Război și pace al lui Lev Tolstoi a fost suficient pentru a justifica detenția.
Asemenea lui Stalin, Putin distruge burghezia, motorul modernizării Rusiei. De data aceasta, nu mai este trimisă în gulag, ci fuge peste hotare. Cercul restrâns de putere așteaptă, ca în vremea lui Stalin, ca dictatorul să-și atingă sfârșitul în mod natural. Așa se explică interesul și speculațiile privind sănătatea lui Putin.
Ideologia semisvasticii
Rusia, o dictatură reacționară de tip fascist, încearcă să distrugă Ucraina, o tânără democrație încrezătoare în destinul ei non-rus. Kremlinul folosește toate armele care-i stau la dispoziție și pe care le-a folosit în secolele trecute: războiul, propaganda, asasinatul, atrocitățile și violurile, foametea, deportările, sărăcirea și umilirea. Genocidul a devenit, din nou, politica de stat a Rusiei, de data asta nu împotriva cecenilor, ci a ucrainenilor.
Ideologii de la care se inspiră Putin sunt profeți ai fascismului: Gumiliov, Ilin, Panarin sau apologeți moderni, cum sunt Dughin. Ivan Ilin, gânditor de la începutul secolului al XX-lea, trimis în exil de bolșevici în anii 1920, vedea în fascism „un fenomen necesar și inevitabil, bazat pe un sentiment sănătos al patriotismului național”. „Democrația de tip occidental și alegerile vor ruina Rusia, numai uniți de un stat puternic, dictatorial în anvengură și statal-național în esență” o putea salva de la haos. Cartea lui Ilin, Îndatoririle noastre, a fost recomandată de Kremlin ca esențială pentru oficialii de stat în 2013.
În ceea ce privește Ucraina, Ilin scria în 1950 că Occidentul va încerca „să-și desfășoare experimentul ostil și ridicol chiar și în haosul post-bolșevic, prezentându-l în mod înșelător drept triumful suprem al «libertății», «democrației» și «federalismului»... propaganda germană a investit prea mulți bani și efort în separatismul ucrainean (și poate nu numai ucrainean)”. În 2005, după Revoluția portocalie din Ucraina, Putin vorbea despre destrămarea Uniunii Sovietice ca fiind cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX. În același an, trupul lui Ilin a fost adus înapoi în Rusia din Elveția, unde murise în exil în 1954.
Dughin este cel care le spunea rușilor cum trebuie tratați ucrainenii: „Ucideți-i, ucideți-i, ucideți-i! Fără vorbărie!”. Fiu al unui general-colonel din serviciile de informații sovietice, Dughin a traversat mai multe perioade de avânt ideologic total, lăsând în urma sa lucrări care vorbesc despre cel care era considerat ideologul Kremlinului: o perioadă anticomunistă, național-bolșevică (Naționalismul de stânga, 1992), una profascistă (Fascismul – Fără frontiere și roșu, 1997, în care profețea sosirea unui „fascism veritabil, adevărat, revoluționar, radical și consistent” în Rusia), întorcându-se apoi în matca stalinismului (Suntem de partea lui Stalin și a Uniunii Sovietice). Dughin a devenit Rasputinul lui Putin, ideologul regimului revizionist, scriindu-i doctrina (Bazele geopoliticii, 1997) și înființând sau girând mișcări politice – Partidul Național Bolșevic, Frontul Național Bolșevic sau Partidul Eurasia. Multe din ideile lui Dughin se regăsesc acum în narațiunile Moscovei: „Coloana a cincea primește bani și instrucțiuni din partea ambasadei americane”, „Nu mai există oponenți ai politicii lui Putin, și dacă totuși mai există, ei sunt bolnavi mental și ar trebui trimiși la un consult medical”, „Putin este pretutindeni, Putin este totul, Putin este absolut, Putin este de neînlocuit” (declarație consemnată în 2007 de Izvestia și reînnoită pentru Der Spiegel în 2014). Teoria de căpătâi a lui Dughin este că toți rușii ortodocși trebuie să se unească în jurul președintelui Federației Ruse, în lupta finală între bine și rău, urmând exemplul Iranului și Coreii de Nord. Distorsionarea oximoronică a conceptelor științelor politice este un fapt cotidian în cercul lui Putin. Nikolai Patrușev, secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, a inventat conceptul de „fascism liberal”.
Narațiunile fake apocaliptice lansate de propaganda Kremlinului – războiul total, sfânt, cu Vestul, miza fiind însăși existența Rusiei și salvarea rușilor masacrați de naziștii ucraineni – găsesc ecou printre ruși. Conform sondajelor Levada, 75% din ruși susțineau războiul cu Ucraina încă din primele luni. Dar cifrele sunt înșelătoare, frica de posibile sancțiuni penale putea distorsiona răspunsurile. Este aceasta dovada unui fascism rus, izvorât din excepționalism și resentiment, mesianism și umilință? Alinierea rușilor reprimați sălbatic secole de-a rândul sub flamura imperială nu este un paradox, ci o compensație. Inamicul extern imaginat de Kremlin putea fi astfel învinovățit pentru umilințele personale ale rusului de rând. Împlinirea destinului patriei se naște din neîmplinirea destinului personal. Frica și propaganda îi aliniază pe ruși în spatele comandantului lor suprem. Mobilizarea parțială ordonată de Putin arată, însă, o realitate diferită. Sute de mii de ruși au fugit din Rusia în 2022, cei mai mulți după ordinul din 21 septembrie privind mobilizarea a peste 300.000 de rezerviști. Războiul virtual, privit la televizor, devenise unul real, care ajungea până în casele lor. Era prea mult.
S-a spus că la Kremlin nu există o ideologie, doar pragmatism. Războiul hibrid împotriva lumii libere și cel total împotriva Ucrainei arată însă că este mai mult decât atât – este o ideologie fascistă. Dezinformarea s-a transformat în propagandă de război. Kremlinul spune că trebuie să curețe Ucraina de caracterul ei șovin, antirus, și face deja asta în teritoriile anexate sau ocupate, prin deportarea populației civile în adâncurile Rusiei. Iar acesta este fascism. Goebbels îi spunea lui Hitler în 1943 că „războiul ne-a permis soluționarea unor probleme care nu ar fi putut fi rezolvate niciodată în vremuri normale”. Limbajul fascismului rus are un idiolect succint: denazificare, demilitarizare, deucrainizare.
Războiul lui Putin împotriva lumii libere
Putin a trecut de la autoritarism la dictatură și a ajuns în punctul în care nu mai poate da înapoi – setea de sânge și de putere a acoliților săi îl va împiedica. Pentru siloviki, sfârșitul Războiului Rece a fost o trădare și o înfrângere, cum a fost și pentru național-socialiștii germani înfrângerea din Primul Război Mondial. „Îi urăsc. Sunt nenorociți și degenerați. Ei ne vor morți pe noi, Rusia. Voi face tot ce pot să-i fac să dispară”, scria Dmitri Medvedev în social media. Ostilitatea Rusiei este îndreptată împotriva Occidentului liberal, Ucrainei democratice și trădătorilor de acasă.
Fascismul lui Putin a lucrat împotriva democrațiilor occidentale prin interferarea în scrutine, sprijinul acordat partidelor de extremă dreapta, folosirea comunităților de ruși din diaspora (a treia cea mai mare din lume, cca. 25 de milioane de persoane) împotriva statelor de rezidență. Partidele de extremă dreapta (Franța, Germania, Austria), cele populiste (Ungaria, România), pro-ruse (Bulgaria), de extracție nazistă (Suedia) sau fascistă (Italia) sunt susținute de Kremlin, financiar sau prin propagandă și campanii de fake news. Kremlinul nu așteaptă ca profeția de tip bolșevic – revanșismul de tip fascist al Occidentului – să se împlinească de la sine, ci o face posibilă. Aceasta este arta înșelăciunii, Maskirovka.
În România, discursul de tip fascist al lui Putin a fost preluat de partide de extremă dreapta, foști oficiali ai statului român, oameni de cultură și jurnaliști. Andrei Marga, fost ministru de Externe şi al Educaţiei şi fost rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, declara că Ucraina se află în „frontiere nefireşti” şi că „trebuie să cedeze teritorii Ungariei (Transcarpatia), Poloniei (Galiţia), României (Bucovina) şi Rusiei (Donbassul şi Crimeea)”. Adrian Severin, un alt fost ministru de Externe, vorbea de „acuzația fantezistă de genocid care ar fi fost comis de Rusia”: „Dacă vorbim de intenții sau gesturi genocidare, acestea ar putea fi mai degrabă reproșate mișcărilor de extremă dreaptă ucrainene, care au în program eliminarea elementului rusesc din societatea națională”. Ucraina s-a constituit „pe baza principiilor staliniste de constituire a republicilor populare sovietice”, de aceea „are nevoie de un Trianon”. Ambele declarații au fost preluate de propaganda rusă, pentru că legitimau discursul fascist al lui Putin.
Dar care este miza acestui război? Yuval Noah Harari crede că în joc este cel mai important câștig al umanității de după cel de-Al Doilea Război Mondial – declinul războiului ca instrument de putere. Dacă această agresiune a unei țări mari asupra vecinului mai slab devine nu doar precedent ci și normă, ne vom întoarce la legea junglei. ONU s-a dovedit incapabilă să oprească acest război. Redesenarea instituțiilor internaționale este esențială pentru deceniile care vor urma.
Victoria Moscovei va însemna victoria fascismului și dictaturii împotriva democrației. Ea poate fi oricând declarată de Putin, oferindu-le rușilor argumentul teritoriilor anexate deja, chiar dacă există riscul să-i nemulțumească astfel pe siloviki însetați de sânge și onoare, care vor zdrobirea statului ucrainean. Dar ucrainenii vor accepta oare ocuparea țării, statu quo-ul, poate chiar la insistențele neoficiale ale Vestului, care recomandă redeschiderea canalelor de negociere Kiev-Moscova? Sud-estul Ucrainei ar putea deveni un uriaș conflict înghețat, numai că, spre deosebire de Transnistria, Abhazia sau Osetia de Sud, ar fi terenul unui război de gherilă îndelungat, asemenea Afganistanului.
Speranța că Rusia fără Putin s-ar putea reîntoarce la pace și chiar la democrație ar putea fi, din nou, semnul unei inocențe occidentale recurente. Rusiei nu-i lipsește doar tradiția democrației, ci și împăcarea cu propria istorie. Comunitatea tot mai mare de ruși din exil speră într-o nouă revoluție; ciclicitatea istoriei este privită nu doar cu speranță ci și cu fervoare aproape mistică.
Va fi un război lung pentru Ucraina. Putin nu luptă doar pentru teritorii, ci vrea să zdrobească democrația însăși, care, iată, e posibilă într-o fostă republica sovietică. Nu-și poate permite să piardă, pentru că asta ar însemna că poate pierde și acasă.
Putin a fost previzibil, dar Occidentul a crezut mai mult în propria sa dorință de pace decât în semnele războiului. Similitudinile cu pașii premergători declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial precum și cele dintre Putin și Hitler ar putea continua: ca și în cazul Germaniei, Rusia ar putea intra într-un nou ciclu istoric prin implozie. Ca și în cazul Rusiei postrevoluționare, lumea liberă se teme mai mult de haosul rus decât de un regim despotic antioccidental.
Victoria lui Putin ar fi însă o victorie a fascismului, cu efecte devastatoare asupra viitorului Europei.
*Text publicat în Războiul din Ucraina. Un conflict regional cu efecte globale, Ed. Institutul European, Iași, 2022.
