Donații
Veridica.md
Alegerile din România post-comunistă au fost, constant, o confruntare între cei care pledau pentru desprinderea de un trecut problematic și adoptare rapidă a modelului democrațiilor liberale, și cei care puneau accentul pe continuitate și stabilitate. Între forțe declarat reformiste și pro-occidentale și cele care au reciclat – în diferite partide, discurs și unele politici – oamenii și moștenirea Partidului Comunist Român.
În anul Marii Resetări, Veridica vă prezintă un scurt istoric al alegerilor care au marcat resetările României post-comuniste (în sensul de momente în care s-a încercat o pornire de la zero), cu actorii momentului și promisiunile făcute de ei, precum și „Marile resetări” premeditate de cei care au promovat proiecte naționaliste, neocomuniste, suveraniste sau șoviniste, narațiunile false promovate în campaniile electorale, contextul intern și internațional.
Pe 20 mai, 1990, în România au avut loc primele alegeri prezidențiale și legislative de după Revoluție. Ziua a rămas în istorie cu numele de „duminica orbului”, după sărbătoarea zilei din calendarul creștin ortodox. Rezultatele alegerilor aveau să îi facă pe mulți să spună, în anii care au urmat, că românii au votat „orbește”, ceea ce a dat o nouă semnificație denumirii de „duminica orbului”.
Cursa electorală: Ion Iliescu (FSN, ex-PCR) vs. Radu Câmpeanu (PNL) și Ion Rațiu (PNȚ-CD). Explozie de formațiuni politice
Candidaţi. La primele alegeri prezidenţiale din istoria postdecembristă a României, desfăşurate în 20 mai 1990, s-au înscris doar trei candidaţi, exponenţii principalelor trei partide configurate după Revoluţie: Ion Iliescu (60 de ani, din partea Frontului Salvării Naţionale, fost oficial al Partidului Comunist Român intrat în dizgrația lui Ceaușescu și devenit, în decembrie 1989, lider al primei conduceri a României de după Revoluție), Radu Câmpeanu (68 de ani, desemnat de Partidul Naţional Liberal) şi Ion Raţiu (73 de ani, susţinut de Partidul Naţional Ţărănesc – Creştin Democrat).
Partide. Pe lângă cele trei partide care şi-au desemnat candidaţi pentru funcţia de Preşedinte, la alegerile pentru primul Parlament postcomunist, desfăşurate simultan cu cele prezidenţiale, au participat 71 de formaţiuni politice din cele aproximativ 90 înfiinţate imediat după Decembrie ‘89 şi un număr semnificativ de candidaţi independenţi. Afluxul mare de organizaţii înscrise în competiţie a fost încurajat de adoptarea ca normă electorală a unui scrutin de tip proporţional, fără prag electoral.
Context intern. Partide „istorice” vs. ex-comuniști, mitinguri electorale și proteste, violențe inter-etnice la Târgu Mureș. Proclamația de la Timișoara și Piața Universității
Numărul mare de partide înscrise în cursa electorală este şi o consecinţă a evervescenţei politice excepţionale din primele luni ale lui 1990, marcate de mitinguri spontane sau organizate, unele degenerând în acţiuni violente.
În 23 ianuarie, în ciuda promisiunii iniţiale că nu va participa la alegeri, Frontul Salvării Naţionale anunţă că se va transforma în partid politic. În 28 ianuarie, are loc o amplă manifestaţie de protest a partidelor nou-înfiinţate, în frunte cu PNL şi PNŢCD, formațiuni politice „istorice”, care fuseseră relansate, după mai bine de patru decenii, cu ajutorul unor membri ai lor de dinainte de 1947. A doua zi, FSN organizează o contramanifestaţie, în care sunt devastate sediile unor partide. Pentru stoparea escaladării tensiunilor, se ajunge la compromisul transformării Consiliului Frontului Salvării Naţionale într-o structură numită Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, organism cu puteri legislative şi executive în care jumătate din cele 255 de locuri să fie alocate reprezentanţilor partidelor constituite până la acel moment. Cel mai important decret-lege adoptat de CPUN a fost cel pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, din 14 martie 1990.
Televizate în direct, şedinţele şi dezbaterile prelungite până noaptea târziu ale CPUN vor fi urmărite cu interes de populaţie şi vor stârni pasiuni, amplificând antagonismele deja prezente în societate. Omniprezentă şi extrem de vie, presa tipărită a vremii contribuie şi ea la polarizarea simpatiilor politice, având totuşi marele merit că, prin diversitate, va compensa parţial dezinformările canalelor de presă oficiale. Între timp, programele informative ale televiziunii publice manifestă un partizanat făţiş în raport cu puterea politică, fie prin prezentarea distorsionată a unor fapte şi acţiuni, fie prin boicotarea punctelor de vedre ale Opoziţiei şi evitarea subiectelor sensibile. De altfel, TVR va rămâne singura televiziune disponibilă pe piaţa românescă până după alegeri, când se va înfiinţa Societatea pentru Organizarea unei Televiziuni Independente - SOTI.
În 11 martie, în Piaţa Operei din Timişoara este lansată „Proclamaţia de la Timişoara”, document care porneşte de la premisa că Revoluţia începută în oraşul de pe Bega a fost şi anticomunistă, nu doar anticeauşistă. Punctul 8 al Proclamaţiei, care va antagoniza şi mai mult susţinătorii taberelor politice, propunea interzicerea prin lege a dreptului de a candida, pe orice listă, pentru trei legislaturi, al foştilor activişti comunişti şi al ofiţerilor de Securitate.
Curentul naţionalist abia înfiripat prin crearea, în 7 februarie, a Uniunii Vatra Românescă, ia amploare după conflictele interetnice din 15-20 martie de la Târgu Mureş, soldate cu morţi şi răniţi. Reflectate pe larg, dar cu o denaturare semnificativă în presa străină (cazul lui Mihăilă Cofariu, prezentat ca etnic maghiar agresat de români), evenimentele vor marca un prim recul în ceea ce priveşte simpatia internaţională câştigată de România în zilele Revoluţiei. O consecinţă directă pe plan politic este înfiinţarea Partidului Unităţii Naţionale a Românilor din Transilvania (redenumit mai târziu Partidul Unităţii Naţionale Române – PUNR), ca expresie politică a organizaţiei culturale Vatra Românească.
La scurt timp, în 24 martie, se înfiinţează Serviciul Român de Informaţii (SRI), structură condusă de Virgil Măgureanu, care înlocuieşte Departamentul Securităţii Statului, desfiinţat de CFSN în 30 decembrie 1989.
Luna aprilie consemnează prima încercare concretă a Regelui Mihai de a reveni în România, pe care a părăsit-o forţat în 1948. În 11 aprilie, ca răspuns la intenţia fostului suveran de a-şi petrece Paştele în ţară şi după ce iniţial îşi dăduse acordul, guvernul de la Bucureşti îi propune lui Mihai I să-şi amâne vizita până după alegerile din 20 mai, argumentând că prezența acestuia riscă să nască incidente imprevizibile şi ar putea tulbura echilibrul fragil al vieţii politice. În 12 aprilie, înainte de decolarea avionului, Regele Mihai este silit să renunţe, fiind înştiinţat că autoritățile române i-au retras viza. Incidentul este urmat de critici vehemente atât în ţară, cât şi în străinătate. La Bucureşti, o manifestaţie a Ligii Antimonarhiste Române este contrată de un protest spontan al susţinătorilor Regelui Mihai.
În 22 aprilie, un miting electoral organizat de PNŢCD în Piaţa Aviatorilor avea să ducă la declanşarea protestelor din Piaţa Universităţii, fenomen asociat definitiv cu alegerile din 20 mai. După încheierea mitingului, un grup de manifestanţi pleacă spre sediul Televiziunii, apoi coloana se îndreaptă spre Piaţa Universităţii, unde se construieşte o baricadă. Manifestanţii decid să petreacă o noapte de veghe în piaţă, în memoria victimelor Revoluţiei. În 24 aprilie, poliţia degajează piaţa printr-o acţiune soldată cu violenţe şi arestări. TVR transmite că piaţa a fost ocupată de „huligani” care au spart parbrizele maşinilor, au molestat trecători şi au împiedicat circulaţia ambulanţelor. În cursul nopţii, piaţa este din nou ocupată de mii de protestatari. Se scandează „Libertate!”, „Timişoara!”, „Jos Iliescu!”, „Jos nomenclatura!”, „Jos comunismul!”. În seara de 25 aprilie numărul protestatarilor creşte, fiind estimat la 30.000. În piaţă iau cuvântul personalităţi culturale şi politice. Pe faţada universităţii este afişat textul punctului 8 al Declaraţiei de la Timişoara. Apar ecusoane cu cuvântul „golan”, aluzie la calificativul cu care îi caracterizase Ion Iliescu pe protestatari. Revendicările vagi din zilele anterioare se cristalizează într-o Declaraţie în care, pe lângă susţinerea punctului 8 al Declaraţiei de la Timişoara, se cere interzicerea oricărui partid de tip comunist şi înlăturarea din funcţii de conducere a celor care au făcut parte din nomenclatura comunistă. Ion Iliescu este acuzat ca principal vinovat de deturmarea „caracterului anticomunist al revoluţiei începute în decembrie ’89”.
În 27 aprilie, FSN organizează un miting electoral în faţa Academiei Militare. Participanţii poartă pancarte pe care se poate citi „Proclamaţia de la Timişoara – atentat la democraţie”, „Iliescu nu ceda, muncitorii toţi te vrea”, „Iliescu să fii tare, cum a fost Ştefan cel Mare”, „Iliescu vom vota, fără Kent, dolari, cafea”. O înseninare bruscă a vremii urâte îi face pe manifestanţi să scandeze “Soarele răsare, Iliescu apare”. Adresându-se mulţimii, Ion Iliescu se pronunţă împotriva extremismului şi a violenţelor de stradă şi respinge preluarea în Legea electorală a punctului 8 din Declaraţia de la Timişoara, argumentând că legea fost deja votată.
Protestul-maraton din Piaţa Universităţii, declarată între timp de manifestanţi „Zonă liberă de neocomunism”, continuă, adunând seară de seară mii de oameni. Se cântă, actorii recită poezii, se spun rugăciuni. Prin balconul pieţei se perindă vorbitori cu notorietate, dar şi necunoscuţi. În ciuda disponibilităţii declarate a conducerii CPUN de a dialoga cu reprezentanţii manifestanţilor, discuţiile programate eşuează din diverse motive, fiecare tabără acuzând-o pe cealaltă pentru anularea întâlnirilor. După 20 mai şi anunţarea rezultatelor alegerilor, numărul participanţilor la protest va scădea drastic, până la încheierea acestuia după violenţele din 13-15 iunie şi descinderea minerilor în Bucureşti.
Subiecte de campanie: stabilitate vs. trecere rapidă la economie de piață
Perioada scurtă scursă de la schimbarea regimului politic, insuficientă pentru o agregarea ideologică a partidelor nou-înfiinţate, dificultatea de a recruta rapid specialişti competenţi într-o multitudine de domenii, ca şi lipsa unei evaluări clare şi obiective a situaţiei de răscruce în care se afla România au îngreunat închegarea unor programe politice coerente de către partide.
În aceste condiţii, dincolo de criteriul notorietăţii candidaţilor sau de simpatiile personale, alegătorii au avut de ales între promisiuni cu caracter general care au împărţit ţara în două segmente disproporţionate. Pe de o parte, Ion Iliescu și FSN promiteau linişte, stabilitate, asistenţă socială şi reforme treptate. De cealaltă parte, partidele istorice, susţinute de Piața Universității, pledau pentru conectarea imediată la standardele occidentale şi trecerea la o economie concurenţială, aducătoare de progres, dar nu lipsită de costuri. Cu alte cuvinte, deşi toate partidele erau de acord cu necesitatea reformelor, ritmul implementării acestora era diferit. În această ecuație, teza terapiei de şoc ilustrată de liberalul Dinu Patriciu cu metafora cu „tăierea cozii câinelui dintr-o dată” le inspira multora mai degrabă teamă. Cu reticenţă era privită şi necesara privatizare a industriei şi serviciilor, care nu garanta siguranţa unui loc de muncă pentru toată lumea, ca în deceniile de comunism.
În același timp, Frontul Salvării Naționale avea ca avantaj substanţial controlul puterii legislative, ceea ce i-a permis să-şi treacă în cont unele măsuri apreciate de cetăţeni. Un exemplu este legea adoptată în februarie, când milioane de români au putut să-şi cumpere apartamentele în care locuiau cu chirie cu sume modice, ceea ce face ca şi astăzi România să fie ţara europeană cu cel mai mare număr de proprietari.
Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, promovat în campanie de PNL şi PNŢCD, nu a avut impactul scontat de iniţiatori. Mulţi români dintre cei patru milioane care au deţinut carnetul de membru PCR au văzut în acesta o ameninţare directă la propriul statut, fără să facă distincţia între categoria vizată a nomenclaturiştilor şi activiştilor de partid şi simplii membri. În acelaşi timp, susţinătorii FSN apreciau mai mult faima lui Ion Iliescu de opozant al lui Ceauşescu decât funcţiile politice înalte pe care le-a deţinut acesta înainte de a cădea în dizgraţia conducerii de partid.
Slogane și naraţiuni false. „N-ați mâncat salam cu soia” vs. „cine-a stat cinci ani la ruși, nu poate gândi ca Bush” și „nu ne vindem țara” vs. „tineretul a murit, javrele s-au pricopsit”
Într-o campanie electorală săracă în propuneri de căi de urmat şi soluţii, locul dezbaterilor a fost luat adesea de atacuri la persoană, intoleranţă şi pseudo-argumente. Susţinătorii lui Ion Iliescu le-au reproşat lui Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu că „n-au mâncat salam cu soia”, alegând să trăiască în bunăstarea străinătăţii zeci de ani în loc să împărtăşească neajunsurile românilor din ţară. Mulţi nu vedeau cu ochi buni nici reactivarea partidelor istorice despre care manualele comuniste i-au învăţat că au fost corupte şi exploatatoare. Exemplul frecvent invocat era Răscoala de la 1907, reprimată sângeros de guvernul liberal al vremii.
Plasarea multor personalităţi din domeniile artei şi culturii de partea opoziţiei auto-intitulate „democratice”, coroborată cu referirile depreciative la adresa susţinătorilor mai puţin educaţi ai FSN, amplifică tensiunile dintre categorii sociale şi dau naştere unor îndemnuri groteşti, precum sinistrul slogan fesenist „Moarte intelectualilor!”
Multe din sloganurile, îndemnurile şi discursurile rostite de suporterii celor două tabere la manifestaţiile care au precedat alegerile din 20 mai au în comun încercarea de discreditare a adversarilor prin recurgerea la comparaţii rimate şi expresive, unele insultătoare, dar toate absurde sau forţate în conţinut: „Jos cu fii de chiaburi şi legionari”, „Nu putem merge înapoi nici la capitalism, nici la comunism!”, „Am văzut la televizor nişte bătrâni cărora le cădea placa din gură!”, „Nu vrem ca cei care au stat la căldură în străinătate să vină acum şi să ne dea lecţii. Frontul ne-a susţinut moralul în zilele cele mai negre. Dacă vor greşi, nu-I vom mai vota. Dar PNŢ atunci trebuia să ne dea o mână de ajutor. De ce pe 22 decembrie nu a sosit niciun reprezentant al lor?”, „Partidul Liberal vrea să-şi câştige adepţi plătind câte 200 de lei şi o sticlă de băutură!”, „Ce vor PNŢ şi PNL? Un os de ros!”, „Nu-i vrem pe cerşetorii de putere!”, „Liberali şi ţărănişti, puneţi mâna şi munciţi!”, „Cine-a stat cinci ani la ruşi, nu poate gândi ca Bush!” (o trimitere la studiile făcute de Ion Iliescu în Uniunea Sovietică), „FSN=PCR”, „Ieri Ceauşescu, azi Iliescu”, „Bolşevicii!”, „Căţeiii Frontului!”, „Activişti şi securişti”, „Câinii roşii”, „Tineretul a murit, javrele s-au pricopsit!”.
O teză falsă, larg răspândită atât înaintea alegerilor cât şi ulterior, a fost asimilarea privatizărilor pe scară largă promovată de Opoziţie cu înstrăinarea considerată inacceptabilă a „bunurilor întregului popor”. De altfel, „nu ne vindem ţara” a fost un slogan des întâlnit la mitingurile şi demonstraţiile FSN.
Oarecum paradoxal, în ciuda unei campanii electorale marcate de agresivitate şi, pe alocuri, de violenţe, dezbaterea electorală televizată în 17 mai a celor trei candidaţi la preşedinţia România rămâne până astăzi un model de dialog civilizat, neegalat în întâlnirile similare din anii electorali care au urmat.
Context extern: reunificarea Germaniei, începutul dezmembrării URSS, tensiuni în Iugoslavia, eliberarea lui Nelson Mandela și invadarea Kuwaitului de către Irak
Pe plan extern, anul primelor alegeri libere din epoca postcomunistă a României a coincis cu anul reunificării Germaniei, consemnată oficial în 3 octombrie, la câteva luni după ce în 18 martie în Republica Democrată Germană s-au desfăşurat primele – şi totodată ultimele – alegeri libere. Tot în 1990, Statele Baltice – Estonia, Letonia şi Lituania – îşi declară independenţa faţă de Uniunea Sovietică, în siajul Perestroikăi iniţiate de Mihail Gorbaciov. În Iugoslavia are loc prăbuşirea regimului comunist şi se declanşează conflicte politice şi armate care vor fi urmate de războaie sângeroase, destrămarea Federaţiei şi declararea independenţei de către republicile constituente.
În zona Golfului Persic începe criza care va conduce un an mai târziu la înfrângerea Irakului şi eliberarea Kuweitului de către o coaliţie militară formată din 42 de state. 1990 este totodată anul în care Margaret Thatcher demisionează, după 11 ani, din funcţia de prim ministru al Marii Britanii, iar în Africa de Sud Nelson Mandela este eliberat din închisoare.
Rezultate electorale: victorie categorică a lui Ion Iliescu și a FSN
Alegerile prezidenţiale desfăşurate în 20 mai 1990 - „duminica orbului”, potrivit calendarului ortodox – au fost câştigate din primul tur de Ion Iliescu (FSN), care a obţinut 12.232.498 de voturi, adică peste 85% din opţiunile exprimate. I-a urmat, la mare distanţă, liberalul Radu Câmpeanu, cu 1.529.188 de voturi (10,64%), şi Ion Raţiu (PNŢCD), cu puţin peste 617.000 de voturi (4,29%). Prezenţa la urne a fost de aproape 15 milioane de alegători, adică peste 86% din numărul celor înscrişi pe liste, este şi astăzi un record de participare.
Alegerile legislative au fost câştigate detaşat de către FSN, dar cu cifre net inferioare celor obţinute de liderul partidului (aprox. 67% din voturi). Au urmat, în ordine, UDMR, PNL, MER şi PNŢCD. FSN a dobândit astfel o majoritate confortabilă de aproximativ două treimi din cele 119 mandate de senator, ca şi din cele 396 de mandate de deputat. Potrivit legii electorale, 9 mandate de deputat au fost atribuite asociaţiilor şi uniunilor culturale ale minorităţilor naţionale care nu au întrunit numărul de voturi necesar pentru a fi reprezentate de un deputat.
Infografic: Toader Păun
Observatorii străini care au monitorizat alegerile din România au avut unele reţineri privind corectitudinea alegerilor din 20 mai, dar nu au contestat valabilitatea acestora. Reprezentanţii Departamentului de stat al SUA a considerat că alegerile s-au desfăşurat în general în mod liber şi paşnic, cu nereguli minime, în ciuda acuzaţiilor multiple de fraudă electorală. Reproşurile altor observatori au fost legate de unele acte de intimidare a partidelor de opoziţie de către FSN în perioada campaniei electorale, accesul inadecvat al acestor partide la radio, televiziune şi în presa scrisă, precum şi poziţia privilegiată de care a abuzat FSN în faţa celorlalţi competitori în timpul campaniei.
Urmările alegerilor: sfârșitul Pieței Universității, mineriada din 13-15 iunie, prăbușirea imaginii României în Occident
Numărul contestatarilor din Piaţa Universităţii a scăzut drastic după alegeri. Între cei rămaşi se află 25 de grevişti ai foamei. În 12 iunie, la Palatul Victoria se decide lichidarea protestului şi degajarea pieţei, iar SRI, armata şi poliţia primesc ordine în acest sens. În dimineaţa de 13 iunie, poliţiştii intervin în forţă, demontând corturile greviştilor şi operând arestări. După prânz au loc confruntări violente în zonele adiacente pieţei. În pofida apelurilor la non-violenţă adresate din balconul Facultăţii de Geologie de Liga Studenţilor, sunt atacate cu sticle incendiare sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne şi SRI. Este luat cu asalt şi sediul Televiziunii, iar emisia este întreruptă. Între 14 şi 15 iunie, în Bucureşti descind între 10 şi 12 mii de mineri din Valea Jiului, mulţi înarmaţi cu bâte şi lanţuri. Preşedintele ales Ion Iliescu le cere să ocupe Piaţa Universităţii. În centrul capitalei sunt agresaţi numeroşi trecători, inclusiv femei. Minerii devastează sediile partidelor politice din Opoziţie, anunţând că au găsit tot felul de dovezi compromiţătoare: bani falşi, maşini de tipărit bani falşi, droguri, acte de identitate false, ş.a. Ulterior, totul se va dovedi o mistificare grosolană. Dincolo de numărul morţilor şi răniţilor, imaginile de coşmar cu violenţele din Bucureşti creează consternare în presa internaţională, la nici şase luni de la Revoluţie. Departamentul de stat al SUA consideră că „acţiunile autorizate de preşedintele Ilescu şi guvernul său, din ultimele câteva zile, au lovit în inima democraţiei române.”
