Analize

30 de ani de la Războiul din Transnistria. Cum s-a ajuns la conflict

Un tanc al armatei a 14-a ruse, folosit de forțele separatiste pro-ruse ale autoproclamatei Republici Transnistrene, ars de poliția moldovenească lângă Bendery, Moldova, la 27 iunie 1992.
© EPA/SERGEI SUPINSKY   |   Un tanc al armatei a 14-a ruse, folosit de forțele separatiste pro-ruse ale autoproclamatei Republici Transnistrene, ars de poliția moldovenească lângă Bendery, Moldova, la 27 iunie 1992.

Războiul din Transnistria a izbucnit, oficial, pe 2 martie a 1992, moment în care se înregistrau deja violențe de câteva luni. Războiul a fost ultima – și cea mai sângeroasă – etapă a unui conflict declanșat în fosta URSS între forte reformiste, care în republici luaseră forma mișcărilor de emancipare națională, și cele conservatoare, care își doreau menținerea unui imperiu sovietic cu capitala la Moscova. Nou-formata Federație Rusă a intervenit în război pentru a menține un cap de pod în fosta provincie/republică unională.

Primele ciocniri armate între forțele de poliție moldovenești și formațiunile militare ale secesioniștilor de la Tiraspol au avut loc încă în ultimele luni ale anului 1991.

După primele ciocniri între poliția moldoveană și formațiunile transistrene, detașamente ale cazacilor au atacat, în noaptea de 1 spre 2 martie 1992, comisariatul de poliție de la Dubăsari și au luat ostatici 34 de persoane care se aflau în interiorul clădirii. Acest atac este considerat începutul oficial al războiului de la Nistru.

Începutul acestui război a fost, de fapt, un punct culminant al unor contradicții politice și sociale care s-au accentuat, mai ales, în ultimii ani de existență a Uniunii Sovietice.

În a doua jumătate a anilor ’80 ai secolului trecut, când ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, a declanșat un șir întreg de reforme, cunoscute ca perestroika, adică restructurare, URSS intra într-o perioadă de schimbări care permitea inclusiv liberalizarea politică la nivel regional.

Aceste schimbări inițiate de Mihail Gorbaciov au dus la apariția în fostele republici unionale a unor mișcări de emancipare națională, după rusificarea forțată, promovată pe durata multor decenii în URSS. 

De la revendicări culturale și identitare la revendicări politice

Republica Moldova, pe atunci încă Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, nu a fost o excepție. Și aici apare o mișcare de renaștere naționale care ia amploare, mai ales, începând cu 1988. La începutul acestui an, au loc primele întruniri informale ale românilor basarabeni care initial aveau mai mult un caracter cultural. La aceste întruniri se cântau cântece românești, se declamau versuri interzise în perioada sovietică, cum ar fi „Doina” lui Eminescu, dar, totodată, se discutau, deși timid la început, și probleme identitare: sunt sau nu moldovenii români? Este sau nu română limba pe care o vorbește populația majoritară din RSS Moldovenescă? etc. 

Această mișcare culturală devine, în scurt timp, cenaclul „Alexie Mateevici” și se transformă foarte repede într-un fel de club de discuții social-politice, iar apoi evoluează într-o mișcare de stradă care își cere tot mai insistent dreptul de vorbi limba română la nivel oficial (chiar dacă aceasta era încă numită moldovenească), dreptul de a renunța la alfabetul chirilic și a reveni la cel latin, dreptul la propria cultură.

Evenimentul cheie care, însă, s-a dovedit a fi cu adevărat declanșatorul mișcării de renaștere națională din R.Moldova a fost scrisoarea adresată de către Uniunea Scriitorilor din RSS Moldovenească, în octombrie 1988, „Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei, Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, Consiliului de Miniştri al RSSM” – conducerea Partidului Comunist, cea a legislativului și cea a guvernului de la Chișinău de atunci. Scriitorii cereau proclamarea „limbii materne a moldovenilor”, cum se spunea în text, în limbă de stat pe teritoriul RSSM, și revenirea la alfabetul latin, interzis odată cu ocuparea Basarabiei de către sovietici, initial în 1940, apoi în 1944. Tot mai mulți oameni de cultură și de știință aderă la această cerere a scriitorilor de la Chișinău.

În 1989 apare și Frontul Popular din Moldova (FPM), prima organzizație social-politică care în scurt timp devine o alternativă, deși neoficială încă, a Partidului Comunist, singurul partid acceptat în Uniunea Sovietică. FPM s-a constituit pe osatura a ceea ce era Mișcarea pentru Democrație din Moldova. Astfel de mișcări apăruseră prin 1986-1987 în toată Uniunea Sovietică și aveau menirea să susțină reformele promovate de Mihail Gorbaciov, dar s-au transformat foarte repede în altceva decât și-a dorit liderul sovietic

Forțele care optau pentru emancipare națională și aprofundarea reformelor politice, economice și sociale, se coagulează tot mai mult în jurul Frontului Popular. În primele luni ale anului 1989 au loc o serie de proteste spontane și ciocniri cu forțele de ordine sovietice care încearcă să le împiedice. Pe 12 martie 1989, în timpul unui astfel de protest, mulțimea încearcă să ia cu asalt clădirea fostului Comitet Central al Partidului Comunist din Moldova. Lozinca numărul unu la aceste acțiuni de protest, la care iau parte mii de oameni, este „Limbă! Alfabet!”, adică limbă română și alfabet latin. Acesteia i se adaugă în timp și altele, cum ar fi demisia liderului Partidului Comunist din Moldova de atunci, Simion Grosu.

Prima victorie a forțelor naționale poate fi considară cea de la alegerile unionale din 6 aprilie 1989, când șapte scriitori de la Chișinău, care reprezentau forțele reformatoare și democratice, au devenit deputați în parlamentul URSS – Sovietul Suprem. Este vorba de Ion Druţă, Ion Constantin Ciobanu, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Ion Hadîrcă, Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi. Alegerile au avut loc în baza unui sistem de circumscripții electorale, în care cei șapte i-au devansat pe candidații promovați de nomeclatura sovietică.

Sub presiunea tot mai puternică a evoluțiilor sociale, încercând să-și păstreze puterea în noile condiții, aparatul de partid comunist încearcă să caute persoane de încredere, dar care să fie în același timp cu priză  la publicul larg. Alegerea a căzut asupra lui Mircea Snegur, până atunci secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei (PCM), care a fost ales președinte al Prezidiului Sovietului Suprem (legislativul) al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești în ziua de 29 iulie 1989. Deși evaziv la început, Mircea Snegur a susținut, în final, revenirea la alfabetul latin și adoptarea legii privind limba de stat.

La 27 august 1989, în centrul Chișinăului are loc un miting de aploare, intrat în istorie ca prima Mare Adunare Națională, la care au participat, potrivit presei de atunci, aproximativ 750 de mii de oameni. Manifestanții le-au cerut autorităților să proclame limba română ca limbă de stat pe teritoriul RSS Moldovenești și să o treacă la alfabetul latin. Sovietul Suprem dă curs acestori solicitări. O lege în acest sens este votată la 31 august 1989, doar că denumirea limbii de stat este trecută în textul legii respective ca „limbă moldovenească” și nu ca limbă română.

Interfrontul – replica regimului sovietic la mișcarea de eliberare națională

Toate aceste evenimente au provocat, însă, o serie de reacții ale fruntașilor structurilor sovietice din RSSM, liderilor comuniști de acolo, reprezentanților KGB-ului. Pentru a contracara acțiunile Frontului Popular care era privit ca un instrument de promovare a intereselor naționaliștilor români, a fost înființat așa-zisul Interfront, denumire care provine de la sintagma rusă Internaționalnîi front, adică Frontul international, identificat deseori și ca mișcarea etnicilor ruși Interdvijenie (Mișcarea internațională).

Interfrontul a reunit în jurul său, în special, elementele ostile reformelor promovate de Gorbaciov, muncitori de la marile fabrici și uzine „de importanță unională”, cum li se spunea în epocă, care erau în majoritate veniți din Rusia, persoane în general, favorabile regimului sovietic.

Pe malul basarabean al râului Nistru, Interfrontul nu s-a bucurat de prea multă popularitate, în pofida susținerii tacite pe care o avea din partea Partidului Comunist și a KGB-ului.

Pe malul stâng însă, în Transnistria, dar și în Tighina, unde etnicii ruși și ucraineni erau majoritari, acesta a prins rădăcini și a reușit să se consolideze și să transforme într-o redutabilă mișcare de opoziție față de reformele promovate la Chișinău.

Interfrontul a fost susținut și în regiunea din sudul Republicii Moldova, populată predominant de etnici găgăuzi.

După alegerile din 1990, regiunile transnistreană și găgăuză se îndepărtează tot mai mult de Chișinău

Divergențele s-au accentuat și mai mult după alegerile legislative din februarie-martie 1990.

Deși Partidul Comunist al Moldovei încă era singurul partid înregistrat pentru alegeri, reprezentanților opoziției li s-a permis, totuși, să candideze ca independenți. În urma scrutinului, în Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești au fost aleși 371 de deputați. Împreună cu grupările afiliate, Frontul Popular a obținut o victorie importantă. Reprezentanții săi au luat aproximativ 27% din locuri în parlament. Alături de comuniștii moderați, proveniți în special din zonele rurale, ei au format majoritatea.

Adversarii noilor reforme au câștigat, totuși, în orașele Tiraspol, Rîbnița și Tighina din regiunea nistreană.

Pe fundalul unor tensiuni tot mai mari în parlamentul de la Chișinău, deputații din regiunile găgăuză și transnistreană se retrag din legislative în semn de protest.

La 23 iunie 1990, Parlamentul de la Chișinău adoptă declarația de suveranitate, care prevedea supremația legilor locale față de cele unionale. Declarația a fost votată în condițiile în care Moscova pregătea un nou tratat unional care să ducă la reformarea URSS și să acorde mai multe libertății republicilor, nu însă atâtea câtea și-ar fi dorit acestea.

Între timp, la Tiraspol și în alte localități transnistrene încep să se formeze așa-zise detașamente de autoapărare, în ideea de a se apăra de „naționaliștii români” de la Chișinău.

Au loc tot mai multe acte de nesupunere față de autoritățile de la Chișinău, iar la 2 septembrie 1990 a fost proclamată așa-zisa Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană, redenumită ulterior Republica Moldovenească Nistreană. Din componența acesteia făceau parte raioanele situate în stânga râului Nistru, dar și orașul Tigina de pe malul drept, cu două sate din apropiere.

Peste câteva luni, în decembrie 1990, în zona locuită de etnici găgăuzi este proclamată o altă entitate separatistă – Republica Găgăuză.

Presa de atunci scria că aceste pretinse republici separatiste – și cea transnistreană, și cea găgăuză, - au fost create cu sprijinul Rusiei în încercarea de a-și menține controlul asupra Chișinăului, care se îndepărta tot mai mult de Moscova.

Situația diin sudul Republicii Moldova a fost detensionată în mare parte abia în 1994, când zonele locuite de găgăuzi au obținut statut de regiune autonomă în cadrul Republicii Moldova.

În Transnistria, însă, lucrurile au avut o altă evoluție. Din toamna anului 1990 și până spre sfârșitul anului 1991, dar mai ales după proclamarea independenței Republicii Moldova, la 27 august 1991, forțele separatiste de la Tiraspol au reușit să obțină controlul asupra majorității instituțiilor de stat și obiectivelor strategice din regiune.

Un factor destabilizator au devenit și trupele ruse care au rămas în regiune, spre deosebire de cele aflate pe malul drept al Nistrului care s-au retras după destrămarea URSS. Aceste trupe ruse au jucat un rol hotărâtor în crearea, instruirea, echiparea și înarmarea detașamentelor de separatiști care au luptat, încă de la sfârșitul anului 1991, cu voluntarii, armata și poliția Republicii Moldova.

 

EBOOK> Razboi si propaganda: O cronologie a conflictului ruso-ucrainean

EBOOK>Razboiul lui Putin cu lumea libera: Propaganda, dezinformare, fake news

Corneliu Rusnac

Corneliu Rusnac




Urmareste-ne si pe Google News

Timp de citire: 9 min
  • Războiul din Transnistria a izbucnit, oficial, pe 2 martie a 1992, moment în care se înregistrau deja violențe de câteva luni. Războiul a fost ultima – și cea mai sângeroasă – etapă a unui conflict declanșat în fosta URSS între forte reformiste, care în republici luaseră forma mișcărilor de emancipare națională, și cele conservatoare, care își doreau menținerea unui imperiu sovietic cu capitala la Moscova. Nou-formata Federație Rusă a intervenit în război pentru a menține un cap de pod în fosta provincie/republică unională.
  • În 1989 apare și Frontul Popular din Moldova (FPM), prima organzizație social-politică care în scurt timp devine o alternativă, deși neoficială încă, a Partidului Comunist, singurul partid acceptat în Uniunea Sovietică. FPM s-a constituit pe osatura a ceea ce era Mișcarea pentru Democrație din Moldova. Astfel de mișcări apăruseră prin 1986-1987 în toată Uniunea Sovietică și aveau menirea să susțină reformele promovate de Mihail Gorbaciov, dar s-au transformat foarte repede în altceva decât și-a dorit liderul sovietic Forțele care optau pentru emancipare națională și aprofundarea reformelor politice, economice și sociale, se coagulează tot mai mult în jurul Frontului Popular. În primele luni ale anului 1989 au loc o serie de proteste spontane și ciocniri cu forțele de ordine sovietice care încearcă să le împiedice. Pe 12 martie 1989, în timpul unui astfel de protest, mulțimea încearcă să ia cu asalt clădirea fostului Comitet Central al Partidului Comunist din Moldova. Lozinca numărul unu la aceste acțiuni de protest, la care iau parte mii de oameni, este „Limbă! Alfabet!”, adică limbă română și alfabet latin. Acesteia i se adaugă în timp și altele, cum ar fi demisia liderului Partidului Comunist din Moldova de atunci, Simion Grosu.
  • Pentru a contracara acțiunile Frontului Popular care era privit ca un instrument de promovare a intereselor naționaliștilor români, a fost înființat așa-zisul Interfront, denumire care provine de la sintagma rusă Internaționalnîi front, adică Frontul international, identificat deseori și ca mișcarea etnicilor ruși Interdvijenie (Mișcarea internațională). Interfrontul a reunit în jurul său, în special, elementele ostile reformelor promovate de Gorbaciov, muncitori de la marile fabrici și uzine „de importanță unională”, cum li se spunea în epocă, care erau în majoritate veniți din Rusia, persoane în general, favorabile regimului sovietic. Pe malul basarabean al râului Nistru, Interfrontul nu s-a bucurat de prea multă popularitate, în pofida susținerii tacite pe care o avea din partea Partidului Comunist și a KGB-ului. Pe malul stâng însă, în Transnistria, dar și în Tighina, unde etnicii ruși și ucraineni erau majoritari, acesta a prins rădăcini și a reușit să se consolideze și să transforme într-o redutabilă mișcare de opoziție față de reformele promovate la Chișinău.
Presa rusă independentă, despre luxul familiei lui Putin și pregătirile lui Lukașenko de război
Presa rusă independentă, despre luxul familiei lui Putin și pregătirile lui Lukașenko de război

Apropiații lui Putin își procură nestingheriți bunuri de lux din Occident, scrie presa rusă independentă. Veridica a selectat și articole despre noua cultură rusă, orientată spre propagandă, și pregătirile de război ale Belarusului.

Mariana Vasilache
Mariana Vasilache
14 Jun 2024
Presa pro-Kremlin, despre cum se încearcă anihilarea Rusiei și a celor care o simpatizează
Presa pro-Kremlin, despre cum se încearcă anihilarea Rusiei și a celor care o simpatizează

Presa pro-Kremlin continuă să promoveze narațiunile propagandistice în care Rusia apare ca victimă, nu ca agresor, iar popoarele ex-sovietice ca moldovenii și rușii sunt persecutate pentru a șterge legăturile istorice.

Mariana Vasilache
Mariana Vasilache
07 Jun 2024
Presa rusă independentă explică de ce este epurată armata rusă și care sunt limitele sale
Presa rusă independentă explică de ce este epurată armata rusă și care sunt limitele sale

Armata rusă este epurată pentru că puterea e mai importantă decât câștigarea războiului, scrie presa independentă, care apreciază că armata își va atinge limitele anul viitor. Veridica a ales și articole despre aliații Rusiei și secretomania prin care regimul încearcă să își ascundă problemele.

Mariana Vasilache
Mariana Vasilache
31 May 2024
Presa pro-Kremlin: bancuri tratate drept știri și povești cu implicarea NATO în război
Presa pro-Kremlin: bancuri tratate drept știri și povești cu implicarea NATO în război

Ibrahim Raisi a fost asasinat, afirmă propaganda rusă, care dă drept știre un banc. Veridica a selectat și articole despre implicarea NATO în războiul din Ucraina și „exploatarea” Moldovei de către România.

Mariana Vasilache
Mariana Vasilache
24 May 2024