Cel de-al XX-lea congres al Partidului Comunist Chinez a consfințit controlul lui Xi Jinping asupra Chinei. Înaintea sa, doar fondatorul Republicii Populare, Mao Zedung, a mai deținut așa un control asupra țării. Era Xi are toate premisele să rămână în istorie drept una mai represivă în interior și mai agresivă în exterior decât cele trei decenii de relativă liberalizare care au precedat-o.
Odată cu al treilea mandat, Xi a devenit, cu adevărat, liderul unic al Chinei
După al XX-lea Congres al Partidului Comunist Chinez nu mai e nici un dubiu că în China există acum un singur lider, Xi Jinping. Cu „picătura chinezească”, Xi Jinping a înlăturat orice rival și cred că scena de la prezidiul Congresului de luna trecută, când fostul președinte Hu Jintao a fost scos din sală, este simbolică pentru „era Xi”, care a început după realegerea liderului de la Beijing în fruntea partidului și va culmina cu realegerea sa în funcția de șef al statului, în martie.
Comitetul Permanent al Biroului politic, POLITBURO, este acum alcătuit din șapte oameni loiali lui Xi, pe care acesta i-a testat în primele două mandate.
Ceea ce s-a întâmplat la Beijing la sfârșitul lunii trecute face parte de ciclul politicii chineze. O dată la 5 ani, Partidul Comunist Chinez, care conduce China, organizează Congresul său într-o clădire enormă pe al cărei acoperiș tronează steaua roșie, în prezența a mii de oameni. Congresul este o combinație de evenimente, în parte este un fel de „starea națiunii” exprimată prin discursurile liderilor chinezi în care este expusă perspectiva lor asupra situației în care a fost China în ultimii ani și încotro se îndreaptă. Este momentul când membrii Partidului Comunist organizează mitinguri pe teme cheie pe care liderul Partidului le expune la congres. Și nu în ultimul rând, mai ales în zilele noastre atât de tulburi, este „încoronarea” liderului. Deci acestea sunt evenimentele prin intermediul cărora tranziția conducerii are loc în China. Din 2012, acest scaun a fost ocupat de XI Jinping. Nu a fost nici o surpriză când numele lui a fost anunțat ca secretar general al Partidului, reales pentru al treilea mandat, lucru fără precedent după Mao: Xi pregătise metodic această ruptură cu regula impusă de Deng Xiaoping.
Apoi au fost pronunțate numele membrilor POLITBURO. Aparent fără nici o legătură cu acest moment, ceva mai devreme, fostul președinte Hu Jintao era scos din sală, oficial, prin agenția de presă de stat chineză , „din cauza sănătății”, neoficial din cauza opoziției pe care o reprezenta el și cei apropiați lui. Doi dintre, să le zicem concurenții valabili ai lui Xi, au fost scoși din Comitetul permanent al Biroului Politic, Politburo. Citirea noii componențe a Politburo a avut loc doar câteva minute după momentul Hu Jintao. Numele lui Wang Yang si Li Keqiang, doi lideri moderați și respectați în sânul partidului au fost scoși în afara cercului intim al puterii și înlocuiți cu doi politruci loiali lui Xi. Nici unul, nici celălalt nu au făcut în această decadă opoziție puterii de la centru. În cazul lui Yang, de exemplu, cu experiența sa, vechimea în partid, și ținând cont că în China s-a ocupat de cele mai importante provincii, din punct de vedere economic, ai fi crezut că va rămâne în epicentrul puterii, dar nu a fost așa. Privind din afară, această mișcare radicală făcută de Xi ne dă o idee despre cam cum va arăta China de acum încolo. Locul lui Li Keqiang a fost ocupat de LI Qang, un nume pe care nimeni nu l-a știut până la acest congres. E mâna de fier care a „gestionat” carantina totala din Shanghai, dar nu asta l-a recomandat pentru un loc in Politburo, ci mai degrabă legătura de peste două decenii pe care o are cu Xi Jinping. Când actualul președinte era secretarul de partid al provinciei Zheijiang, Li Qang era șeful cadrelor din partid, de fapt, mâna dreaptă a lui Xi din 2004 până în 2007, când a plecat pentru o funcție mai înaltă la Shanghai. Când Xi a ajuns președintele Chinei, l-a promovat pe vechiul său prieten în funcția de guvernator al provinciei Zheijang și, apoi, secretar de partid al provinciei Jiangsu, tocmai pentru a-i crea baza necesară ocupării unor poziții mai importante. În 2017, Li Qang era deja în elita politicii chineze și probabil că, după Adunarea Națională din martie, va deveni premierul statului comunist.
Cercul se va închide, așadar, în martie, la sesiunea legislativă a Adunării Naționale când Xi va fi reconfirmat ca președinte al Chinei și își va numi omul de încredere în fruntea executivului.
O Chină mult mai represivă în interiorul țării și mult mai agresivă în afara granițelor sale
În cei 10 ani de când este la putere, Xi nu numai că și-a înlăturat rivalii, dar a și construit un sistem care practic blochează orice formă de protest la adresa regimului și a lui personal. A făcut-o prin legi și prin instituții care, iată, aflăm acum, funcționează liniștite pe teritoriul unor state UE și NATO. Mă refer la cele 54 de comisariate de poliție, care lucrează direct cu poliția de la Beijing. Este o dezvăluire făcută de Safeguard Defenders, un ONG pentru apărarea drepturilor omului în Asia cu sediul în Spania.
Prin aceste oficii, care oficial îi ajută pe chinezii din străinătate în demersuri administrative, aproape 300 de mii de chinezi au fost ”convinși” prin mijloace specifice să se întoarcă în China. Pentru că un raport recent al Safeguard defenders arată că de fapt aceste comisariate clandestine nu fac altceva decât să-i spioneze pe dizidenții refugiați în Occident și să-i intimideze ca să-i reducă la tăcere. Țări ca Spania sau Olanda iau în serios raportul ONG-ului, Irlanda chiar a închis de curând un asemenea oficiu care funcționa ilegal. Și probabil că acesta este doar vârful aparatului represiv construit de China, mai ales în afara Chinei, în Lumea liberă. Și este reprobabil faptul că o asemenea rețea poate exista chiar sub nasul libertății.
Dar, dincolo de aceste activități în țările democratice, marea confruntare a Partidului Comunist Chinez cu restul lumii se materializează în Taiwan.
Că Xi Jinping dorește să pună mâna pe statul insular, nu e un secret pentru nimeni. Nici cum, pentru că cel puțin în ultimii 4 ani nu a scăpat nici o ocazie să amenințe cu folosirea forței, amenințare de care uzează și acum, în plin război al rușilor în Ucraina. „Încoronat” cu al treilea mandat, sigur că Xi Jinping devine, în acest moment un fel de al doilea părinte al națiunii. Taiwanul, relația cu Rusia și reîntoarcerea la o economie centralizată, vor fi probabil pilonii Xiismului. Așa cum scriam în Veridica, Mao Zedong a avut trei obiective: încetarea războiului intern care a distrus China în perioada premergătoare instaurării puterii comuniste, încetarea intruziunilor străine pe teritoriul chinez și crearea unei societăți noi, egalitare. Și închipuiți-vă că maoismul a reușit pe un fond economic falimentar. Xi Jinping conduce o Chină care, în acest moment, este a doua putere economică a lumii și asta mă face să cred că puterea lui va fi mai mare decât a celui pe care și-a dorit să-l egaleze.
Am remarcat că, de ziua lui Vladimir Putin, Xi Jinping nu l-a felicitat. La cei 70 de ani, liderul de la Kremlin nu a fost mângâiat pe creștet de cel de care declara înainte să invadeze Ucraina că îl leagă o prietenie nelimitată. Liderul chinez nu a venit nici la dineul oferit la încheierea summitului asiatic de la Astana. I-a trimis, în schimb, un mesaj prilejuit de împlinirea a 65 de ani de la crearea Asociației de prietenie Beijing – Moscova. „Prietenia dintre China şi Rusia are perspective largi (de dezvoltare) şi mai sunt încă multe de realizat înainte”, transmitea președintele chinez în foarte scurtul său mesaj. Nu ar spune prea multe mesajul acesta dacă nu ne-am aminti de invitația pe care i-a făcut-o Xi Jinping lui Putin la întâlnirea din Uzbekistan, din septembrie, prima întâlnire de după invazie:
„Confruntați cu cele mai mari schimbări din vremurile noastre, la nivel global, așa cum nu s-au mai văzut în istorie, suntem dispuși împreună cu colegii noștri ruși, să dăm un exemplu, ca puteri mondiale responsabile, și să jucăm un rol decisiv pe fondul acestor schimbări rapide în conducerea spre o traiectorie de dezvoltare stabilă și pozitivă”.
Nu cred să existe vreo fisură între Beijing și Moscova. Până la realegeera lui Xi Jinping, China a jucat această carte cu multă prudență. Cât privește Taiwanul, cred că este doar o chestiune de timp până când Beijingul va decide cum să rezolve „această problemă a Chinei”, cum subliniază mereu Xi Jinping, cel care nu exclude folosirea forței pentru ceea ce China numește reunificare. Pe scurt, „era Xi” ne va arăta o Chină mult mai represivă în interiorul țării și mult mai agresivă în afara granițelor sale.
