2024 s-a încheiat, iar 2025 a început cu valuri de proteste în Serbia, Grecia, Slovacia și România, fiecare însă determinate de motive diferite. În Bulgaria – țară cunoscută pentru dificultatea cu care gestionează corupția și promovarea unor narațiuni anti-occidentale – populația ar avea suficiente motive să organizeze mișcări de protest, însă deocamdată se menține departe de această tendință.
Spiritele au fost oarecum calmate de noua coaliție de guvernare, alcătuită din partide cu ideologii opuse. Odată cu preluarea puterii în ianuarie, coaliția și-a exprimat angajamentul ferm să pună capăt unui blocaj politic incredibil de lung. Este, de asemenea, o coaliție care răspunde dorinței societății de a se ajunge la o oarecare stabilitate după trei ani de alegeri anticipate: GERB, partidul condus de omul-forte Boiko Borissov, principala forță politică în Bulgaria începând cu 2009, Partidul Socialist Bulgar pro-Kremlin, partidul naționalist Există un astfel de popor, susținut de Alianța pentru Drepturi și Libertăți (unul dintre cele două partide care s-a desprins din Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți, o formațiune controversată care se bazează pe voturile comunității turce), condusă de Ahmed Dogan, o figură controversată din peisajul politic local, adesea ținta unor anchete privind presupusele sale legături cu crima organizată. Alianța pentru Drepturi și Libertăți a reușit să intre în Parlament practic fără să facă deloc campanie.
Peste trei decenii de proteste
Eforturile Bulgariei pentru apărarea democrației au fost întotdeauna marcate de valuri de proteste, transformând furia cetățenilor într-o probă de foc pentru dorința societății de a milita pentru reforme și noi abordări.
În aprilie 1989, cu cinci luni înainte de prăbușirea sistemului comunist din Bulgaria, în orașul Ruse de la malul Dunării au izbucnit proteste organizate de mame îngrijorate care protestau împotriva poluării cu clor care ar fi provenit de la un complex chimic industrial din Giurgiu, de cealaltă parte a Dunării. Manifestațiile respective rămân consemnate de istorie drept unul din puținele exemple de mișcări civice împotriva autorităților.
Sfârșitul anului 1989 și începutul anului 1990 au adus valuri masive de proteste, oamenii dorind să susțină traiectoria pro-occidentală ale Bulgariei pe fondul problemelor economice. La 7 iunie 1990, la Sofia a izbucnit cel mai mare protest din istorie, așa cum avea să fie numit ulterior. Protestul a intrat în istorie pentru că a reușit să adune peste un milion de oameni în centrul capitalei (deși vorbim mai degrabă de un mit contemporan, cifrele exacte rămânând incerte).
Frământările de la mijlocul anilor 90 (de la hiperinflație și până la conflictele ideologice) au determinat apariția mișcărilor ulterioare, inclusiv demonstrații ale studenților și ocuparea Universității din Sofia în 1997. Protestatarii aveau să opteze pentru o măsură similară în 2013-2014, când universitatea a ajuns din nou sub controlul studenților. A fost ultima dată când studenții și-au asumat un rol activ în timpul unui val de proteste: un contrast puternic cu evenimentele actuale din Serbia.
Aducând oarecum aminte de sfârșitul anilor ‘80, protestele anti-sistem din istoria contemporană a Bulgariei împotriva instituțiilor politice s-au intersectat și cu manifestații ecologice: mulțimile au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva construcțiilor comerciale și a exploatărilor forestiere din Muntele Vitoșa (2012), Muntele Pirin (2018) și litoralul Mării Negre (2020). Acesta din urmă s-a transformat într-un protest în toată regula împotriva GERB și a acaparării structurilor de putere de către acest partid. Valul de proteste din 2020-2021 a dat o lovitură importantă partidelor reformiste recent înființate și, într-o anumită măsură, a continuat prin demonstrațiile de susținere pro-Ucraina din 2023.
Ultimul val major de proteste a avut loc în iulie 2023, ca răspuns la un atac violent asupra unei tinere, care a trimis unde de șoc în toată țara și a evidențiat probleme nerezolvate ce țin de violența domestică și violența bazată pe gen.
Criza politică prelungită și reziliența partidelor asociate sitemului au transformat furia bulgarilor în apatie
La 11 ani de la demonstrațiile de masă din 2013-2014, personalitățile politice împotriva cărora cetățenii au mărșăluit atunci, blocând străzile în fiecare zi timp de un an, și-au consolidat și mai mult influența: opoziția față de GERB s-a diminuat, oligarhul Delian Peevski și-a înființat propriul partid, făcând eforturi pentru a-și construi imaginea unui politician pro-occidental. Peevski nu a părut să fie afectat de sancțiunile internaționale impuse de Marea Britanie și SUA. Între timp, Partidul Socialist Bulgar (deși și-a pierdut o parte din electorat) a ajuns din nou la guvernare.
Într-un fel, Bulgaria pare să se întoarcă de unde a plecat, dar populația nu pare dispusă să protesteze, frustrarea luând mai degrabă forma apatiei decât furiei. Cum se explică asta?
Întreruperea unui ciclu electoral aparent fără sfârșit a fost o evoluție binevenită: potrivit unui sondaj realizat de Alpha Research, publicat pe 23 ianuarie, 39% dintre bulgari susțin noul cabinet, 29% sunt sceptici, iar restul nu și-au format încă o părere. Președintele pro-Kremlin, Rumen Radev, își menține o cotă solidă de 44%.
În ultimă instanță, una dupa alta, mișcările de protest din Bulgaria au suferit aceeași soartă. Activismul se limitează adesea la participarea la mișcările de protest din centrul Sofiei. Oamenii din orașele mai mici sunt rareori dispuși să-și facă auzite nemulțumirile în stradă. Partidele considerate ca făcând parte din sistem reușesc să rămână relevante sau chiar în top, în timp ce opțiunile de asociere pentru tineri sub egida unui proiect ambițios sunt din ce în ce mai restrânse.
De obicei, demonstrațiile aduc în atenție figuri noi, dar foarte puțini dintre acești noi lideri ajung să facă pasul spre politică. Partidele care capătă susținere sau care sunt înființate în urma mișcărilor stradale sunt rareori capabile să își mențină entuziasmul care a însoțit ascensiunea lor inițială, și, de cele mai multe ori, nu știu dacă să se poziționeze la stânga sau la dreapta spectrului politic.
Se poate observa un tipar de greșeli care se tot repetă: debutanții de pe scena politică nu par capabili să transmită mesaje politice clare unui grup mai larg de alegători, mesaje care să spargă apatia, amplificată la ora actuală de oboseala acumulată după șapte runde de alegeri generale, o rundă de alegeri prezidențiale, un scrutin local și unul pentru Parlamentul European, toate organizate începând din 2021. Prezența la vot era de 50,61% la începutul blocajului politic în aprilie 2021, spre deosebire de 38,94% în octombrie 2024.
Asocierea reformiștilor cu GERB, speculată de extremiști ca să acapareze discursul anti-sistem
Mai puține voturi înseamnă coaliții de compromis, iar în ultimul deceniu, GERB și-a făcut un obicei din anihilarea forțelor de opoziție, intrând la guvernare cu acestea din nevoia asigurării unei stabilități temporare, pentru ca apoi să-și recalibreze opțiunile. În toată această perioadă, au apărut noi forțe politice și au fost înființate două guverne de coaliție de scurtă durată, conduse de partidul reformist Continuăm schimbarea, ambele doborâte practic de GERB, care a fost un partener dificil și în a doua guvernare a reformiștilor. După protestele din 2013, GERB a făcut același lucru, ademenind Blocul Reformist, acum dizolvat. Iar asta indică o problemă majoră pentru partidele reformiste: își construiesc identitatea ridicându-se împotriva GERB, partid pe care-l echivalează cu corupția care afectează Bulgaria de ani de zile, dar când vine vorba de guvernare și formarea de coaliții, realizează că au nevoie de GERB, deoarece poziționarea oficială pro-occidentală a partidului îl face mai atrăgător. Asocierea cu GERB le subminează însă credibilitatea și, totodată, încrederea oamenilor că pot produce cu adevărat o schimbare, o încredere care se află la baza oricărei mișcări de protest.
O consecință este că partidul extremist pro-rus Renașterea este singurul din Parlament care nu a colaborat niciodată cu GERB în cadrul unui guvern, păstrându-și imaginea de partid anti-sistem intactă, precum și capacitatea de a-și mobiliza electoratul, în timp ce președintele pro-rus Rumen Radev poate continua să joace nestingherit rolul de apărător al poporului care ține în frâu o clasă politică pro-occidentală coruptă.
