Mișcarea de protest din Serbia a împlinit deja douăzeci și una de luni, apropiindu-se rapid de cea de-a doua aniversare. În tot acest timp, s-a încăpățânat să refuze orice încercare de a fi încadrată într-o categorie tradițională a scenei politice sârbe.
Vučić o etichetează drept o „revoluție colorată”. În schimb, comentatorii occidentali vorbesc tot mai des despre o încercare de revitalizare a proiectului naționalist al Serbiei Mari, mai ales după ce mitingul organizat în iunie anul trecut, de sărbătoarea Vidovdan*, a luat o turnură naționalistă puternică.
Ambele etichete fac trimitere la istorie: revoluțiile colorate din Georgia și Ucraina, respectiv mobilizările etnonaționaliste din anii '90. Însă ceea ce a luat naștere în cadrul protestelor studenților de la Belgrad, după ce prăbușirea unei copertine dintr-o gară din Novi Sad a curmat șaisprezece vieți în noiembrie 2024, este o nouă formă de populism – un populism în esență anti-elitist, dar complet lipsit de o viziune politică coerentă sau de o busolă geopolitică. Singura sa ideologie este o adaptare constantă la ceea ce mișcarea consideră a fi cel mai mic numitor comun al societății sârbe: un populism naționalist de factură folclorică, axat pe mirajul fără sorți de izbândă al cauzei Kosovo și mânat de o teamă profundă de progresul societal și tehnologic. Această descriere poate fi aplicată alegătorului de rând al regimului, însă electoratul de bază al mișcării studențești este alcătuit din oameni din mediul urban, însetați de schimbare și de o Serbie modernă, ancorată în lumea dezvoltată.
Vorbim de bărbații și femeile care susțin mișcarea studențească în ciuda (și nicidecum datorită) caricaturii naționalist-populiste în care aceasta s-a transformat.
Podcast generat cu ajutorul AI
