Cunoscutul criminal de război Ratko Mladić nu a avut parte de funeralii oficiale de stat în Serbia, însă Belgradul a arătat cât se poate de clar că îl omagiază pe fostul comandant al armatei sârbilor bosniaci. A fost încă un pas prin care Serbia s-a îndepărtat de UE, la care susține că dorește să adere.
Funeralii pompoase, girate de stat, pentru un criminal de război care a pierdut războiul
Ratko Mladić a murit pe 27 august, la vârsta de 84 de ani, în timp ce executa, într-un centru de detenție al ONU, o condamnare pe viață pentru genocid, crime de război și crime împotriva umanității comise în perioada în care s-a aflat la comanda armatei sârbilor bosniaci. Dată fiind importanța sa în panteonul naționalist, comparabilă cu cea a lui Antonescu în România, și apropierea alegerilor din Serbia, era de așteptat ca funeraliile sale să fie instrumentalizate de regimul național-populist de la Belgrad. Înmormântarea a avut loc pe 7 septembrie, la Cimitirul Topčider din Belgrad, la două zile după o ceremonie de comemorare organizată la Casa Armatei. Slujba a fost oficiată de patriarhul sârb Porfirije. La funeralii au participat mai mulți miniștri, ambasadorul Rusiei, fiul președintelui Aleksandar Vučić, Danilo,și Milorad Dodik, liderul neoficial al sârbilor bosniaci. Mulțimea nu a fost însă deosebit de numeroasă: câteva mii de oameni. La derby-ul Belgradului dintre Steaua Roșie și Partizan, disputat pe 6 septembrie, s-a ținut un minut de reculegere în memoria lui Mladić.
Ministrul sârb al Justiției, Nenad Vujić, anunțase inițial că Mladić va fi înmormântat cu toate onorurile de stat. Vučić, adevăratul lider al țării, și-a petrecut apoi săptămâna ce a urmat încercând să dea înapoi de la această declarație, insistând că numai familia Mladić va decide cum se vor desfășura funeraliile. A confirmat totuși că statul va asigura întregul sprijin logistic, transportul și securitatea. Ulterior, oficiali guvernamentali au precizat că ceremonia de comemorare fusese organizată de o asociație a generalilor în rezervă, nu de Ministerul Apărării, astfel încât Mladić nu avea să fie înmormântat nici pe Aleea Marilor Personalități, nici pe Aleea Cetățenilor de Onoare. De fapt nu există nicio contradicție aici. Este o stratagemă bine pusă la punct: Belgradul poate organiza funeralii pompoase pentru un general care nu doar că se face vinovat de crime de război, dar a cărui armată a fost înfrântă pe câmpul de luptă, asigurându-i în același timp pe observatorii occidentali că, tehnic vorbind, nu este vorba despre funeralii de stat.
Narațiunea promovată răstoarnă, practic, realitatea istorică. Presa regimului îl prezintă pe Mladić drept victimă și, prin extensie, transformă Serbia și națiunea sârbă în victime, refuzând să accepte dezonoarea și înfrângerile pe care acesta le-a adus. Acțiunile sale sunt astfel scoase din sfera răspunderii penale și mutate în cea a mitologiei naționale, alimentată sistematic prin picturi murale, cântece și ritualuri. Astăzi, practic fiecare oraș din Serbia, inclusiv Belgradul, are cel puțin o pictură murală care îl glorifică. De ani întregi circulă narațiunea potrivit căreia Mladić ar fi fost condamnat pe nedrept, însă tabloidele apropiate guvernului au adăugat între timp un al doilea mit: acela că ar fi fost ucis în detenție. S-a ajuns chiar la sugestia că ar fi un martir al credinței, în contradicție directă cu informațiile oficiale potrivit cărora a murit la peste 80 de ani, după o serie de accidente vasculare cerebrale.
Coordonarea serviciilor de securitate și punerea la dispoziție a unui avion al statului pentru ceea ce guvernul se străduiește să prezinte drept o înmormântare privată, astfel încât să nu-și strice relațiile cu Occidentul, înseamnă în mod evident folosirea resurselor publice în slujba unei mitologii care, în ultimă instanță, se întoarce chiar împotriva statului, indiferent de formula oficială aleasă. Prezentarea evenimentului drept o simplă problemă de securitate nu este decât un alibi demagogic: statul a creat în mod activ condițiile pentru o participare masivă, pentru ca apoi să invoce tocmai această participare ca justificare pentru propria implicare. Mai mult, organizarea comemorării la Casa Armatei asociază explicit actualele forțe armate ale țării – din care forțele generalului nu au făcut parte – cu moștenirea lui Mladić.
Un „erou” discutabil
Imaginea unei națiuni unite în jurul lui Mladić nu rezistă unei analize mai atente. Realitatea vorbește mai degrabă despre o apatie larg răspândită decât despre o admirație autentică. Potrivit unui sondaj realizat în 2023 în rândul tinerilor sârbi, 35,8% dintre cei chestionați – cea mai mare categorie – nu aveau nici o părere pozitivă, nici una negativă despre Mladić, în timp ce 30,35% și-au exprimat o opinie negativă.
Chiar și legislația sârbă este cât se poate de clară în această privință. Potrivit Legii privind Forțele Armate ale Serbiei, orice ofițer condamnat la mai mult de un an de închisoare își pierde gradul și toate privilegiile aferente, iar unui ofițer în rezervă condamnat pentru crime de război, crime împotriva umanității sau înaltă trădare îi pot fi retrase decorațiile de stat de către conducerea țării sau de către o instanță.
Și totuși, niciuna dintre aceste măsuri nu i-a fost aplicată vreodată lui Mladić. Ministerul sârb al Apărării i-a tratat de-a lungul timpului pe generalii condamnați de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie ca pe niște ofițeri în rezervă cu statut neștirbit, invitându-i uneori chiar să ia cuvântul la evenimente militare oficiale. Există deja și un precedent pentru asemenea funeralii: Nebojša Pavković, un alt general condamnat, a fost înmormântat anul trecut cu onoruri militare depline într-un cimitir destinat personalităților de seamă.
Reacția virulentă și ranchiunoasă a Belgradului la criticile din străinătate
Prima reacție a venit din Croația, țară în a cărei istorie recentă Mladić a lăsat, la rândul său, urme grele. Înainte de a comanda asediul orașului Sarajevo sau atrocitățile de la Srebrenica, Mladić s-a aflat, în 1991, la comanda regională a unor unități ale Armatei Populare Iugoslave din Croația. Acela a fost anul în care forțe neregulate sârbe au intrat în satul Škabrnja, în apropiere de Zadar, și, potrivit Tribunalului ONU pentru crime de război, au mers din casă în casă ucigând civili. Mladić a primit comanda forțelor sârbilor bosniaci în 1992 tocmai datorită reputației de brutalitate pe care și-o câștigase cu un an înainte în timpul epurărilor etnice din Croația. În cele din urmă, ambele proiecte clădite pe dezonoare aveau să se încheie prin înfrângere militară. Premierul croat Andrej Plenković a avertizat că organizarea unor funeralii de stat ar însemna că Serbia își trântește singură ușa Uniunii Europene în nas. Fostul premier Jadranka Kosor a mers și mai departe, cerând Zagrebului să blocheze pur și simplu negocierile de aderare ale Serbiei și atrăgând chiar și Muntenegrul în dispută.
Reacția Belgradului a fost, ca de obicei, virulentă și ranchiunoasă. În loc să vorbească despre Mladić, președinta Adunării Naționale și fost premier, Ana Brnabić, l-a atacat pe Plenković pentru că asistase la repetițiile unui concert al cântărețului croat de extremă dreapta Marko Perković, al cărui cel mai cunoscut cântec începe cu salutul ustaș, și l-a acuzat că nu are autoritatea morală de a da Serbiei lecții despre valorile civilizației. Nu i-a menționat nici măcar o dată pe susținătorii lui Mladić. Așa cum se întâmplă în Balcani, sentimentul propriei superiorități morale se construiește întotdeauna arătând cu degetul spre ceilalți. Dincolo de graniță, în Republika Srpska, în localitățile cu populație majoritar sârbă au avut loc ceremonii în memoria lui Mladić, iar Milorad Dodik a declarat, simplu, că acesta era respectat pentru că s-a ridicat în apărarea sârbilor. O asemenea retorică șterge complet distincția dintre exercitarea unei funcții de comandă militară și virtutea personală, distincție pe care Tribunalul de la Haga a încercat ani la rând să o stabilească.
Bruxellesul a reacționat cu o fermitate neobișnuită pentru o instituție care preferă, de regulă, diplomația din culise. Comisarul pentru extindere Marta Kos și-a anulat o vizită programată la Belgrad, afirmând că glorificarea care a însoțit moartea lui Mladić este incompatibilă cu valorile pe care se întemeiază procesul de aderare și adăugând că aceste valori nu sunt negociabile. Replica lui Vučić – că declarația ei a fost „foarte scurtă, dar proastă” – nu a făcut decât să confirme ceea ce încerca Bruxellesul să spună. Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei, Michael O'Flaherty, a adăugat că glorificarea unui criminal de război condamnat nu beneficiază de protecția Convenției Europene a Drepturilor Omului. Separat, eurodeputatul sloven Vladimir Prebilič a cerut Partidului Popular European – o piesă foarte importantă în arhitectura politică europeană, din care face parte și Vučić – să înceteze să mai servească drept refugiu pentru partidul regimului sârb.
La drept vorbind, Serbia trântise deja ușa integrării europene înainte de această orgie defetistă națională. Comisia Europeană estimează la 60% gradul de aliniere a Serbiei la Politica externă și de securitate comună a UE, cel mai scăzut dintre toate țările aflate în proces de aderare, iar tentativa de la începutul acestei veri de a deschide următorul capitol al negocierilor fusese deja blocată din cauza problemelor legate de sistemul judiciar. Regimul sârb știe foarte bine care este situația și, de fapt, îi convine de minune, atât timp cât reușește să evite sancțiunile – lucru pe care, până acum, l-a făcut cu succes.
Un instrument electoral
Serbia nu va putea privi cu onestitate în față înfrângerea rușinoasă din anii 1990 decât atunci când în spațiul public va exista loc pentru o asemenea dezbatere, însoțită de perspectiva unui nou viitor european. Deocamdată însă, funeraliile nu sunt decât o temă electorală monopolizată de Vučić și de partidul său.
Nici mișcarea studențească nu s-a poziționat în vreun fel, păstrând tăcerea pe toată durata acestei controverse. Vučić a lipsit de la înmormântare, invocând o vizită programată anterior a președintelui Uzbekistanului. Și asta în timp ce guvernul său a pus la dispoziție avionul, garda de onoare și dispozitivul de securitate, a permis organizarea unei comemorări într-o instituție a armatei și desfășurarea unor funeralii oficiate de patriarhul sârb, la care au participat propriul său fiu și mai mulți miniștri, în timp ce huliganii din galeriile de fotbal scandau la unison în jurul unei ceremonii despre care autoritățile continuă să susțină că a fost o chestiune privată a familiei.
