Donează
Alianța Nord-Atlantică are nevoie de o „amenințare rusă” pentru a se putea menține, întrucât aceasta este singura sa rațiune de a exista. Această narațiune falsă este promovată de portavocea Kremlinului, Sputnik, care preia opinia unui senator rus.
ȘTIRE: „NATO va începe să se destrame dacă va renunța la concepția “amenințării rusești”, a declarat senatorul rus, Aleksei Pușkov, în canalul său Telegram.
Parlamentarul a menționat că alianța nu răspunde la nicio provocare cu care se confruntă lumea occidentală, precum terorismul sau pandemia de coronavirus. În același timp, NATO luptă cu niște amenințări imaginare și ipotetice.
“În realitate, odată cu destrămarea URSS și a blocului estic, din punct de vedere al apărării, NATO și-a pierdut "raison d'etre" – adică rostul existenței. (…). Iată de ce Biden și Stoltenberg au nevoie de “amenințarea rusească”: e singura temelie a existenței NATO și a păstrării controlului SUA asupra Europei. Fără o amenințare imaginară, alianța va începe să se destrame”, a scris Pușkov.”
NARAȚIUNI: 1. Amenințarea rusă a fost inventată pentru a justifica existența NATO întrucât Rusia este o putere pașnică și nu există vreun risc ca aceasta să atace vreun stat occidental. 2. Alianța Nord-Atlantică nu are o rațiune reală de a exista. 3. Nu există amenințări la adresa statelor occidentale.
CONTEXT/ETOS LOCAL: Federația Rusă nu a reușit să depășească, vreodată, suspiciunile cu privire la NATO moștenite din perioada URSS și a Pactului de la Varșovia, când Alianța Nord-Atlantică era văzută drept principal inamic, chiar dacă natura acesteia era una defensivă. Moscova s-a opus constant extinderii NATO către est, văzând în aceasta o amenințare la adresa securității sale. Suspiciunile Rusiei nu au fost diminuate nici de stabilirea Parteneriatului pentru Pace și de cooperarea existentă în cadrul acestuia, nici de faptul că, în pofida extinderii către est, forțele NATO în Europa s-au redus semnificativ după Războiul Rece: pe de-o parte Statele Unite și-au retras cea mai mare parte a echipamentelor și militarilor, pe de altă parte bugetele pentru apărare ale statelor membre au scăzut dramatic.
Neîncrederea și chiar ostilitatea Moscovei față de NATO, moderată în perioada regimului Elțîn, au început să se manifeste tot mai pregnant în epoca Putin. Rusia a lansat campanii informaționale în care, pe de-o parte, caută să se prezinte ca o victimă a unei potențiale agresiuni a NATO (orice măsură de apărare luată de Alianță este văzută/prezentată ca o formă mascată de a se pregăti pentru atacarea Rusiei) iar pe de altă parte caută să intimideze statele mai mici din cadrul Alianței spunându-le că sunt potențiale ținte ale unor represalii rusești în cazul că se ajunge la război; este și cazul României, vizată pentru că găzduiește scutul de la Deveselu. În sfârșit, campaniile rusești caută și să acrediteze ideea că statele europene sunt subordonate intereselor americane și că sunt expuse unor riscuri din cauza acestei subordonări.
OBIECTIV: Subminarea încrederii în NATO. O eventuală disoluție a Alianței, oricât de puțin plauzibilă ar părea acum, ar reprezenta o soluție ideală pentru Federația Rusă, care și-ar recăpăta rolul de mare putere în Europa cel puțin în fața unor state mici ca republicile baltice sau foștii sateliți est-europeni, care în prezent beneficiază de umbrela protectoare a NATO dar cărora le-ar fi extrem de greu să își asigure securitatea singure în fața gigantului rus. În ceea ce privește puterile mai mari din cadrul NATO (iar acest lucru este valabil și pentru o structură ca UE) Rusia preferă să trateze separat cu fiecare din ele, întrucât, din nou, forța lor individuală este net inferioară celei pe care o au ca bloc.
DE CE SUNT FALSE NARAȚIUNILE: În ceea ce privește narațiunea potrivit căreia Rusia este pașnică și nu există niciun risc al unei agresiuni a acesteia, acțiunile Moscovei demonstrează în mod clar contrariul. Rusia a atacat Georgia în 2008, declanșând astfel primul război european al secolului XXI. Șase ani mai târziu, Federația Rusă a capturat și anexat peninsula ucraineană a Crimeii, ceea ce a reprezentat primul rapt teritorial din Europa după Al Doilea Război Mondial. Și în ceea ce privește relația cu NATO și cu membrii săi Rusia a arătat agresivitate, chiar dacă nu s-a ajuns la război convențional. Patrulele navale și aeriene ale NATO sunt hărțuite cu regularitate atât în zona Mării Negre cât și în cea a Mării Baltice, Estonia a fost ținta unui adevărat război cibernetic în 2007, Statele Unite și țări europene au fost ținta unor adevărate campanii de dezinformare care au vizat procesele electorale și au căutat să provoace instabilitate (criza refugiaților și pandemia de Covid-19 fiind doar două dintre situațiile în care s-a recurs la astfel de campanii), opozanți ai regimului au fost ținta unor tentative de asasinat, de obicei reușite, care au avut loc pe teritoriul unor state NATO etc.
Varietatea misiunilor întreprinse de NATO după sfârșitul Războiului Rece arată de ce alianța rămâne relevantă; în plus, niciuna dintre aceste misiuni nu a avut ca obiectiv Rusia sau interesele sale. NATO a contribuit la stabilizarea Balcanilor în contextul războaielor din fosta Iugoslavie, a activat articolul 5 și a intervenit în Afghanistan, după atacurile teroriste de la 11 septembrie, unde s-a concentrat atât pe operațiuni anti-insurgență cât și pe reconstrucție, a desfășurat operațiuni navale anti-piraterie etc. Este de notat că NATO a început să desfășoare operațiuni doar după finalul Războiului Rece, când amenințarea URSS dispăruse. Totodată, posibilitatea unei confruntări convenționale în Europa a început să fie luată în serios de Alianță doar după intervenția rusă în Ucraina.
SÂMBURE DE ADEVĂR: Alianța Nord-Atlantică a fost, într-adevăr, înființată ca răspuns la amenințarea reprezentată de Uniunea Sovietică, al cărei stat-succesor este Federația Rusă. Asigurarea unui mecanism colectiv de apărare în fața expansionismului sovietic nu a reprezentat, însă, singurul motiv care a stat în spatele fondării NATO (stabilizarea Europei post-belice, de pildă, e un altul).
