Eșecul armatei de a apăra teritoriul României de incursiunile dronelor chiar și atunci când acestea reprezintă un pericol clar, cum s-a văzut la Galați și Constanța, aduce în atenție și soluții alternative: (contra)dronele, care se dovedesc tot mai eficiente în Ucraina. Aceasta a ajuns o forță globală în domeniul dronelor prin stimularea propriei industrii. Este fiabilă aplicarea acestui model și în România? Poate industria autohtonă să protejeze țara atunci când instituțiile dau greș?
Este statul român incapabil să își apere populația? De ce nu am putut intercepta cele două drone?
Vara acestui an a debutat cu două „premiere” negative pentru România. Este pentru prima dată, după cel de-al Doilea Război Mondial, când pe teritoriul național au fost detonate încărcături explozive aparținând unor sisteme de armament străine și, de asemenea, tot cu această ocazie au fost înregistrate primele victime. Presa internațională a relatat cu îngrijorare despre incidentele de la Galați și Constanța, iar nu mai puțin de 56 de țări au condamnat în cadrul Organizației Națiunilor Unite acest comportament etichetat ca fiind „inacceptabil” al Rusiei.
La București însă autoritățile manifestă o atitudine rezervat-defetistă în legătură cu aceste grave incidente de securitate. Deși România este parte a celei mai puternice alianțe militare din istorie și a celei mai prospere uniuni de state, fapt care constituie un sprijin și o protecție de necontestat, în lipsa unei strategii naționale de apărare împotriva dronelor suntem plasați într-o zonă de vulnerabilitate extremă.
Deși sunt două cazuri și situații diferite, care implică o dronă de tipul „bombă cu aripi” și una navală, ambele constituie indicatori clari ai unei stări de fapt care se traduce prin imposibilitatea statului român de a-și proteja teritoriul și populația. În cazul dronei „Geran-2” de la Galați, aceasta a fost localizată și urmărită, conform MapN, de sistemele radar românești atât deasupra Ucrainei cât și a teritoriului național (pentru aproximativ 10 kilometri), înainte de a fi pierdută. Argumentația ministerului la întrebarea „de ce nu a fost doborâtă?”, este una care, la o primă vedere, poate părea o acoperire birocratică: nu au fost prielnice condițiile de angajare a țintei din cauza faptului că exista pericolul prăbușirii aparatului în zone locuite.
Anchetatori la blocul lovit de o dronă rusească la Galați @EPA/ROBERT GHEMENT
De-a lungul timpului, atunci când spațiul aerian al României a mai fost violat de drone rusești, s-a mai spus și că nu se justifică financiar folosirea rachetelor sofisticate cu care sunt dotate avioanele F-16 împotriva dronelor, iar cumva s-a creat și ideea că singurul răspuns pe care îl are România la pericolul dronelor îl reprezintă aceste aparate de luptă, pe care le avem totuși pentru a ne apăra de amenințări mai sofisticate, pentru care au fost proiectate. Arsenalul României nu se limitează însă doar la avioane F-16. De ce nu au fost amplasate poziții de trage cu artileria antiaeriană (clasică) în zona frontierei cu Ucraina, în condițiile în care sunt cunoscute pericolele din acea zonă? Dacă nu mai există aceste capacități antiaeriene, de ce nu sunt achiziționate mitraliere grele de tipul KPV (14,5 mm) care încă (teoretic) se fabrică la Cugir? Toate acestea reprezintă soluții care au fost utilizate cu succes de către ucraineni, încă de la începutul războiului, împotriva dronelor „Shahed/Geran”. Nu mai vorbim aici de sistemele antiaeriene autopropulsate „Flakpanzer Gepard”, echipate cu două tunuri de calibrul 35 mm și un sistem propriu (radar și calculator balistic) de conducere a focului, și care sunt „plimbate” prin poligoane ca să tragă împotriva unor ținte de carton.
La Constanța situația a fost și (este) mai aberantă. MApN-ul și-a declinat întru totul competența în legătură cu prezența dronei de tipul „Sea Baby” (și nu „MAGURA”, cum s-a afirmat în spațiul public) în Dana 78 a portului. Conform armatei, atribuțiile cu privire la monitorizarea traficului naval se află în responsabilitatea Autorității Navale Române (ANR). Afirmație care este la fel de „dezarmantă”, precum este de „dezarmat” portul Constanța și întreaga graniță de est. Motiv pentru care drona de luptă – cel mai probabil telecomandată de forțe ostile României – a navigat nestingherită printre obstacolele fizice care compun portul până la un loc de garare situat (teribil de convenabil) în apropierea terminalelor petroliere. În lipsa unui sistem de avertizare timpurie, compus din senzori marini și submarini, camere cu termoviziune și drone de patrulare și atac, toate augmentate cu inteligență artificială, astfel de incidente riscă să se repete, iar forțele navale vor motiva că nu pot folosi o fregată pentru a distruge o „bărcuță”.
O posibilă soluție alternativă de apărare: (contra)dronele
Ucraina folosește tot mai mult – și mai eficient – drone pentru a doborî dronele rusești. Ne putem întreba dacă astfel de (contra)drone ne pot salva și pe noi și, mai ales, de unde să le achiziționăm.
Dronă de interceptare P1-SUN produsă de compania ucraineană SkyLab
În contextul în care se vorbește atât de mult de SAFE, tentația ar fi să ne gândim la achiziționarea dronelor prin acest program, dar dacă ne uităm pe „lista de cumpărături” observăm prezența, până în acest moment, a unui singur contract semnat cu firma germană Quantum-Systems GmbH pentru achiziția a 34 de sisteme „Mini UAS Clasa I Vector”, alături de 15 kituri „Scorpion”. Dronele respective, moderne și necesare fără doar și poate, sunt însă instrumente de supraveghere, fără capacități de luptă împotriva dronelor adversare. De asemenea, semnarea memorandului de colaborare în domeniul apărării dintre România și Ucraina, în care este stipulată inclusiv proiectarea și producția de drone, a rămas practic fără rezultate.
Chiar și în cazul în care s-a mers pe parteneriate, cum e cel dintre compania de stat „Carfil S.A.” din Brașov și grupul tehnologic ucraineano-leton „DK NEJET” din Brașov, nici măcar nu au fost dezvoltate contra-drone. Așa-zisa „dronă românească”, propusă de Carfil S.A. nu a făcut altceva decât să se întoarcă la începuturile perioadei de apariție, dezvoltare și generalizare a utilizării sistemelor autonome de zbor, adică în prima fază a războiului din Ucraina. „Carfil” propune „drona sinucigașă” intitulată „Poștașul” („Pastnieks” în letonă”), un aparat de zbor care, printr-un sistem de chingi, transportă o aruncătură (bombă) de mortier pe care o poate lansa – din poziție verticală – asupra unei ținte staționare sau, în cel mai bun caz, a uneia care se deplasează cu o viteză scăzută.
Dronă „Poștașul"
Sistemul și totodată filosofia întrebuințării sale în luptă este unul depășit de realitățiile de pe câmpurile de bătălie ale Ucrainei, unde drona ofensivă nu mai este un simplu „cărăuș”, ci însăși arma care prin viteză și manevrabilitate ocolește focul adversarului înainte de a-l lovi. Nu mai vorbim de lipsa unor elemente ca posibilitatea utilizării unui sistem de ghidaj prin fibră optică (prin care sunt anulate orice efecte ale sistemelor de război electronic) sau a inteligenței artificiale.
Cine (poate) produce (contra)drone în România: startapuri studențești, firme (inclusiv de apartament) și consorții public-private
O a treia variantă, dincolo de import sau dezvoltarea de parteneriate, ar fi reprezentată de piața internă, în condițiile în care persoane și firme private au început, cu mai mult sau puține resurse, să dezvolte proiecte care (la nivel teoretic) pot rivaliza cu produse de vârf existente pe piața mondială. Prototipuri dezvoltate de companii românești au fost expuse la ediția de anul acesta a „Black Sea Defense & Aerospace” (BSDA), expoziție de armament desfășurată la București; dezvoltatorii s-au folosit de acest prilej și pentru a prezenta planurile lor de dezvoltare pentru viitor.
Dintre expozanți am remarcat startapul „Palladion Systems”, al cărei reprezentant, cofondator și proiectant principal este o tânără masterandă de la Politehnica din București. Alături de acesta la târg au participat și companii românești aflate pe piață de ceva timp, precum „Autonomous – Flight Technologies”, „Delphys Dynamics” (București) și „Maximus Labs” (Galați).
Punctul de plecare sau „standardul” comparativ în industrie îl reprezintă contra-drona „P1-SUN”, produsă de către firma ucraineană „SkyFall” ca un mijloc eficient de doborâre a dronelor „Shahed/Geran” și care a fost, de asemenea, prezentă și prezentată la BSDA.
Propunerea „Palladion Systems” pentru un astfel de sistem o constituie drona „MICA V3”. Aceasta este realizată prin printare cu ajutorul unei imprimante 3D și beneficiază, printre altele, de un radar care îi permite monitorizarea 24/7 a perimetrului alocat și utilizarea inteligenței artificiale în acțiunile de identificare și neutralizare a dronei inamice.
Dronă MICA V3
O soluție similară a fost adoptată și de compania „Autonomous – Light technologies” prin drona interceptoare „Arvus K”. Aceasta utilizează un sistem de video-ghidare în care operatorul, la fel ca și în cazul „MICA V3” este cel care decide asupra momentului și oportunității angajări țintei. De asemenea, proiectantul bucureștean a prezentat în fața publicului vizitator și două versiuni ale dronei de atac „Hirrus K Attack”, cu o rază de acțiune cuprinsă, în funcție de încărcătură, între 68 și 200 de kilometri și un mod de funcționare 100% autonom.
Dronă Arvus K
„Maximus Labs” este chiar din Galați, orașul românesc cel mai expus la pericolul dronelor. Proiectul de dronă al Maximus Labs diferă de celelalte, conform C.E.O.-ului Alexandru Rădulescu, prin faptul că prezintă „o soluție tactică duală ce introduce în teatrele de operațiuni viteze de 300 kph, ghidaj autonom prin fuziune termică și capabilități de operare în roi pentru securizarea spațiului aerian critic”.
Prototip Maximus Labs
Prototipul „Model 02 – Sistem Autonom cu inteligență artificială”, proiectat pentru a rezista în medii cu bruiaj electronic și care – pe lângă posibilitatea de operare autonomă – poate crea „o perdea verticală în așteptare, permițând dronelor să „loit” (patruleze) autonom în regim de stand-by timp de 20-30 de minute, creând astfel un zid defensiv aerian greu de penetrat”. În legătură cu „Maximus Labs” mai trebuie menționat faptul că dronele sunt produse din componente 100% localizate în Europa, fără elemente de pe piața chineză și că această companie a beneficiat, printr-un parteneriat, de sprijinul „Romarm”.
Cum ajungem să ne învârtim în cerc: industria dronelor depinde tot de stat
Existența în portofoliul unor firme românești a unor sisteme de drone interceptoare moderne, aflate în faze avansate de proiectare sau sub formă de produse finite, constituie (până la un punct) o știre îmbucurătoare. Problemele apar însă atunci când vorbim de capacitățile de producție ale acestor companii. Față de companiile poloneze și ucrainene prezente la „BSDA” care afirmau că pot produce de la câteva mii la zeci de mii de drone lunar, drumul este foarte lung.
Iar aici se ajunge din nou la stat. Degeaba ai modele de drone performante dacă nu există și linii de producție pentru ele, iar liniile respective de producție le faci atunci când ai comenzi. În plus, lipsa de interes se poate dovedi un factor descurajant chiar și pentru cei care se gândesc că ar putea avea un viitor pe această piață. Or evoluția războiului din Ucraina a arătat că piața dronelor este una în care e nevoie în permanență de inovație, în condițiile în care un sistem care astăzi domină câmpul de luptă, poate fi depășit și ineficient peste doar câteva luni.
