A devenit un truism să afirmi că România a pierdut cel puțin prima luptă a războiului hibrid. La fel de comună a devenit și constatarea că sunt prea puține faptele care arată că s-au tras învățămintele din această înfrângere. Deși agenda zilei este invadată de temele deficitului bugetar și de discuția despre reforma generală, care deocamdată arată doar ca un vis îndrăzneț de contabil, ar fi bine ca politicienii acestei țări să nu uite totuși că cel mai mare pericol în care se află România este cel la adresa democrației. Cu ceva inspirație și un Parlament responsabil, echilibrul financiar al țării poate fi restaurat destul de repede. De mult mai mult timp și curaj politic ar fi nevoie pentru restaurarea unei democrații decredibilizate și incapacitate.
Tocmai de aceea este cu atât mai necesară trecerea în revistă a explicațiilor pentru starea de prostrație a României, oricât de neliniștitoare și de imposibil de abordat ar părea ele. Mai devreme sau mai târziu, cu costuri mai mari sau mai mici, cel puțin o parte dintre aceste cauze vor fi înlăturate, chiar dacă în momentul de față cei care decid nici măcar nu-și propun asta.
Există cel puțin două tipuri de cauze. Primul ține de deficiențele structurale ale României, ceea ce face ca instituțiile să acționeze cam la fel, indiferent de sursa pericolului, internă sau externă. Al doilea, cel mai ușor de tratat, decurge din specificul relației cu Rusia, țara de unde vine astăzi cel mai mare pericol la adresa democrației românești.
Lipsa de viziune și obtuzitatea instituțională au vulnerabilizat România
Prima și cea mai importantă dintre cauze este dificultatea oficialilor români de a înțelege că războiul hibrid nu este doar un atac asupra sistemelor informaționale sau a infrastructurii. El este, înainte de toate, un atac în valuri asupra minților și sufletelor oamenilor. Atacurile rusești la adresa infrastructurii tehnice din România au fost relativ puține, comparabil cu cele din Țările Baltice și Polonia, ba chiar cu Spania, iar asta se explică prin succesul pe care aparatul rusesc de propagandă l-a avut în cea mai importantă direcție a sa de atac în România, cea a conștiințelor. Atacurile tehnice lasă urme, sunt trasabile și mai ales au efecte de scurtă durată, chiar dacă dramatice. Cele asupra minților lasă mult mai puține dovezi de culpabilitate și produc efecte de lungă durată, iar aceasta este cel mai slab punct al României. Fumul strâmbelor oglinzi ale propagandei totalitare rusești trebuie risipit printr-o viziune pe cât de clară pe atât de seducătoare și la fel de inteligibil comunicată, ori cei care conduc România au atât de puțin de oferit în această direcție.
A doua cauză ține de reprezentarea tradițională a politicii externe românești. Pentru politicienii români, oricare ar fi pretinsa lor orientare doctrinară, politica externă este doar o formă de comunicare și promovare a intereselor naționale. Cu siguranță că dimensiunea națională a politicii externe este încă esențială și va fi multă vreme de acum încolo, însă România continuă să se comporte de parcă și-ar fi obținut independența de stat cu două decenii în urmă, nu cu aproape un secol și jumătate. Funcționarii superiori, întreg aparatul românesc de politică externă continuă să rămână încremenit în paradigma îngustă a intereselor naționale, pe care de multe ori le proiectează într-o dimensiune etnică. O astfel de accepțiune a politicii externe, în care rareori România se simte capabilă să contribuie, fie și cu un efort de gândire, la abordarea problemelor globale, face ca imaginea internațională a țării să fie în cel mai bun caz ștearsă. Situația convine de minune propagandei Kremlinului, căci ea instrumentalizează deseori afectele etnice și resentimente naționale.
O atare viziune este incompatibilă cu statutul internațional al României și cu sistemul de relații internaționale din care face parte. Tocmai de aceea, nu de puține ori, interesele naționale românești, așa cum și le reprezintă funcționarii și decidenții politici din domeniu, sunt irelevante pentru problemele aflate pe marea agendă, de unde și succesele limitate de promovare a lor. Nici măcar situația din Moldova nu se mai potrivește cu o astfel de interpretare a intereselor naționale. Așa se explică, în bună măsură, ponderea „discretă” a României în deciziile internaționale care au pavat drumul către democrație al Republicii Moldova, inclusiv momentul „mazilirii” lui Plahotniuc. Poate că a venit vremea ca Bucureștiul să admită, mai ales în forul său interior, că Moldova nu este un stat sezonier. Asta i-ar permite să-și stabilească propriile punți de comunicare cu rusofonii de acolo și chiar cu cei din Transnistria, nu pentru subminarea Chișinăului ci pentru întărirea sa, dar mai ales pentru o mai bună pregătire a Bucureștiului pentru vremurile ce vor veni.
O altă cauză, cu efecte în multe domenii, este slaba capacitate a aparatului administrativ și politic românesc de a colabora cu societatea civilă. Din motive care țin de spiritul de castă și de nesiguranțele profesionale, administrația românească nu știe și nici nu vrea să deschidă canale permanente cu diversele tipuri de expertiză din societate. Politica ariciului, pe care o duce întreaga structură instituțională, este rodul mizelor de aparat. Indiferent de natura problemei, structurile românești vor să dovedească celor care decid că pot rezolva singure problema, proiectând soluțiile doar în sfera lor strictă de competență. Așa stând lucrurile, orice apel la expertiza din afara aparatului, care de obicei are loc doar cu rol de imagine și pentru cauționare publică, este perceput de oamenii aparatului ca un eșec profesional și personal, de natură să le deterioreze imaginea publică.
Superficialitatea politicienilor români, un avantaj major pentru Rusia
Următoarea cauză, de departe cel mai greu de tratat și de aceea mai periculoasă, este slaba aderență la idei și valori a celor care fac politică în România. Necrezând în mai nimic, cei mai mulți politicieni români sunt imposibil de convins că ideile și ideologiile au o oarecare putere. Când cursus honorum în partidele românești începe invariabil cu „lipitul de afișe”, veritabil titlu de glorie pentru generații de politicieni, este greu de crezut că gradul ulterior de complexitate intelectuală în politică îl poate depăși pe cel al lui Trăsnea în „grămătică”. Tocmai de aceea, pentru nepermis de multă lume care populează coridoarele Puterii, politica nu este decât o sumă de tranzacții.
Trebuie să recunoaștem că evoluțiile publice ale multora dintre marii politicieni și funcționari ai României arată mai degrabă o compatibilitate structurala cu trăsăturile definitorii ale autoritarismelor corupte. Acești oameni nu cred în democrație, control civil, justiție sau veritabila împărțire a puterilor în stat. Ei își doresc mai degrabă stabilitatea structurilor, alegeri puternic manipulate prin demobilizarea electorală și folosirea resurselor administrative și mai ales impunitate în fața legii. Așa stând lucrurile ei se pot împăca destul de ușor cu existența unui tătuc, ale cărui reguli să le respecte, atâta vreme cât le garantează beneficiile binemeritate. De aceea, antioccidentalismul naționalist al multora dintre funcționarii și politicienii celor care au aderat la curentul populist, deschis sau în subteran, maschează de fapt ostilitatea lor organică față de democrație.
Am lăsat la urmă, dar nu pe ultimul loc, subevaluarea cronică a importanței educației și a culturii în societate, de către cei care iau deciziile. Mai toate guvernele României postcomuniste au creat impresia că educația, ca de altfel și sănătatea, sunt domenii nereformabile. Mulțumindu-se cu schimbări de formă, de la care sperau efecte de fond, politicienii români s-au simțit la adăpost și siguri pe ei când au văzut că ignoranța voioasă și dezinteresul pentru binele comunității au devenit trăsături naționale.
Crezând că se pot salva, în eventualitatea oricăror schimbări de cadre geopolitice, politicienii români nu-și pun nici astăzi întrebarea de ce propaganda rusă nu are efecte în țările în care educația media sau gândirea critică sunt obiecte de studiu încă din ciclu primar. Pentru oficialii români, cultura, ca de altfel și cercetarea, sunt niște pietre de moară, pe care trebuie să le care în spate, fără să înțeleagă din ele mare lucru. Deși există cel puțin o tonă de strategii naționale, foarte puțini dintre politicieni percep adevăratul impact pe care aceasta îl poate avea asupra provocărilor societale. Cu o reprezentare a culturii care pare că s-a oprit la folclorismul ceaușist din anii ’80, decidenții români continuă să nu perceapă mizele politice ale culturii. Orice depășește aceste cadre și ține de cultură este pentru mulți insignifiant, de consum restrâns sau mai rău, chiar periculos.
Bucureștiul pare să aștepte ca problemele sale cu Rusia să se rezolve de la sine
Alături de cauzele de mai sus, la care cu siguranță se mai pot adăuga altele, la fel de importante, mai sunt cele care derivă din relația bilaterală cu Rusia. Deși interacțiunile dintre cele două state și popoare nu au lipsit, de fapt noi îi înțelegem destul de puțin pe ruși și nici nu vrem să aflăm cu exactitate cum ne văd ei pe noi. Înțelegerea rușilor, care în pofida legendelor întreținute chiar de ei este posibilă, nu este o valoare în sine. Valoroasă este știința deplină a punctelor sensibile ale Moscovei, a filosofiei ei de acțiune și mai ales a obiectivelor sale. Strivită de dimensiunile geografice inegale și marcată de repetatele ocupații militare rusești, România nu îndrăznește să gândească relația cu această țară decât în termenii reacției la provocările care i se lansează. Atacul, chiar și atunci când i-a trecut cuiva prin cap, a fost considerat o iluzie periculoasă, fiind de fiecare dată descurajat prin savanta tehnică a comparațiilor.
A venit vremea ca Bucureștiul să înțeleagă că nu poate aștepta doar de la aliați sau circumstanțele internaționale schimbarea politicii rusești în România. O atare schimbare va veni în măsura în care interesele strategice rusești din zona în care ne aflăm vor fi afectate direct. Vecinii noștri, Ucraina și Republica Moldova oferă nenumărate oportunități în acest sens, iar apărarea românească în războiul hibrid, dacă vrem ca ea să aibă succes, trebuie să aibă loc în afara granițelor naționale. Kievul și Chișinăul, în moduri diferite, pun probleme stringente pentru Moscova, iar România trebuie apărată nu doar la București, dar și acolo. În loc să-și lărgească orizontul, Bucureștiul continuă să băltească în agenda dictată de aparatul rusesc de propagandă, dezmințind aproape zilnic că se pregătește de război. De fapt, Romania ar trebui să admită oficial, ca multe țări europene, ca trebuie să se pregătescă serios de război și mai ales să le explice cetățenilor că dacă va fi el va fi de apărare.
O altă cauză ține de incapacitatea elitelor politice românești de a proiecta relațiile cu Rusia dincolo de momentul istoric în care se află această țară. Este posibil ca viitoarele relații cu Rusia să fie construite astăzi nu la Moscova, ci la Berlin, Paris sau Washington, acolo unde se s-a refugiat noua emigrație politică rusească. Lucru valabil și pentru Belarus. Atâta vreme cât Putin sau cei ca el se vor afla la putere, drumurile funcționarilor români la Moscova sau întâlnirile cu oficialii ruși nu vor aduce nimic bun. Din păcate, cu câteva excepții timide, România lipsește din această discuție europeană, nefiind capabilă nici măcar să schimbe radical registrul discuției indirecte cu Moscova despre Tezaur, deși inițiativele inspirate nu lipsesc. Acest tip de inacțiune nu vine atât din neînțelegerea situației, cât mai ales din absența dorinței aparatului de a lua decizii pe care le consideră riscante. Or riscul politic este una dintre cele mai mari temeri ale celor care iau decizii în România. Ei primesc întotdeauna bucuroși laudele, dar se tem strașnic de posibilitatea, chiar și teoretică, de a fi responsabilizați pentru eșecuri.
Așteptând ca problema să se rezolve de la sine și pericolul să se risipească singur, Bucureștiul preferă să bage capul în nisip, căci pentru asta nimeni nu poate fi tras la răspundere.
