În ciuda celor trei ani de lupte aprige în Ucraina și a sancțiunilor occidentale fără precedent, economia Rusiei continuă să funcționeze și pare stabilă, deoarece statul a investit bani în sectoare cheie pentru a sprijini efortul de război. Cu toate acestea, ar fi o exagerare să vorbim despre o „economie de război”. Ceea ce Rusia a creat până acum nu este echivalentul economiei de comandă de tip sovietic, (unde aproape toate sectoarele erau subordonate nevoilor militare), ci mai degrabă un model hibrid care vizează conservarea dinamicii pieței, a proprietății private și a averii elitelor, menținând în același timp războiul la o intensitate gestionabilă. Odată înțeles acest aspect, vom avea o viziune mai clară și mai pragmatică privind acțiunile viitoare ale Kremlinului în mod realist, fără iluzii și presupuneri dramatice.
Creșterea economică a Rusiei este doar un truc statistic
Narativul oficial despre „rezistența” economică a Rusiei se bazează în mare măsură pe indicatori superficiali. FMI și Banca Mondială și-au revizuit în mod repetat previziunile în creștere, indicând o creștere a PIB-ului între 2,5% și 3% pentru 2024. Cu toate acestea, o bună parte din această creștere este reprezentată de o redresare strict la nivel statistic după recesiunea din 2022. Creșterea veniturilor reale este inegală, iar salariile ajustate la inflație sunt sub presiune în multe sectoare. Ceea ce pare a fi o redresare este, de fapt, o stagnare deghizată în creștere.
Mai important, mult trâmbițatul „nou model economic” nu s-a materializat niciodată. Structura economică a Rusiei rămâne în mare parte aceeași. În loc de transformare, țara a trecut printr-o adaptare, odată cu redirecționarea rutelor comerciale, schimbarea strategiilor de import și utilizarea stimulentelor fiscale pentru a susține funcțiile economice de bază.
Evitarea unui colaps economic la scară largă nu se datorează reformelor interne, ci mai degrabă unor soluții externe și relaxării cadrului legislativ pentru operațiunile comerciale. Spre deosebire de Iran, Rusia nu este complet izolată, ci menține legături comerciale puternice cu China, India, Turcia și mai multe țări din Orientul Mijlociu și America Latină. Exporturile de energie continuă să genereze venituri, în ciuda prețurilor reduse și a obstacolelor de natură logistică.
Investițiile autorităților în logistică, infrastructură și industria de apărare au avut la rândul lor un efect de amortizare economică. Cu toate acestea, aceste investiții provin aproape exclusiv din surse publice sau cvasi-publice. Sectorul privat rămâne precaut, iar scurgerea de capital și anxietatea corporațiilor domină climatul de afaceri.
Investițiile străine directe sunt nesemnificative și în mare parte simbolice, limitate la „țări prietene” motivate de obiective geopolitice, cum ar fi Emiratele Arabe Unite sau China. Așa-numita „taxă pe profiturile suplimentare” impusă marilor companii rusești în 2023 a zdruncinat și mai mult încrederea investitorilor. De asemenea, ideea de a relua procesul de privatizare pare absurdă atunci când drepturile de proprietate sunt ambigue, iar supraviețuirea întreprinderilor locale depinde de loialitatea lor politică.
Supremația tot mai mare a întreprinderilor de stat și aducerea treptată a marilor corporații sub controlul statului marchează o tranziție clară către capitalism. Cu toate acestea, nu vorbim de o planificare centralizată de tip sovietic, ci de un răspuns tactic: guvernul crește cheltuielile cu apărarea, acordă subvenții regionale și aplică selectiv reglementări pentru a-și asigura loialitatea la nivel local.
Deși complexul militar-industrial poate stimula PIB-ul, nu va crește automat și bunăstarea consumatorilor. Cererea internă rămâne precară, iar inflația erodează puterea de cumpărare efectivă. Regiunile recent anexate din Ucraina sunt mai degrabă resurse financiare decât motoare reale de creștere economică.
De ce Rusia nu este încă o economie de război veritabilă
În ciuda declarațiilor oficiale, Rusia nu și-a abandonat fundamentele de piață. Spre deosebire de economia sovietică, sistemul actual permite ajustări ale prețurilor, reconfigurări ale lanțului de aprovizionare și chiar o concurență limitată. Nu există penurii larg răspândite pentru bunurile de bază. Inflația este reală, dar este un efect al cererii tot mai mari și al constrângerilor legate de import, nu al raționalizării sau al eșecurilor distribuției centralizate.
Măsurile impuse cu forța sunt evitate până și în campania de mobilizare, atât cât este posibil. Kremlinul s-a bazat în mare măsură pe stimulente financiare pentru a recruta soldați pe bază contractuală, evitând să introducă mobilizarea generală. Mobilizarea parțială din toamna anului 2022 a declanșat un val de nemulțumiri sociale și a evidențiat limitele controlului statului asupra societății. A perturbat narațiunile propagandistice și a slăbit percepția de stabilitate. De atunci, Moscova a preferat stimulentele economice în locul măsurilor impuse.
Un aspect interesant privind răspunsul Rusiei îl reprezintă acest experiment discret de federalizare: guvernele regionale au fost însărcinate să rezolve problemele logistice legate de armată, să gestioneze frământările sociale și chiar să îndeplinească cote informale de înrolări contractuale. În timp ce guvernul federal își păstrează controlul strategic, actorilor regionali li se acordă o autonomie limitată, atâta timp cât obțin rezultatele dorite. Această descentralizare pragmatică este departe de a fi o reformă constituțională, însă reprezintă o recunoaștere a Kremlinului că centralizarea completă sub presiunea războiului ar putea avea repercusiuni.
Utilizarea alocărilor bugetare pentru a îmbuna liderii regionali (fără a schimba în vreun fel ierarhia puterii) s-a dovedit o metodă eficientă. Acest lucru permite Kremlinului să mențină loialitatea acestora, externalizând totodată o parte din povara gestionării războiului. Modelul de măsurare a performanței guvernatorilor a ajuns să includă tot mai mulți indicatori de război, cum ar fi nivelul de înrolare contractuală sau încrederea locală în autoritățile federale.
Poate cel mai semnificativ motiv pentru care economia Rusiei nu poate fi încă considerată cu adevărat militarizată este natura elitelor sale. Nu există un lobby militar-industrial consistent, capabil să dirijeze prioritățile economice naționale așa cum o făceau odinioară ministerele sovietice ale apărării. Clasa politico-economică a Rusiei continuă să vâneze privilegii. Interesul principal al elitelor este conservarea activelor și menținerea fluxului veniturilor, nu victoria ideologică sau dominația militară. În timp ce înalții oficiali din conducerea Rusiei (influențați de vârstă și propriile convingeri) nutresc viziuni mesianice despre rolul global al Federației, aceste idei găsesc puțină rezonanță în ierarhia puterii și este puțin probabil să fie împărtășite de elite în ansamblul lor.
Acest lucru explică absența unei mobilizări economice totale. O economie cu adevărat militarizată ar implica redirecționarea în masă a resurselor, realocări ale forței de muncă și suprimarea consumului privat, schimbări care se pot încă observa. Bazele cleptocratice ale economiei Rusiei rămân intacte. Cheltuielile de război sunt semnificative, dar nu domină toate aspectele vieții cotidiene.
Nici confiscările majore de active (cum ar fi cele care vizează proprietarii expatriați sau magnații neloiali din punct de vedere politic) nu se înscriu într-o reorganizare economică sistematică, ci reprezintă decizii tactice care vizează consolidarea disciplinei elitelor, nu pași către o revizuire structurală.
Militarizare sau stagnare prelungită?
Economia Rusiei a ajuns într-un moment critic. Pe de-o parte, cheltuielile cu apărarea au ajuns la 32,5% din bugetul federal în 2024. Previziunile sugerează că acestea ar putea crește la aproape 40% în 2025. Modelul seamănă din ce în ce mai mult cu economiile de război din trecut – de la Franța lui Napoleon până la bugetele Pentagonului din epoca Reagan.
Totuși, această traiectorie este una nesustenabilă. Creșterea nominală a salariilor de 18% și creșterea veniturilor reale de 8% nu sunt compensate de productivitate. Inflația este în creștere, în timp ce înăsprirea politicii monetare amenință sectorul privat. Este de așteptat ca creșterea economică să încetinească dramatic în a doua jumătate a anului 2025. În absența reformelor structurale, o creștere ușoară de până la 1-2% din PIB, la care se adaugă o inflație de 8-10% în 2025, ar putea duce la stagflație.
În timp ce ratele dobânzilor rămân ridicate (unii analiști se așteaptă la o rată de bază de 20-25%), creditarea companiilor s-ar putea prăbuși, ducând la falimente și declanșând o posibilă criză bancară cu efecte limitate. Există deja presiuni în anumite sectoare economice civile: construcția de clădiri de apartamente în orașele mari a scăzut vertiginos, profiturile industriale din metalurgie și cherestea sunt în scădere, și au început disponibilizările în sectorul IT.
Deficitul de forță de muncă se acutizează, în special forța de muncă manuală și semicalificată. Muncitorii calificați migrează către sectorul apărării, unde salariile sunt în creștere. Agricultura și comerțul cu amănuntul înregistrează întârzieri în ceea ce privește creșterea salariilor, exacerbând astfel inechitățile.
Cel mai probabil, rubla va continua să se deprecieze până la finalul anului, ajungând posibil să fie tranzacționată la un curs de 100-120 pentru un dolar. Inflația este alimentată nu doar de alocările bugetare, ci și de blocajele logistice și de scăderea disponibilității importurilor. Instrumentele Băncii Centrale sunt limitate: creșterile ratelor dobânzilor au un impact tot mai mic în contextul cheltuielilor guvernamentale masive și al controalelor prețurilor.
Piața imobiliară traversează la rândul ei o perioadă plină de schimbări. Cererea de proprietăți noi scade, în timp ce prețurile chiriilor cresc vertiginos, deoarece multe familii nu își mai permit credite ipotecare. Inflația chiriilor în marile orașe ar putea ajunge la 50% în următorii doi ani.
Estimările privind sărăcia rămân scăzute în statisticile oficiale, asta însă doar datorită pragurilor de sărăcie scăzute artificial și a ajutoarelor direcționate. Planurile de lansare a programelor de cupoane alimentare pentru cetățenii cu venituri mici din mai multe regiuni cu dificultăți economice au stagnat – nu din cauza lipsei de voință politică, ci pentru că bugetele locale sunt suprasolicitate și nu a fost alocat niciun sprijin federal pentru a demara aceste inițiative.
Pensiile reale sunt sub inflație: acestea au scăzut cu aproximativ 2% în termeni reali în 2024, în ciuda indexării nominale.
Incertitudine strategică în viitor
În cele din urmă, 2025 ar putea forța Kremlinul să facă o alegere: să dubleze cheltuielile militare, riscând o destabilizare macroeconomică, sau să încerce să își recalibreze politicile cu accent pe stabilitate prin reducerea cheltuielilor de apărare și reintroducerea unei integrări prudente în economia globală.
Prima opțiune duce la o militarizare la scară largă: o economie de tip sovietic, dominată de industriile de apărare, controale stricte și izolare. Cealaltă este un model de stagnare dificil dar fezabil, încă integrat parțial în sistemul globalizat de la sfârșitul secolului 20.
Economia Rusiei nu este încă o economie de război, dar se apropie de acest model cu pași repezi. Atingerea acestui obiectiv va depinde nu doar de nevoile militare, ci și de voința politică de a sacrifica interesele economice în favoarea ambițiilor geopolitice. Deocamdată, Moscova a încercat să evite această alegere, dar acum este în criză de timp.
