Planurile lui Benjamin Netanyahu pentru o nouă ofensivă militară în Gaza au fost întâmpinate cu proteste în Israel și avertismente internaționale că se va acutiza criza umanitară. Ce urmărește însă Netanyahu? Distrugerea Hamas, propria supraviețuire politică, sau formarea „Israelului Mare”?
Ocuparea orașului Gaza, un pas către ocuparea întregii Fâșii
Pe 8 august, după o ședință care a durat peste 10 ore, cabinetul de securitate al Israelului a aprobat planul de preluare a orașului Gaza. Chiar dacă în declarația cabinetului cuvântul „ocupație” nu este folosit, pentru analiștii din întreaga lume este limpede că este de fapt un plan de ocupație al întregii Fâșii Gaza. Deja armata israeliană controlează 75% din enclavă, astfel încât ocuparea capitalei sale ar însemna, practic, ocuparea întregii Fâșii.
O ofensivă în orașul Gaza – în care se presupune că s-ar adăposti câteva mii de luptători Hamas, dar și majoritatea ostaticilor încă aflați în Fâșie – înseamnă noi dislocări ale civililor, iar asta implică nu doar perpetuarea ci și accentuarea crizei umanitare din Gaza, una dintre cele mai severe din lume. În Fâșia Gaza se moare, la propriu, de foame, asigurarea apei potabile este o problemă – de alte facilități nici nu mai merită discutat – sistemul medical a fost în mare măsură distrus, iar la toate acestea se adaugă războiul, bombardamentele constante, devastarea la scară largă, prăbușirea ordinii sociale. Aproape toată populația Gazei, de două milioane de persoane, a fost dislocată în urma conflictului. Mulți dintre cei dislocați sunt în orașul Gaza, unde se înghesuie în prezent circa un milion de persoane.
După ce cabinetul de război a aprobat ocuparea orașului Gaza, Benjamin Netanyahu a prezentat într-o conferință de presă cele 5 principii care ar duce la terminarea războiului: dezarmarea Hamas, eliberarea tuturor ostaticilor aflați în viață și predarea trupurilor celor uciși, demilitarizarea Fâșiei Gaza, preluarea controlui de securitate de către Israel și, în sfârșit, instalarea unei administrații civile care să nu aibă legătură nici cu Hamasul, nici cu Autoritatea Palestiniană – iar acest ultim punct are o semnificație aparte, în condițiile în care Autoritatea Palestiniană este recunoscută la nivel internațional și ar trebui să pună bazele unui viitor stat palestinian, format din toate teritoriile palestiniene, inclusiv Gaza.
Plan real de ocupare, sau tactică de negociere?
Planul de ocupare al orașului Gaza a fost adoptat pe fondul acutizării crizei umanitare din enclavă și a intensificării presiunilor internaționale ca Israelul să pună capăt războiului. Ca o metodă de presiune, o serie de mari puteri occidentale, care până acum au avur relații excelente cu Israelul, au decis să recunoască Palestina – un gest care nu schimbă nimic în teren, dar are încărcătură simbolică. Hamas pare să creadă că acest climat îi este favorabil, astfel încât a anunțat că nu are de gând să se dezarmeze înainte de înființarea unui stat palestinian independent. Ce înseamnă acest stat în vizunea Hamas este greu de spus, având în vedere că gruparea teroristă a susținut ani de zile că vrea distrugerea Israelului și un stat palestinian „de la râu [Iordan] până la mare [Mediterană]”. Este adevărat că, în campania electorală din 2006, care i-a adus victoria în Gaza, Hamas a spus că nu mai vrea distrugerea Israelului, iar în 2017 și-a modificat Carta astfel încât Palestina să fie formată în granițele de până în 1967, dar chiar și așa, retragerea Israelului din teritoriile respective ar implica și desființarea coloniilor – și puțin probabil ca vreun guvern israelian (chiar și unul care nu ar depinde de partidele coloniștilor) să accepte acest lucru, având în vedere că e vorba de sute de mii de persoane. Asta înseamnă că gruparea teroristă intenționează să rămână înarmată pe termen lung, ceea ce ar însemna că amenințarea de securitate la adresa Israelului va rămâne.
E greu de spus dacă planul de ocupare a orașului Gaza face parte din strategia de negociere cu Hamas, pentru a-i forța pe teroriști să fie mai concilianți, sau e doar încă o promisiune de victorie totală făcută publicului israelian. Benjamin Netanyahu a mai făcut astfel de promisiuni în cele 22 de luni de război. Sunt atâtea declarații despre ce presupune victoria totală. Amintiți-vă luna mai a anului trecut când era o dezbatere uriașă cu administrația Biden, însuși președintele democrat încercând să îl convingă pe Netanyahu să nu intre cu armata în Rafah. Dar Netanyahu a insistat și Israelul a mers mai departe reușind să evacueze aproape un milion de oameni din Rafah, o mișcare pe care Benjamin Netanyahu a prezentat-o ca pe o victorie importantă, dar care nu a reprezentat promisa victorie totală asupra Hamas.
În acest moment, Benjamin Netanyahu este un lider care își pierde firul narativ și poate și controlul asupra Fâșiei Gaza. Pentru prea mult timp șeful executivului israelian a făcut tot felul de promisiuni, încercând să ajungă la un acord, dar doar în condițiile lui și asta îl pune într-o situație dificilă atât pe plan extern, dar mai ales pe plan intern unde întâmpină o rezistență din ce în ce mai articulată a populației față de războiul din Gaza.
Netanyahu, prins între populația sătulă de război și șantajul extremei drepte. Cât contează propriile sale viziuni politice?
Sute de mii de israelieni au ieșit pe 18 august în stradă pentru a cere încheierea războiului și aducerea ostaticilor acasă. Protestele de acest tip, care durează de ceva timp, încep să atingă magnitudinea celor dinaintea de 7 octombrie 2023, când oamenii contestau în stradă reformele în justiție. Netanyahu are probleme serioase și cu mulți comandanți ai armatei sale care dezaprobă planurile sale în Fâșie și, nu în ultimul rând, cu partenerii săi de coaliție, de extremă dreapta, care condiționează rămânerea la guvernare de continuarea războiului din Gaza.
Cu alte cuvinte, Netanyahu este prins între șantajul extremei drepte, de care depinde majoritatea sa parlamentară, și populația sătulă de acest război care, în opinia sa, nu duce nicăieri și riscă viețile ostaticilor rămași în viață.
Netanyahu pare mai interesat de menținerea coaliției decât de ce vrea publicul. Criticii săi afirmă că vrea să rămână cu orice preț la putere pentru a evita problemele penale pe care le are și că, pentru acest imperativ, a dat cu piciorul în repetate rânduri unor șanse de a pune capăt războiului și a obține eliberarea ostaticilor.
Extremiștii – reprezentați de ministrul finanțelor, Bezazel Smotrich, și cel al securității interne, Itamar ben Gvir – nu ascund că vor refacerea coloniilor dezafectate în 2005, când Israelul s-a retras din Gaza. Planurile lor vizează însă toate teritoriile palestiniene. Bezazel Smotrich a anunțat pe 13 august că are sprijinul lui Netanyahu pentru o nouă colonie, care ar separa Ierusalimul de Est, văzut de palestinieni drept viitoarea lor capitală, de restul Cisiordaniei, ceea ce, potrivit lui Smotrich, „ar îngropa ideea de stat palestinian”.
Dreapta israeliană – iar aici nu este vorba doar de extremiști, ci și de membrii partidului Likud, al lui Netanyahu – vrea însă chiar mai mult decât să împiedice formarea unui stat palestinian; recent, parlamentarii Likud au cerut anexarea Cisiordaniei. Dacă adăugăm la asta și apelurile de ocupare a Gazei, pare că se încearcă punerea în mișcare a unui plan de formare a „Israelului Mare”. Nu doar evoluțiile din teren, ci și discursul lui Netanyahu de-a lungul întregii sale cariere politice sugerează că premierul israelian ar agreea o astfel de soluție. Din această perspectivă, continuarea războiului din Gaza poate fi un efort de a-i determina pe palestinieni de a pleca de acolo; de altfel, Associated Press scria recent că guvernul israelian a demarat discuții cu Sudanul de Sud pentru ca această țară să accepte să primească palestinienii din Gaza.
Este Donald Trump singurul om care îl poate face pe Netanyahu să se oprească?
Premierul israelian are probleme serioase și cu cei mai importanți actori ai comunității internaționale care anunță unul după altul că se pregătesc să recunoască un stat palestinian și mai mult decât atât, iau măsuri care izolează Israelul și îi taie accesul, de exemplu, la achiziționarea de arme din alte surse decât cele americane. Mă refer la Germania, de exemplu, care recent a anunțat că nu mai livrează arme statului evreu care ar putea fi folosite în Fâșia Gaza.
Dar nici protestele masive, nici extraordinara presiune internațională nu par să îl oprească pe Benjamin Netanyahu. Singurul care ar putea să o facă este președintele american Donald Trump care admite că există o problemă umanitară în Fâșie, dar nu pare dispus să îi ceară lui Netanyahu să oprească războiul.
„Recent SUA au plătit 60 de milioane de dolari pentru a asigura alimentele necesare în Gaza, pentru oamenii din Gaza care e evident că nu prea au ce mânca. Știu că Israelul ne va ajuta cu distribuirea ajutoarelor și cu bani. Și câteva state arabe vor ajuta cu bani, dar restul.. depinde de Israel” a spus Donald Trump într-o conferință de presă la sfârșitul lunii iulie.
Liderul de la Casa Albă, jucător cum e, și sensibil la tot ce apare în presă sau social media legat de el, direct sau indirect, ar putea să-și schimbe părerea mai ales că imaginile cu oamenii înfometați din Gaza fac înconjurul lumii și nimeni nu uită să spună că e opera lui Netanyahu „prietenul” lui Donald Trump.
