2024: Anul „Marii resetări"?

Alegeri și „resetări" în România post-comunistă. 1992: „Un președinte pentru liniștea dumneavoastră”

Președintele României Ion Iliescu și soția sa Nina sunt în drum spre secția de votare în timpul alegerilor prezidențiale de la București, România, 27 septembrie 1992.
© EPA/ADRIAN POPESCU   |   Președintele României Ion Iliescu și soția sa Nina sunt în drum spre secția de votare în timpul alegerilor prezidențiale de la București, România, 27 septembrie 1992.

Susține jurnalismul independent

Alegerile din România post-comunistă au fost, constant, o confruntare între cei care pledau pentru desprinderea de un trecut problematic și adoptare rapidă a modelului democrațiilor liberale, și cei care puneau accentul pe continuitate și stabilitate. Între forțe declarat reformiste și pro-occidentale și cele care au reciclat – în diferite partide, discurs și unele politici – oamenii și moștenirea Partidului Comunist Român.

În anul Marii Resetări, Veridica vă prezintă un scurt istoric al alegerilor care au marcat resetările României post-comuniste (în sensul de momente în care s-a încercat o pornire de la zero), cu actorii momentului și promisiunile făcute de ei, precum și „Marile resetări” premeditate de cei care au promovat proiecte naționaliste, neocomuniste, suveraniste sau șoviniste, narațiunile false promovate în campaniile electorale, contextul intern și internațional.

Alegerile prezidențiale și legislative din 1992 au fost primele organizate în baza unei Constituții post-comuniste și primele după mineriadele din iunie 1990 și septembrie 1991, care au dus la pierderea simpatiei de care beneficiase România după Revoluția din 1989. Alegerile au dus la o relativă echilibrare a scenei politice și dispariția dominației unui singur partid, dar au consfințit, totodată, victoria unui curent conservator, rezistent la reformă, format din aripa dură a FSN și partide naționaliste/populiste/neo-comuniste.

Cursa electorală: Ion Iliescu și FDSN vs. Emil Constantinescu și Convenția Democrată. Apariția curentului extremist

Alegerile prezidențiale din 1992 s-au dovedit mai echilibrate decât cele din 1990. Un prim element a fost numărul candidaților înscriși – șase pretendenți, față de doar trei cu doi ani mai devreme. Președintele în funcție, Ion Iliescu, desemnat de Frontul Democrat al Salvării Naționale, s-a confruntat cu profesorul Emil Constantinescu, candidat din partea Convenției Democrate Române, Gheorghe Funar, președintele Partidului Unității Naționale Române și fizicianul Gheorghe Mânzatu, fondatorul Partidului Republican. Celor patru competitori asumați de partide li s-au alăturat, în premieră, doi candidați independenți: medicul și diplomatul Caius Traian Dragomir (înscris, însă, și pe lista FSN pentru Senat), și unionistul Mircea Druc (susținut de Mișcarea Ecologistă din România), care a redobândit cetățenia română după ce între 1990 și 1991 a fost prim ministru al Republicii Socialiste Sovietice Moldova.

După legislativele din 1990, scena politică a suferit schimbări substanțiale. Cea mai importantă a fost coagularea opoziției în Convenția Democrată, o alianță politică în care s-au reunit în 1991 partidele istorice, principalele perdante ale primelor alegeri postdecembriste: PNȚCD, PNL și PSDR. Au mai aderat UDMR, Partidul Alianța Civică, Partidul Ecologist Român, precum și mai multe formațiuni politice și civice din cadrul Forumului Democratic Antitotalitar (Partidul Unității Democratice, Uniunea Democrat Creștină, Alianța Civică, Asociația foștilor deținuți politici din România, Solidaritatea Universitară, Asociația „21 decembrie”, Mișcarea România Viitoare, Sindicatul Politic „Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi). În aprilie 1992, PNL decide să se retragă din Convenția Democrată. În schimb, se alătură CDR formațiuni nou-înființate, precum Partidul Național Liberal-Convenția Democratică, Partidul Național Liberal-Aripa Tânără și Federația Ecologistă din România. În tabăra puterii, cea mai importantă schimbare a fost scindarea FSN între susținătorii lui Ion Iliescu și cei ai lui Petre Roman. Primii vor înscrie ca partid Frontul Democrat al Salvării Naționale. Concomitent, forțele ultranaționaliste active în umbra partidului la putere se desprind, grupându-se în Partidul România Mare, fondat de Corneliu Vadim Tudor, în timp ce PUNR devine o voce tot mai distinctă prin alegerea lui Gheorghe Funar ca primar al municipiului Cluj-Napoca. Cu toată evervescența politică, doar nouă partide din cele 80 existente au depus liste pentru ambele Camere ale Parlamentului: FDSN, CDR, FSN, PUNR, PRM, PNL, UDMR, Partidul Republican și Mișcarea Ecologistă din România.

Context intern: o nouă Constituție, mineriade, guvernele Roman și Stolojan, scindarea FSN

Anul electoral 1992 a fost precedat de o consultare populară în premieră în România revenită după mai bine de 50 de ani la pluripartidism. Cetățenii au fost chemați să se pronunțe prin referendum asupra unei noi Constituții, redactate – nu fără controverse – de Adunarea Constituantă compusă din membrii celor două Camere parlamentare. Textul consfințea noua stare de fapt a țării și principiile fundamentale pentru respectarea drepturilor cetățenești și dezvoltarea unui regim politic democratic: separația puterilor în stat, egalitatea cetățenilor în fața legii, pluripartidismul, libertatea presei, dreptul minorităților naționale de a-și păstra limba și tradițiile ș.a. Principalele obiecții ale opoziției față de forma finală a documentului supus referendumului vizau, printre altele, presupusa încălcare a separației puterilor în stat prin dreptul guvernului de a emite ordonanțe și a independenței puterii judecătorești prin crearea Curții Constituționale, care prelua o parte din atribuțiile Curții Supreme de Justiție. Alte nemulțumiri se refereau la puterile extinse acordate președintelui, care i-ar permite amestecul în zonele puterii legislative și executive, garanțiile insuficiente pentru  asigurarea libertății presei, respectarea drepturilor fundamentale ale omului și a proprietății, ca și modalitatea greoaie de revizuire a Constituției. În ciuda îndemnurilor opoziției de boicotare a referendumului, în 8 decembrie 1991 s-au prezentat la urne 67% din totalul celor înscriși pe liste. Dintre aceștia, 77,3% au votat pentru, în timp ce 20,4% (în majoritate susținători PNȚCD, PNL și UDMR) s-au pronunțat împotrivă.

România intră în 1992 cu un alt guvern și un nou prim-ministru în locul cabinetului Petre Roman, rezultat în urma alegerilor din 20 mai 1990. În septembrie 1991, un conflict de muncă declanșat la mina Vulcan degenerează în acțiuni violente. În 24 septembrie, nemulțumiți de refuzul premierului Roman de a se deplasa în Valea Jiului, minerii iau cu asalt sediul Primăriei din Petroșani și-I agresează pe subprefect și pe directorul Regiei Huilei. Conduși de liderul sindical Miron Cozma, ortacii devastează gara și deturnează trei garnituri de tren cu care se deplasează la București. Încercarea autorităților de a opri trenurile în gara Craiova eșuează. În 25 septembrie, protestatarii descind în Piața Victoriei, scandând „Bucureștiul e cu noi” și „Studenții sunt cu noi”. Se încearcă în mod repetat forțarea intrării în sediul Guvernului, se aruncă cu pietre și sticle incendiare. Forțele de ordine răspund cu jeturi de apă și cartușe cu gaze lacrimogene. Spre seară, piața este evacuată, iar minerii se retrag spre Televiziune și Piața Universității. A doua zi, protestatarii reiau asaltul asupra clădirii Guvernului. Alexandru Mironov, purtătorul de cuvânt al Palatului Cotroceni anunță, la prânz, că „guvernul și-a dat demisia […], nu la presiunea străzii, ci pentru că a dovedit că nu poate guverna într-o situație dificilă”. Miron Cosma le cere minerilor să plece acasă pentru că revendicările au fost soluționate. Reacțiile sunt însă contradictorii: unii aplaudă, alții amenință că nu vor părăsi Capitala. După-amiază pătrund fără opreliști în sediul Camerei Deputaților, unde cer demisia lui Ion Iliescu. Li se explică minerilor că Parlamentul nu-l poate demite pe președintele țării și li se sugerează să-și exprime nemulțumirea la Cotroceni. Seara, minerii și alți protestatari din București încearcă să pătrundă în Televiziune, apărată de forțe de ordine. Au loc scene de luptă și vandalism, iar sticlelor incendiare și atacurilor cu pietre li se răspunde cu petarde fumigene și lacrimogene. Abia la miezul nopții asediatorii se retrag. În 27 septembrie, minerii se îndreaptă spre Palatul Cotroceni pentru a forța demisia președintelui Iliescu. Li se alătură sindicaliștii din Uniunea Confederativă Națională care, după un miting organizat în Piața Revoluției, se deplasează spre sediul Președinției scandând „Nu mai vrem niciun pic președinte bolșevic!” și „La palat, la palat, să-l dăm jos pe emanat!”. În acest timp, președintele Iliescu se consultă cu reprezentanții partidelor politice pentru alcătuirea unui nou guvern, pe care-l dorește compus din tehnocrați, dar cu majoritate FSN. Opoziția consideră însă că FSN nu mai are susținerea electoratului și cere, prin Corneliu Coposu, alegeri anticipate. Iliescu primește și o delegație a minerilor. Se semnează un comunicat Iliescu-Cozma, care pune practic punct celei de-a patra mineriade. Totuși, înainte de părăsi Bucureștiul, un grup de mineri se deplasează la Teatrul Național, unde se desfășoară Congresul PNȚCD, primul după 45 de ani de interdicție a funcționării partidului. În uralele audienței, minerii promit că se vor întoarce în Valea Jiului pentru o mobilizare generală ca să dea jos guvernul și pe „președintele comunist”. Țărăniștii scandează împreună cu ortacii „Jos Iliescu!” și „Unitate!”, un moment de efuziune care ar fi părut neverosimil cu un an mai devreme, când minerii devastaseră sediul PNȚCD. În 28 septembrie, forțele de ordine reușesc, inclusiv prin folosirea forței, să-i adune și să-i urce în vagoane pe ultimii mineri rămași pe străzile Capitalei. Violențele pe care le-au generat s-au soldat, pe lângă pierderile materiale substanțiale, cu trei morți (studentul Andrei Frumușanu, 24 de ani, Aurica Crăiniceanu, casnică, 27 de ani, și Nicolae Lazăr, militar în termen din trupele de jandarmi) și peste 450 de răniți, dintre care 50 spitalizați.

Au existat însă și alte pierderi semnificative, greu de cuantificat. Scăderea abruptă a prestigiului și credibilității țării, incomplet recuperate după mineriada din ’90, s-a concretizat în blocarea relațiilor economico-financiare, politice, culturale, diplomatice etc. A fost întrerupt creditul canadian pentru proiectul în desfășurare al centralei atomoelectrice de la Cernavodă. Au fost contramandate deschiderea pieței interbancare, convertibilitatea leului și unificarea cursului de schimb, programate pentru 27 septembrie. Mai multe țări din Comunitatea Economică Europeană au amânat discuțiile cu România pentru încheierea acordului de asociere. Aderarea la Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT), preconizată pentru octombrie, a fost ratată. Încercarea delegației României de a obține, chiar în acele zile, statutul de membru cu drepturi depline al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a eșuat. Presa străină, personalitățile politice și organismele internaționale și-au exprimat opiniile defavorabile României, dând de înțeles că, având în vedere antecedentele, țara va fi pusă o vreme sub observație.

În 2 octombrie 1991, Theodor Stolojan (economist cu îndelungată activitate în ministerul de Finanțe, unde a deținut poziții importante inclusiv în perioada regimului comunist) susține prima sa conferință de presă ca prim-ministru desemnat, precizând că nu este și nu va deveni membru al vreunui partid politic și că nu va candida la următoarele alegeri. Din echipa guvernamentală cu care se prezintă în 16 octombrie în fața Parlamentului fac parte doi membri PNL (Mircea Ionescu-Quintus, ministrul Justiției, și George Danielescu, ministrul Economiei și Finanțelor), ceea ce îl face pe fruntașul țărănist Ion Rațiu să deplângă „distrugerea unității opoziției”. Programul Guvernului Stolojan până la alegeri prevedea consolidarea și dezvoltarea valorilor democrației, organizarea de alegeri libere și corecte, continuarea cu hotărâre a reformei și asigurarea protecției sociale în concordanță cu posibilitățile reale ale economiei. Printre deciziile radicale și prin urmare controversate ale premierului Theodor Stolojan se numără recapitalizarea băncilor și liberalizarea prețurilor, în condițiile în care cursul de schimb nu fluctua liber. Tot în mandatul său s-a decis așa-numita „naționalizare” a valutei întreprinderilor și a societăților comerciale. Aceasta înseamnă că valuta din conturile firmelor, fie ele de stat sau private, ca și valuta din conturile populației a fost convertită în lei, la un curs schimbat administrativ. Deși pare pur economică, decizia de atunci a avut și un substrat politic, în condițiile în care spre deosebire de Polonia, Ungaria și alte țări din regiune, Romania întârziase reformele economice.    

Slogane și subiecte de campanie: tranziție, reformă vs. stabilitate, „un președinte pentru liniștea dumneavoastră” și „măi, animalule!”, Proclamația de la Timișoara, mineriade

Campania electorală pentru prezidențiale a fost dominată de confruntarea dintre Ion Iliescu și Emil Constantinescu, favoriți și în sondajele de opinie. Președintele în funcție a candidat sub sloganul „Un președinte pentru liniștea dumneavoastră”, pledând – ca și FDSN, partidul susținător – pentru schimbări efectuate cu moderație și echilibru. Ca exponent al stângii, Iliescu s-a declarat în mod repetat adeptul unei tranziții graduale de la economia centralizată la o „economie socială de piață”, în condițiile asigurării unei protecții sociale reale. Echipa sa de campanie s-a străduit să întrețină imaginea deja consacrată de candidat onest, consecvent și dedicat schimbării în bine a României, tolerant și dornic de reconciliere națională. Aura de om cumpătat și al dialogului s-a fisurat însă în 15 august 1992 când, aflat de Ziua Marinei la Constanța, Ion Iliescu răbufnește la întrebările insistente ale unui ziarist local cu apelativul „Măi animalule!”, devenit apoi celebru și intens speculat de critici. Adversarii politici i-au contestat imaginea de opozant al lui Nicolae Ceaușescu, acuzându-l, printre altele, că a coordonat represiunea studenților care au protestat în București în august 1968. I se mai reproșează că l-a revocat neconstituțional pe Petre Roman, că i-a insultat pe manifestanții din Piața Universității, că a acționat dușmănos față de Proclamația de la Timișoara, că nu a făcut nimic pentru aflarea adevărului despre evenimentele din decembrie ’89 și 13-15 iunie ’90, că tolerează sau chiar încurajează menținerea sau refacerea structurilor vechiului regim și că îi protejează pe foștii activiști de partid și pe lucrătorii fostei Securități. Ultranaționaliștii îi impută că dă dovadă de slăbiciune în fața acțiunilor antiromânești ale lui László Tökés.

Emil Constantinescu, principalul candidat al opoziției, este nou-venit în politică din poziția de profesor universitar și rector al Universității București. Campania sa electorală s-a concentrat pe aspirațiile simbolice ale Revoluției, preluate de CDR: libertate, moralitate, anticomunism. Și tot simbolic, Constantinescu și-a început campania la Timișoara, sub sloganul „Să reclădim împreună speranța”. El promite să acționeze pentru refacerea societății civile, încurajarea proprietății particulare și privatizarea accelerată a proprietății de stat și limitarea rolului statului la exercitarea funcțiilor administrative, diplomatice, militare și de asigurare a asistenței și protecției sociale. Susținătorii îl prezintă drept un om competent profesional, cald și apropiat de ceilalți, dar și ca un om de opinie, ferm în apărarea legilor țării. Adversarii politici i-au reproșat că, deși valoros ca geolog, nu are experiență politică, ceea ce îl face ușor de manevrat de către politicienii experimentați din spatele lui. Lipsa de experiență politică l-a făcut pe profesorul Constantinescu să formuleze în dezbaterea finală televizată din 11 octombrie două propuneri care l-au făcut să zâmbească nu doar pe contracandidatul său: a promis că România va importa energia electrică din Turcia (un proiect utopic nejustificat economic), și că va întări relațiile diplomatice cu Taiwanul în dauna celor cu China.  

Considerat drept cel mai excentric candidat la prezidențialele din 1992, Gheorghe Funar a dus o campanie agresivă împotriva favoriților în alegeri, fiind atât anti-Iliescu cât și anti-Constantinescu, dar mai ales anti-maghiar. Sub sloganul electoral „Muncă, legalitate, demnitate, unitate națională și credință în Dumnezeu”, Funar a promis că alegerea sa va aduce liniște în toate colțurile țării, inclusiv în Harghita și Covasna, reîntregirea teritoriilor românești și strângerea legăturilor cu românii din țările vecine și toate țările lumii. Tot pentru liniștea țării, a promis înăsprirea pedepselor din Codul Penal, întărirea Ministerului de Interne și o Lege a presei. S-a mai angajat să oprească imediat reforma inițiată de guvernele Roman și Stolojan – pe care a calificat-o drept tentativă de subminare a economiei naționale – și s-o înlocuiască cu privatizarea prin vânzare de acțiuni.

Narațiuni false și acuzații neprobate: regele a plecat din România cu un tren încărcat cu bunuri, Constantinescu a fost oficial comunist, Iliescu a fost agent KGB

Centrate pe abordările diferite în ceea ce privește rezolvarea situației economice tot mai îngrijorătoare a țării, campaniile electorale din toamna lui 1992, ca și perioada premergătoare a acestora, nu au dus lipsă de afirmații neacoperite sau idei fanteziste ale candidaților. În aprilie 1992, la scurt timp după succesul primei vizite a Regelui Mihai în România după un exil forțat de 44 de ani, președintele Iliescu reia într-un dialog cu simpatizanții din Bârlad teoria falsă a bogățiilor cu care fostul suveran a părăsit țara în 1948: „Nu a plecat decât cu zece vagoane din țară, cu trei automobile, adică un prăpădit de cetățean. Să ne amintim cu ce a venit Carol I în România și cu ce a plecat Carol al II-lea și cu ce a plecat Mihai I și acum vor să revină […]”.

În 18 iulie, Radu Câmpeanu provoacă stupoare și derută în lumea politică, anunțând că PNL propune și susține candidatura la președinția României a cetățeanului Mihai de Hohenzollern, sigurul care ar avea șansa de a-l concura pe Ion Iliescu. Unii republicani din FDSN declară amuzați că ei n-ar fi reușit să dea o asemenea lovitură ideii de monarhie. După refuzul elegant transmis de fostul suveran, antimonarhiștii lansează ipoteza că regele se teme de o înfrângere în fața lui Iliescu, în timp ce adepții monarhiei califică propunerea PNL drept o crimă de lezmajestate.

Sunt reluate atacurile la persoană cu afirmații false sau neprobate între candidați sau susținătorii acestora. Ion Iliescu pune la îndoială anticomunismul vehement afișat de Emil Constantinescu, acuzându-l că a avut funcții de conducere în activul de partid de la Universitatea București. Acuzația nedovedită a fost respinsă categoric de profesorul Constantinescu. De partea cealaltă, tabăra adversarilor lui Ion Iliescu a propagat insistent ideea racolării acestuia de către KGB-ul sovietic în perioada studenției la Moscova. Teoria, răspândită și astăzi, nu a fost niciodată probată. De apartenență la serviciile secrete ale Rusiei a fost acuzat, fără dovezi, și Mircea Druc, a cărui candidatură a fost contestată.

Context extern: încheierea Războiului Rece, declanșarea războiului din Bosnia și Herțegovina, războiul din Transnistria, disoluția Cehoslovaciei, începutul epocii Clinton

Anul 1992 aducea schimbări politice majore, începând chiar din vecinătatea României. Destrămarea fostei Iugoslavii continuă, odată cu recunoașterea de către statele occidentale și ONU, în 15 ianuarie, a independenței proclamate în 1991 de către Slovenia și Croația. Decizii similare au fost luate în cazul independenței proclamate de comunitățile bosniacă și croată din Bosnia-Herțegovina, urmată de o rebeliune a comunității sârbe și o intervenție a armatei Belgradului, ceea ce a dus la declanșarea unui război sângeros care avea să se încheie trei ani mai târziu.

Pe 1 februarie, președintele SUA George, H.W.Bush, și cel al Rusiei, Boris Elțîn, anunță de la Camp David încheierea oficială a Războiului Rece.

Tot în februarie, o serie de țări membre ale Comunității Statelor Independente resping propunerea Rusiei de menținere a unei armate comune. Ucraina, Moldova și Azerbaidjan își declară intenția de a-și crea propriile forțe militare. La scurt timp, în 2 martie, escaladarea tensiunilor la Dubăsari, Republica Moldova, va duce la izbucnirea războiului Transnistrean, încheiat în 21 iulie printr-o încetare a focului.

În 28 aprilie, cele două republici rămase din fosta Iugoslavie socialistă anunță formarea unui nou stat, numit Republica Federală Iugoslavia, redenumit zece ani mai târziu Serbia și Muntenegru.

Pe 3 noiembrie, democratul Bill Clinton câștigă alegerile prezidențiale din Statele Unite, învingându-i pe republicanul George H.W. Bush și candidatul independent Ross Perot.

La 25 noiembrie, parlamentul cehoslovac votează separarea țării în Republica Cehă și Slovacia, începând cu 1 ianuarie 1993. În 21 decembrie, președintele sârb Slobodan Milošević îl învinge pe Milan Panić în alegerile prezidențiale.      

Rezultate electorale: victorie Ion Iliescu și FDSN, dar și echilibrare a scenei politice

Președintele în funcție Ion Iliescu nu reușește în scrutinul prezidențial din 27 septembrie 1992 să repete performanța din urmă cu doi ani și să câștige din primul tur. Totuși, el obține 47,34 % din voturile exprimate, un avans confortabil în fața lui Emil Constantinescu, candidatul CDR, care adună 31,24%. Pe locul al treilea, la mare distanță, se plasează Gheorghe Funar (PUNR), cu aproape 11  procente. Ceilalți concurenți – Caius Traian Dragomir, Ioan Mânzatu și Mircea Druc – încheie, în această ordine, lista, cu mai puțin de 5% din voturi. Deși semnificativă, participarea la vot este sensibil inferioară celei din 1990: 76,29% din totalul votanților înregistrați, față de 86% cu doi ani înainte. În cel de-al doilea tur al alegerilor, desfășurat în 11 octombrie, Ion Iliescu își adjudecă primul mandat constituțional de Președinte al României, câștigând cu 61,43% din voturi față de cele 38,57% ale lui Emil Constantinescu.

Rezultatele alegerilor legislative din 27 septembrie arată o echilibrare a scenei politice, în condițiile în care niciuna dintre cele 8 formațiuni intrate în Parlament nu obțin majoritatea absolută. S-au detașat FDSN, care câștigă 27,71% în Camera Deputaților și 28,29% în Senat, și CDR, care devine a doua forță politică a țării cu puțin peste 20 % din voturi, atât în  Cameră cât și în Senat. La mare distanță se situează FSN (10,19% − Camera Deputaților, 10,39% − Senat), PUNR (7,72% − Camera Deputaților, 8,12% − Senat) și UDMR (7,46% − Cameră, 7,58% − Senat). Încheie lista PRM, Partidul Socialist al Muncii și Partidul Democrat Agrar din România, care trec la limită pragul electoral de 3% (PDAR doar la Senat). Marele învins al acestor alegeri este PNL, care nu izbutește să acceadă în Parlament.

Urmările alegerilor: „Patrulaterul roșu”, format din partide de stânga post-comunistă preia puterea. Emil Constantinescu devine liderul opoziției

În 4 octombrie, după consultări cu partidele parlamentare, președintele reales Ion Iliescu anunță că l-a desemnat pe economistul Nicolae Văcăroiu cu formarea noului guvern. Îl descrie drept un „om al reformei, cu disponibilități pentru dialog, cu temeinice cunoștințe în domeniul macroeconomic și al mecanismelor economiei de piață”. Premierul desemnat – care înainte de 1990 a activat în Comitetul de Stat al Planificării – precizează la prima sa întâlnire cu presa că nu este membru FDSN sau al altui partid, adăugând: „Nu mă deranjează să fiu un prim-ministru de sacrificiu, nu țin la scaun. Sunt un specialist, nu un politician […] Eu sunt pentru întărirea controlului statului, în special în ceea ce privește modul de gestionare a averii sale”. În 13 octombrie, premierul Văcăroiu se prezintă cu membrii cabinetului și programul de guvernare în fața Parlamentului. Prezice că  va guverna 4 ani, ceea ce stârnește râsete în sală. Predicția i se va adeveri, o performanță egalată ulterior doar de Adrian Năstase. Dintre cei 21 de miniștri, 11 sunt FDSN. Neoficializată de la început, pe durata mandatului va funcționa o colaborare politică între FDSN, PRM, PUNR și PSM, pe care presa o va denumi „patrulaterul roșu”.

Pentru Emil Constantinescu, pierderea alegerilor prezidențiale aduce, totuși, o promovare politică. În cadrul Consiliului Național al CDR din 26-27 noiembrie, Corneliu Coposu demisionează din funcția de președinte al Convenției Democrate și-l recomandă în locul său pe Constantinescu, care obține voturile necesare.

EBOOK> Razboi si propaganda: O cronologie a conflictului ruso-ucrainean

EBOOK>Razboiul lui Putin cu lumea libera: Propaganda, dezinformare, fake news

Horia Grușcă

Horia Grușcă




Urmareste-ne si pe Google News

Timp de citire: 19 min
Alegeri și „resetări” în România post-comunistă. 1996: revanșa reformiștilor și cei „15 mii de specialiști”
Alegeri și „resetări” în România post-comunistă. 1996: revanșa reformiștilor și cei „15 mii de specialiști”

Alegerile prezidențiale și legislative din 1996 au dus la prima alternanță a puterii de după Revoluția din 1989. Formațiuni percepute ca reformiste au învins forțele conservatoare, văzute drept moștenitoare ale defunctului Partid Comunist Român și reprezentate de Ion Iliescu și PDSR.

Horia Grușcă
Horia Grușcă
07 Apr 2024
Alegeri locale în Turcia. Un „punct de cotitură”?
Alegeri locale în Turcia. Un „punct de cotitură”?

Islamiștii AKP ai președintelui Recep Tayyip Erdoğan au suferit o înfrângere usturătoare în alegerile locale. Se îndreaptă Turcia spre o „resetare” și sfârșitul epocii Erdoğan?

Dragoș Mateescu
Dragoș Mateescu
02 Apr 2024
Alegeri locale în Polonia: încredere în tabăra pro-europeană, dar și pro-ruși tot mai vocali
Alegeri locale în Polonia: încredere în tabăra pro-europeană, dar și pro-ruși tot mai vocali

Conservatorii polonezi se îndreaptă spre o a doua înfrângere în 6 luni, de data aceasta la alegerile locale. Între timp, pro-europenii încearcă să reseteze sistemul iar pro-rușii sunt din ce în ce mai vocali.

Michal Kukawski
Michal Kukawski
25 Mar 2024
Putin, reales. Consolidarea dictaturii și „plecarea” Rusiei din Europa
Putin, reales. Consolidarea dictaturii și „plecarea” Rusiei din Europa

„Alegerile” prezidențiale din Rusia sunt încununarea unui lung șir de crime, abuzuri și diversiuni menite să transforme dictatura lui Putin într-un sistem totalitar în adevăratul sens al cuvântului. Lansată ca un regim de mână forte, menit să grăbească modernizarea structurală a țării, aparent după modelul lui Petru cel Mare, dictatura lui Putin a dus în cele din urmă la ieșirea deplină a Rusiei din Europa și ancorarea ei solidă în modelul politic asiatic.

Cosmin Popa
Cosmin Popa
21 Mar 2024