Alegerile pentru Parlamentul European din 6-9 iunie sunt mai importante decât altele, fiindcă harta geopolitică a lumii se modifică, în contextul războiului din Ucraina. Chiar dacă „centrul va rezista” – cu alte cuvinte, Comisia Europeană, cea mai importantă instituție politică bruxelleză, va rezulta probabil din consensul politic dintre Partidul Popular European (PPE), ALDE/Renew și Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților (S&D) – virajul spre dreapta, chiar radicală, al Europei este indiscutabil. Votul care se desfășoară pe 9 iunie în România va consfinți și cuantifica această tendință.
Calmul aparent: reconfirmarea lui von der Leyen și a coaliției PPE-Renew-S&D
O nouă coaliție PPE-ALDE-S&D ar conferi Uniunii Europene stabilitate și continuitate, mai ales dacă Ursula von der Leyen ar fi reconfirmată în funcția de președintă a Comisiei Europene. Această reconfirmare este probabilă, fie și numai fiindcă cei mai mulți președinți de Comisie au supraviețuit două mandate, iar numele de contracandidați vehiculate, ca al lui Mario Draghi sau al lui Thierry Breton, par mai degrabă ipoteze politice decât pericole reale pentru actuala președintă a Comisiei.
Nu același lucru se va întâmpla și cu echipa lui von der Leyen. Experiența mandatelor anterioare dovedește că aceștia se vor schimba în proporție de 50-80% pur și simplu fiindcă ei sunt propuși de statele-membre, iar în cele mai multe dintre acestea configurația politică se modifică de la învestitura unei Comisii Europene la alta, deci generează un alt nume de comisar. E o tactică legată de lupta pentru putere locală, care a fost criticată adesea la Bruxelles ca lipsă de viziune europeană, deoarece comisarii cu rezultate bune dobândesc, la un al doilea mandat, așa-numita „seniority”, un fel de „vechime”, care justifică pentru ei – și implicit pentru țara pe care o reprezintă – un portofoliu mai important sau o poziție de vicepreședinte. Cu alte cuvinte, statele-membre au motive bune să-și promoveze pentru mai multe mandate comisarii cu rezultate, dar asta se întâmplă destul de rar.
În noua Comisie, sunt cotați cu șanse mari de a rămâne, printre alții, croata Dubravka Šuica, grecul Margaritis Schinas, luxemburghezul Nicolas Schmit, letonul Valdis Dombrovskis și francezul Thierry Breton. Românca Adina Vălean este cotată cu șanse medii.
În noul Parlament European, cele trei partide de centru vor avea probabil suficiente voturi pentru desemnarea Ursulei von der Leyen ca președintă a Comsiei. E vorba de 361 de opțiuni dintr-un total de 720 de europarlamentari, câți vor face parte din următorul Parlament European. Estimările referitoare la viitorul legislativ sunt următoarele:
|
Partidul european |
Estimarea European Council on Foreign Relations |
„Sondajul sondajelor”, Politico |
|
PPE |
173 |
172 |
|
S&D |
131 |
143 |
|
ALDE/RENEW |
86 |
75 |
|
ECR |
85 |
75 |
|
ID |
98 |
68 |
|
Verzii |
61 |
41 |
|
Stânga Unitară Europeană |
44 |
31 |
|
Neafiliați |
42 |
56 |
Putem observa că în ambele variante PPE, S&D și Renew strâng 390 de voturi, chiar dacă din cifre diferite la cele trei partide. Arată ca o majoritate confortabilă pentru o nouă guvernare „centristă”. Însă nu este.
Ce se ascunde sub calmul aparent: creștere semnificativă a dreptei radicale
În primul rând, „majoritatea confortabilă” reprezintă o diminuare a celei din legislativul aflat încă în exercițiu, unde cele trei partide discutate au, în total, 417 membri – din numai 705, fiindcă actualul Parlament este ceva mai redus decât viitorul. Tendința este mai veche, dar de astă dată, câștigătorii sunt grupurile radicale de dreapta ECR și ID, care au 69 și respectiv 49 de locuri în legislativul aflat la final de mandat, sensibil mai puțin decât prognozele de mai sus. Chiar dacă viitoarea majoritate centristă nu pare a avea probleme cu validarea noii Comisii, sursele bruxelleze atrag atenția asupra volatilității votului din Parlamentul European pe alte chestiuni punctuale. Cel mai cunoscut exemplu este ALDE/Renew, care și-a făcut din votul alături de stânga în unele chestiuni și de dreapta, în altele o strategie asumată. E clar că viitoarea Comisie va avea dificultăți mai mari în a-și pune în aplicare inițiativele politice la fel de punctuale ca alianțele din Parlamentul European.
Previzibil, la o creștere a ECR și ID, jocul cu sumă nulă al Parlamentului European face ca Verzii și Stânga radicală să piardă locuri. Dar, dincolo de asta, comentatorii politici au detectat o „majoritate virtuală” sau „ascunsă”, de dreapta, compusă din PPE, ECR și ID. Aceasta este o simplă ipoteză de lucru, cu mici șanse de a se realiza, în primul rând fiindcă PPE s-a delimitat permanent de grupurile radicale de dreapta în ultimul timp, dar și fiindcă estimările de mai sus nu totalizează 361 de membri la cele trei grupuri. Ipoteza nu e însă una lipsită de conținut, fiindcă PPE se află într-o poziție în același timp de invidiat și de detestat. Pe de o parte, poate capitaliza opțiunile mai apropiate de dreapta ale electoratului european asumându-și clar subiecte legate de capacitatea de apărare a Uniunii Europene și de control al migrației și delimitându-se cât mai clar de radicalii din ECR și ID, cum a și făcut-o în manifestul electoral lansat la congresul de la București. Dar, pe de alta, va trebui să colaboreze cu ei în diferite contexte.
„Idila” von der Leyen-Meloni: studiu de caz asupra a ceea ce va urma
Un astfel de context este idila politică dintre Ursula von der Leyen și prim-ministra italiană, Giorgia Meloni, devenită subiect de ironii la Bruxelles. Câștigătoare a alegerilor din 2022 cu formațiunea populistă Fratelli d’Italia, Giorgia Meloni este o un personaj-cheie al politicii europene, datorită legitimității din țara-mamă și a ponderii acesteia în jocul UE. Apariția la putere a Fratelli d’Italia a fost privită cu îngrijorare, din cauza ADN-ului mussolinian al formațiunii, moștenit, împreună cu simbolul flăcării roșu-alb-verzi, de la Alianța Națională, succesoare a Mișcării Sociale Italiene, fondată în 1946 de foști adepți „postfasciști” (în termenii folosiți în Italia) ai lui Mussolini. Giorgia Meloni pare a fi ținut să dezmintă astfel de îngrijorări, printr-o repoziționare politică mai aproape de centru, care îi oferă un posibil acces mecanismele de decizie ale puterii europene – gest politic oarecum opus poziționării AUR în România, de pildă, fiindcă la noi acest partid dezavuează în bloc celelalte partide și și-a blocat propriul acces la decizie.
Apropierea dintre președinta Comisiei Europene și premierul italian s-a concretizat într-o serie de vizite ale celei dintâi în Italia și călătorii comune în țări ca Tunisia sau Ucraina. Aliații socialiști și din Renew ai Ursulei von der Leyen au reacționat însă critic la acești pași făcuți către dreapta radicală, cu socialiștii amenințând chiar că își retrag sprijinul pentru von der Leyen dacă aceasta va colabora cu ECR.
Desigur, întreaga saga nu s-a încheiat și se va încheia doar în momentul în care noul Parlament European va fi ales și, ca eventuală șefă a Comisiei, Ursula von der Leyen își va defini clar obiectivele care ar putea implica Fratelli d’Italia sau ECR.
Dreapta radicală e nu numai radicală, ci și volatilă
Așa-numita idilă von der Leyen-Meloni este doar un exemplu al baletului politic volatil care se desfășoară în aceste zile în politica europeană. AfD din Germania, una din formațiunile bine-cunoscute de dreapta extremă din Europa, a fost exclusă din grupul parlamentar al ID ca urmare a unei declarații sinucigașe a proeminentului europarlamentar Maximilian Krah, care a afirmat – ca răspuns la o întrebare a cotidianului italian „La Reppublica” – că nu crede că toți membrii SS au fost, automat, criminali. Declarația vine după ce un asistent parlamentar al lui Krah, Jian Guo, a fost arestat ca urmare a unui raid al polițiilor germană și belgiană în Parlamentul European, sub acuzații de spionaj pentru China.
Paradoxal, se pare că „sinuciderea” a fost una de succes, fiindcă deși s-a autosuspendat din campanie, Krah rămâne candidat al AfD la europarlamentare. E prea târziu pentru ca listele să mai poată fi schimbate.
Astfel de istorii colorate au început să se petreacă chiar sub ochii bruxellezilor. Un alt exemplu este prezența europarlamentarului Tom Vandendriessche (Vlaams Belang, partid flamand secesionist) la protestul fermierilor care a avut loc în data de 4 iunie la Bruxelles. De astă dată, orașul nu a fost blocat și nu s-a aruncat cu cocteiluri Molotov, fiindcă participarea a fost mult sub așteptări, dar retorica a rămas incendiară: „Fermierii nu sunt nimic altceva decât primele victime ale nebuniei legate de schimbarea climatică. După, vom urma cu toții”, a afirmat Vandendriessche.
Interesant e că acest gen de protest este susținut în mod special de dreapta radicală, prin sindicate ca LSV-ul german, apropiat de AfD. La ele nu participă cele mai mari organizații ale agricultorilor, care își programează eventual alte proteste.
Printr-un efect de ricoșeu, toate aceste frământări ale dreptei radicale pot afecta și centrul, așa cum sugerează ceea ce se va întâmpla în Olanda. Câștigători ai alegerilor, radicalii de dreapta din PPV-ul lui Geert Wilders nu au putut forma singuri un guvern, așa că au anunțat colaborarea cu VVD-ul liberal (centru-dreapta) al lui Mark Rutte. Din punctul de vedere al Renew, grupul din care VVD face parte, e un lucru considerat „inacceptabil”, prin urmare, Valérie Hayer, lidera Renew, a anunțat că acest grup va vota excluderea VVD din următorul grup parlamentar.
Extremă dreaptă? Dreapta radicală? Conservatorism? Despre ce e vorba, de fapt?
Diferențele ideologice dintre ECR și ID, cele două grupuri europene radicale de dreapta, sunt mai greu de formulat. ECR vine de la European Conservatives and Reformists (conservatorii și reformiștii europeni), iar ID de la Identity and Democracy (identitate și democrație). ECR ar putea fi considerat mai aproape de centru, printre altele prin poziția atlantistă și „eurorealismul” declarat, care nu contestă esența Uniunii Europene, ci doar anumite aspecte ale ei. ID are în schimb poziții radicale împotriva Uniunii, iar pe 1 martie 2022, s-a delimitat de rezoluția Parlamentului European care condamna agresiunea rusă în Ucraina.
Dincolo de acestea, lucrurile sunt însă mai ușor de înțeles dacă ne referim la partidele dominante ale celor două grupuri - Fratelli d’Italia, Partidul Lege și Justiție (perdanții alegerilor din Polonia) și Vox (Suedia), în cazul ECR, și Rassemblement Național (Franța – Le Pen), Vlaams Belang (Belgia), Partidul Libertății (FPÖ - Austria) sau Liga (lui Mario Salvini, Italia). În plus, data de naștere oficială a ECR este cu 10 ani mai timpurie decât cea a ID (2009 față de 2019).
Confuzia este accentuată de destinația incertă a unor partide cunoscute, ca Fidesz-ul lui Viktor Orbán, neafiliat în prezent, după ce a fost dat afară în 2021 din grupul Partidului Popular European, sau 5 Stelle din Italia, neafiliați și ei. Iar asta ne duce la necunoscutele sau gradele de libertate din delegația europarlamentarilor români.
Dreapta radicală românească este, deocamdată, pe nicăieri. Incertitudini legate și de afilierea alianțelor PSD-PNL și Dreapta Unită la familiile europene
Partidele „radicale”, dacă le putem numi astfel, din România, adică AUR și SOS, au și ele o destinație incertă – nu se știe dacă vor rămâne neafiliate sau se vor putea afilia la ECR sau, dimpotrivă, ID. Pentru ele, includerea într-un astfel de grup – oricât de radioactiv, în sensul politicii europene – ar fi o performanță, educativă în sens politic, care le-ar putea duce și spre altceva decât populism, cu alte cuvinte strategii cu consecințe sau participare la actul de decizie. Incertă este și afilierea ulterioară a candidaților de pe lista Alianței Dreapta Unită, deși Eugen Tomac s-ar putea îndrepta, în caz de victorie, către populari, iar candidații USR, către Renew. Totuși, spre deosebire de AUR și SOS, Dreapta Unită are forță de negociere și ar putea negocia poziții mai bune în ierarhia Parlamentului (comisii și grupuri), în funcție de grupul la care se afiliază.
Către două grupuri diferite s-ar putea duce și europarlamentarii aleși de pe lista comună PNL-PSD, cu destinația PPE în cazul primilor și S&D, în cazul ultimilor. Una peste alta, dacă prognozele sunt adevărate, România va avea 9 (27%) parlamentari radicali de dreapta (AUR + SOS) și 24 (73%) de „centriști” din PPE, S&D și Renew. Procentele sunt, mai mult sau mai puțin, aceleași cu ponderea ECR, ID și a unor neafiliați de dreapta în prognozele pentru întregul Parlament European. Din nou, România nu pare o țară mai extremistă decât restul Europei. Problema e însă ce se întâmplă cu Europa, în general.
