Înăsprirea dictaturii lui Alexander Lukașenko a determinat foști oficiali din domeniul securității să-și pună abilitățile în slujba opoziției. În acest scop, s-au organizat într-un grup numit BELPOL. Vladimir Jigar, fost anchetator criminalist care lucrează cu BELPOL, a dezvăluit pentru Veridica câteva informații despre activitățile și motivația grupului.
„Superiorii mei mi-au ordonat să întocmesc un raport fals împotriva unui blogger, pentru o presupusă infracțiune administrativă”
VERIDICA: Ne puteți spune cu ce se ocupă BelPol?
VLADIMIR JIGAR: BELPOL este o organizație de analiză și monitorizare a forțelor democratice din Belarus. Colectăm informații din interiorul Belarusului, le analizăm și le furnizăm partenerilor noștri europeni și din străinătate pentru a le oferi o mai bună înțelegere a situației interne. Acest lucru îi ajută să își adapteze activitățile și să găsească cele mai eficiente forme de rezistență împotriva regimului Lukașenko.
Aproximativ 80% din activitatea BELPOL nu este publică: pregătirea de materiale analitice confidențiale despre situația din Belarus, organizarea de briefinguri clasificate în instituții ale UE și SUA și sprijinirea țărilor partenere în impunerea de sancțiuni mai eficiente împotriva regimului de la Minsk.
Aceste briefinguri confidențiale, organizate pentru organismele guvernamentale și ministerele de externe europene și americane, arată cum evoluează situația în mod dinamic. De exemplu, urmărim modul în care economia belarusă este militarizată, prezentăm principalele amenințări, oferim previziuni și propunem contramăsuri. În cadrul acestor briefinguri, prezentăm documente marcate „numai pentru uz oficial” sau chiar „secret”, obținute de la sursele noastre din Belarus.
Restul de 20% din activitatea noastră este publică. Aceasta include furnizarea de informații către mass-media independentă, efectuarea de investigații publice (similare cu activitatea FBK, dar cu dovezi mai solide), sprijinirea organizațiilor politice și pentru drepturile omului în procesul de verificare și documentare a crimelor comise de regimul Lukașenko.
VERIDICA: Povestiți-ne pe scurt despre dumneavoastră: ce meserie aveați în Belarus, care a fost momentul decisiv care v-a determinat să plecați și unde vă aflați acum?
VLADIMIR JIGAR: Până în iulie 2020, am lucrat ca anchetator penal în Belarus. Toată lumea își amintește acel an, a fost anul alegerilor prezidențiale. Ca ofițer care jurase să servească poporul belarus, am înțeles clar că, dacă serviciile de securitate întreprind, în beneficiul lui Lukașenko, acțiuni ilegale împotriva poporului, nu pot tolera acest lucru și nu aș încălca oricum niciodată Constituția.
Am fost martor la evenimente dramatice. Toți candidații la președinție au fost fie arestați și acuzați penal, fie Lukașenko a refuzat pur și simplu să îi înregistreze. Represiunile prindeau avânt. Am văzut foarte bine că Lukașenko, folosindu-se de puterea sa nelimitată, se pregătea să se agațe de autoritate cu forța, deoarece nu avea nicio șansă să câștige în mod onest.
Vladimir Jigar. Foto: arhiva personală
În acel moment, superiorii mei mi-au ordonat să întocmesc un raport fals de contravenție administrativă împotriva unui blogger care i se opunea public lui Lukașenko. Am refuzat. A fost picătura care a umplut paharul: să rămân în sistem ar fi însemnat să trădez poporul belarus. Știind că legile și drepturile omului erau încălcate, mi-am dat demisia. Am început să ajut la organizarea de mitinguri și pichetări în sprijinul candidatei la președinție Svetlana Tihanovskaia.
Valul represiunilor motivate politic s-a intensificat. Zilnic se auzeau vești despre arestări pe motive politice. O lună și jumătate mai târziu au avut loc alegerile prezidențiale. Tihanovskaia a câștigat în mod clar, dar Lukașenko și sistemul său au falsificat rezultatele, ceea ce a provocat o furtună de indignare și ciocniri în masă între protestatari și forțele de securitate în întreaga țară.
De asemenea, am înțeles că, în calitate de fost ofițer de poliție, mai devreme sau mai târziu vor veni după mine. Viața mea nu mai era în siguranță. Din acest motiv, soția mea și cu mine am decis să ne mutăm la Kiev pentru a observa situația din exterior. Mi-a devenit rapid clar că Lukașenko, folosind metode de tip sovietic, ca cele din 1937, era dispus să facă absolut orice pentru a rămâne la putere. Întoarcerea în Belarus era imposibilă.
Deoarece principalele forțe democratice se regrupau la Varșovia, la o lună după ce am părăsit Belarusul, ne-am mutat acolo. Acolo locuiesc și în prezent.
VERIDICA: Cum a apărut ideea de a lansa BelPol?
VLADIMIR JIGAR: La început, BELPOL era format doar din foști ofițeri de poliție care demisionaseră fie chiar înainte, fie imediat după alegerile prezidențiale din 2020, ca semn de protest și dezacord față de rezultatele falsificate și nivelul de represiune care a urmat – și care, din păcate, continuă și astăzi.
Dar, în timp, lucrurile au început să se schimbe. Organizația a trecut prin diferite etape și transformări. Astăzi, BELPOL nu mai este alcătuită exclusiv din foști ofițeri de securitate. Echipa noastră include acum avocați cu experiență internațională, experți militari, analiști, economiști și specialiști IT.
„Amenințările vin în mod regulat”
VERIDICA: Care este reacția regimului Lukașenko față de munca dumneavoastră? Știți dacă a existat vreo reacție directă din partea lui Lukașenko personal?
VLADIMIR JIGAR: Munca noastră nu se bazează pe speculații, ci pe fapte documentate, care sunt foarte greu de combătut sau respins. De regulă, mașina de propagandă rămâne tăcută, dar Lukașenko personal mai face ocazional greșeli.
De exemplu, când am dezvăluit detalii despre noua sa reședință (a 18-a), s-a simțit obligat să se justifice, susținând că nu a fost construită pentru el, ci, aparent, pentru a găzdui „fundații pentru pisici și câini”. S-a simțit dator să mai justifice și o altă reședință somptuoasă, când am făcut dezvăluiri despre ea.
Ancheta noastră privind o schemă de corupție de amploare în care era implicat fiul său mijlociu, Dmitri, l-a obligat pe Lukașenko să adopte o atitudine defensivă, insistând public că era vorba doar de o altă „minciună”. Așadar, da, există reacții directe din partea lui Lukașenko însuși.
De asemenea, observăm reacții mai ample din partea sistemului. Ori de câte ori dezvăluim existența unor instalații secrete sau a unor locuri ascunse de producție a armelor, propaganda de stat răspunde adesea prin prezentarea acestor obiective la televizor, pretinzând că ele nu au fost niciodată ascunse. Pentru noi, acest lucru constituie o formă suplimentară de verificare a datelor noastre.
VERIDICA: Ați primit amenințări?
VLADIMIR JIGAR: Da, primim amenințări în mod regulat. În Belarus, regimul lui Lukașenko ne-a desemnat oficial extremiști și teroriști. În plus, reprezentanții publici ai organizației noastre au fost condamnați în contumacie la 12 ani de închisoare.
VERIDICA: Cum reușiți să mențineți comunicarea cu persoanele din interiorul regimului și cum știți că puteți avea încredere în ele?
Suntem pe deplin conștienți că acest interviu va fi analizat de KGB și, având în vedere toate riscurile și amenințările, nu putem răspunde la această întrebare în detaliu. Persoanele care ne furnizează informații rămân în țară, iar siguranța lor este mereu în pericol.
Acestea fiind spuse, pentru a explica într-un mod cât mai accesibil, pot spune că, în primul rând, mulți dintre noi provin din mediul militar sau din poliție și securitate. Am fost instruiți să gândim în afara tiparelor, să evităm soluțiile primitive și să dezlegăm scheme complexe. De asemenea, avem pregătire profesională în operațiuni de teren: găsirea de oportunități acolo unde oamenii obișnuiți nu văd niciuna, crearea de rețele și lanțuri de contacte, obținerea de informații din surse și verificarea și reverificarea acestora.
Securitatea este de o importanță capitală – atât pentru noi, cât și pentru sursele noastre. Ne confruntăm cu un întreg sistem, cu resurse nelimitate și fără respect față de lege și moralitate. Acest lucru face ca procesul de obținere a informațiilor să fie extrem de complex.
În al doilea rând, aplicăm mai multe niveluri de verificare pentru fiecare persoană. Există mai multe etape de interacțiune, utilizând întotdeauna canale de comunicare sigure. Avem proceduri specifice atât pentru contactele individuale, cât și pentru grupuri. Este un proces complicat și îndelungat, dar într-o dictatură care folosește masiv represiunea, este o necesitate absolută. Tocmai de aceea BELPOL nu a avut niciodată scurgeri de informații.
Regimul Lukașenko se menține la putere prin intermediul fricii
VERIDICA: De ce continuați să urmăriți tragerea la răspundere a lui Lukașenko și a susținătorilor săi, în ciuda faptului că acest lucru este periculos pentru dumneavoastră?
VLADIMIR JIGAR: În primul rând, este datoria noastră, ca cetățeni ai țării noastre, să facem tot posibilul pentru ca regimul criminal al lui Lukașenko să fie tras la răspundere pentru toate atrocitățile pe care le-a comis de-a lungul anilor.
Este, de asemenea, responsabilitatea noastră față de generațiile viitoare ca dictatura din Belarus să ia sfârșit, iar copiii și nepoții noștri să aibă șansa de a trăi într-o țară normală și liberă. O țară în care termeni precum „represiune politică” și „prizonieri politici” să rămână doar în cărțile de istorie.
Dorim ca Belarus să devină un partener deplin, previzibil și de încredere pentru întreaga Europă.
VERIDICA: În opinia dumneavoastră, cât de consolidat este regimul lui Lukașenko în acest moment?
VLADIMIR JIGAR: Consolidarea regimului se bazează în întregime pe frică. Represiunea îndreptată împotriva societății civile și a cetățenilor cu mentalitate democratică se extinde și în cadrul sistemului însuși. Unul dintre principiile fundamentale ale „lukașismului” nu este doar reprimarea societății, ci și menținerea fricii în cadrul propriilor structuri ale regimului.
Mai mult de jumătate dintre oficiali, membri ai aparatului de securitate și militari, înțeleg perfect că Lukașenko însuși este problema principală. Dar cei mai mulți dintre ei sunt prea speriați să acționeze împotriva lui.
Unul dintre motive este că mulți dintre ei pur și simplu nu înțeleg ce înseamnă „democrația”. Unii au crescut în Uniunea Sovietică, alții au crescut în întregime sub conducerea lui Lukașenko. Ei nu își pot imagina să funcționeze fără ordine venite de sus.
De asemenea, din cauza nivelului de trai din Belarus, foarte puțini au călătorit vreodată în Europa pentru a vedea ce oportunități se deschid atunci când drepturile omului sunt respectate și o țară este democratică.
În același timp, mulți știu că Lukașenko însuși este conștient de atitudinea lor reală față de el. Orice mișcare ar putea fi percepută drept trădare și pedepsită în consecință.
Vladimir Jigar și Svetlana Tihanovskaia. Foto: arhiva personală Vladimir Jigar
VERIDICA: Serviciile de securitate și armata îl susțin în continuare pe Lukașenko?
VLADIMIR JIGAR: În primul rând, este important să înțelegem că, între 2020 și 2022, un număr foarte mare de persoane au părăsit serviciile de securitate. Unii au demisionat imediat după alegeri, ca formă de protest; mulți dintre ei au fost nevoiți să părăsească țara imediat, iar alții au fost urmăriți penal pe motive politice. Alții au fost concediați cu forța, de exemplu, pentru că au semnat petiții în sprijinul candidaturilor prezidențiale ale lui Viktar Babaryka (acum deținut politic) sau Svetlana Tihanovskaia (președinta aleasă).
Pentru a înțelege un pic amploarea fenomenului: numai din aparatul central al Ministerului Afacerilor Interne au fost concediate aproximativ 400 de persoane, cu gradul de maior și mai sus.
Cât despre cei care rămân, majoritatea nu îl susțin pe Lukașenko pentru că cred în el sau consideră că politica sa este cea corectă. Pur și simplu, el le-a cumpărat loialitatea. Aceștia beneficiază de salarii relativ mari, credite ipotecare preferențiale și pensionare anticipată față de restul populației. Și pentru aceste privilegii, mulți sunt dispuși să continue să-l servească.
Nu îl iubește nimeni pe Lukașenko, dar el nu are nevoie de dragoste. El are nevoie doar de loialitate, iar loialitatea acestor oameni a fost cumpărată.
Belarusul a ajutat Rusia să invadeze Ucraina, dar nici populația, nici serviciile de securitate nu doresc să se implice în război
VERIDICA: Știți cum privesc forțele de securitate posibilitatea de a fi implicate în războiul din Ucraina? Ar susține astfel de planuri?
VLADIMIR JIGAR: În realitate, nici serviciile de securitate, nici societatea în ansamblu nu doresc să participe la război. Dar nu pentru că îl consideră imoral sau nedrept sau pentru că recunosc că Ucraina nu este inamicul Belarusului. Nu.
Reticența lor provine dintr-un motiv simplu: riscul de a muri. Se tem să nu sufere repercusiuni, să piardă privilegiile de care se bucură în prezent. Chestiuni precum „a intra în istorie ca agresor” sau „a fi complice la crime de război” nu îi deranjează. Aceste considerente morale superioare le sunt străine.
VERIDICA: Există vreo șansă ca oficiali din cadrul regimului Lukașenko să i se opună? Care ar fi condițiile pentru ca acest lucru să se întâmple?
Aceasta este o întrebare complexă, deoarece mai mulți factori influențează în mod direct situația și, prin urmare, răspunsul.
În primul rând, situația economică internă a țării. Cu cât aceasta se înrăutățește, cu atât este mai dificil pentru sistem să mențină echilibrul și cu atât este mai probabil ca represiunea să lovească și membrii regimului însuși. Lukașenko are o teamă patologică de trădare, iar orice încercare de schimbare poate fi interpretată de mașina represivă drept trădare, pedepsită prin cele mai dure mijloace.
În al doilea rând, războiul din Ucraina joacă un rol major. Regimul lui Lukașenko este co-agresor și depinde direct de subvențiile de la Moscova. Cu cât Rusia pierde mai mult și economia sa se clatină, cu atât Lukașenko are mai puține șanse să se mențină la putere.
În al treilea rând, există o dimensiune morală. Intrând în acest război absurd, Lukașenko a mizat totul. O înfrângere a Rusiei i-ar putea determina chiar și pe cei mai fideli susținători ai săi să-și exprime nemulțumirea, deoarece consecințele ar fi catastrofale nu numai pentru Lukașenko, ci și pentru întreaga țară.
VERIDICA: Cum credeți că se poziționează astăzi Lukașenko – încearcă să fie convenabil atât pentru Rusia, cât și pentru Occident?
VLADIMIR JIGAR: În 30 de ani de guvernare, Lukașenko a încercat să echilibreze relațiile atât cu Europa, cât și cu Kremlinul, într-un mod care să-i aducă beneficii maxime. Moscovei i-a „vândut” loialitate și supunere, promițând că va apăra interesele comune ale Rusiei. În schimb, a primit garanții de securitate personală, precum gaze și petrol ieftine.
Către Occident el a „vândut” o narațiune despre liberalizare treptată și o potențială tranziție de putere și democratizare. Acest lucru i-a permis să obțină ridicarea sancțiunilor impuse anterior, să crească comerțul și să obțină finanțare din partea UE pentru dezvoltarea infrastructurii în Belarus.
Dar astăzi situația este complet diferită. După ce a pierdut alegerile din 2020 și a lansat o represiune totală, Lukașenko și-a asigurat sprijinul deplin al Kremlinului în schimbul ajutorului acordat Rusiei în războiul împotriva Ucrainei. Acesta a fost prețul pentru păstrarea puterii.
Invazia Ucrainei din 24 februarie 2022 a împărțit Belarusul în „înainte” și „după”. De atunci, represiunea politică a fost complet legalizată. Orice formă de disidență este acum tratată ca terorism sau trădare. Din cauza lui Lukașenko, Belarus a devenit co-agresor: trupele ruse au avansat spre Kiev de pe teritoriul belarus; avioane și rachete lansate din Belarus au lovit Ucraina; lagărele de filtrare a prizonierilor de război au funcționat pe teritoriul belarus; mii de copii din teritoriile ucrainene ocupate au fost transportați acolo; soldații ruși răniți au fost tratați în spitalele belaruse; spațiul aerian belarus a fost utilizat pentru zboruri cu drone și atacuri cu rachete.
După cum am menționat în raportul nostru privind implicarea Belarusului în război, Belarus desfășura activități de supraveghere radio-electronică a Ucrainei încă de la jumătatea anului 2021, cu mult înainte de 24 februarie. Lukașenko știa dinainte despre invazie și a facilitat-o în mod activ.
Situația continuă să se înrăutățească. Toate industriile de stat din Belarus, companiile aflate sub controlul Comitetului Militar-Industrial de Stat, plus 300-400 de întreprinderi private (aproximativ 500 în total) lucrează acum pentru a susține mașina de război a Rusiei. Sute de fabrici din Belarus sunt construite, modernizate sau reorientate cu bani veniți de la ruși.
Belarus a ratificat, de asemenea, tratatul privind securitatea Uniunii Statului, care permite Rusiei să desfășoare arme nucleare tactice pe teritoriul Belarusului. Problema este că controlul asupra acestui arsenal nuclear rămâne în mâinile Moscovei, ceea ce face ca Belarusul să nu fie altceva decât un pion.
Lukașenko eliberează unii prizonieri politici pentru a scăpa de sancțiuni, dar „adevărata soluție nu sunt schimbările cosmetice, ci transformarea fundamentală a țării”.
VERIDICA: În ce condiții, conform informațiilor dumneavoastră, ar putea Lukașenko să elibereze toți prizonierii politici? Ar fi suficiente contactele cu actuala administrație americană sau ar trebui să se întâmple ceva mult mai semnificativ?
VLADIMIR JIGAR: Ceea ce dorește cu adevărat Lukașenko este ridicarea sancțiunilor și accesul la componente, piese de schimb și materii prime, atât pentru propria sa militarizare economică, cât și pentru a servi drept centru offshore pentru aprovizionarea Rusiei. În acest fel, el poate demonstra loialitate față de Kremlin, obținând în același timp și profit.
Problema este că, pentru Statele Unite, democratizarea Belarusului nu este o chestiune prioritară. Ea nici măcar nu este abordată în negocierile dintre Minsk și Washington. Pentru Casa Albă, obiectivul este pur și simplu acela de a asigura eliberarea a 1 300 de prizonieri politici, chiar dacă aceasta este doar formală.
De ce o numim „formală”? Pentru că aceste persoane sunt eliberate fără documente adecvate. Cu saci pe cap, sunt transportate peste graniță în Lituania. Unora li se confiscă pașapoartele. Un cetățean belarus nu se poate întoarce acasă după aceea. Cazul lui Mikalai Statkevich ilustrează acest lucru: el a refuzat deportarea forțată, a coborât din autobuz la graniță și a fost imediat încarcerat din nou. Aceasta nu este o eliberare reală, ci o expulzare forțată.
Există, de asemenea, câteva probleme mai profunde care sunt adesea trecute cu vederea:
În Belarus nu există 1.300 de prizonieri politici, ci aproximativ 5.500 de persoane condamnate pe motive politice. Multe dintre acestea sunt necunoscute, deoarece toate organizațiile pentru drepturile omului din Belarus au fost etichetate drept grupări teroriste și nu pot funcționa. Unele sunt condamnate în temeiul articolelor privind economia, narcoticele sau corupția, pentru a împiedica în mod deliberat recunoașterea lor ca prizonieri politici.
Amploarea represiunii nu scade, ci crește. Potrivit apărătorilor drepturilor omului, pentru fiecare prizonier eliberat, alți doi sunt condamnați pe motive politice. Cu alte cuvinte, în timp ce SUA negociază o cotă de 1.300, numărul real al prizonierilor continuă să crească.
Lobbyiștii regimului din Europa exploatează problema prizonierilor politici. Sub pretextul „ajutorării” acestora, ei fac presiuni pentru ridicarea sancțiunilor și chiar pentru renunțarea la cererile ca Lukașenko să fie tras la răspundere pentru încălcarea drepturilor omului, co-agresiunea în războiul împotriva Ucrainei și criza migrației provocată în mod artificial. Ce spun ei este: „Fie eliberarea are loc în acest fel, fie nu are loc deloc”. În același timp, acești lobbyiști încearcă să-l legitimeze pe Lukașenko, să pună capăt izolării sale și chiar să susțină că acesta nu a comis crime de război.
Între timp, economia Belarusului se află într-o situație dificilă. Ridicarea sancțiunilor i-ar oferi „o gură de aer proaspăt” și i-ar permite să se adapteze. Dar nu trebuie să uităm: pe lângă prizonieri, există și asasinate din motive politice, peste un milion de exilați și sute de mii de persoane reprimate.
Adevărata soluție nu sunt schimbările cosmetice, ci transformarea fundamentală a țării. Numai atunci belarușii își vor recâștiga cu adevărat țara, iar Europa va fi scutită de noul război către care ne conduce traiectoria actuală a acestei țări.
