În publicația oficială a Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei „Rusia în politica globală” a fost publicat un articol foarte interesant și atipic, semnat de Stanislav Artistov, doctor în științe istorice și șef al catedrei de istorie și culturologie a Universității Naționale de Cercetare „Institutul Energetic din Moscova”, și de Ilia Logvenkov, candidat în științe istorice și colaborator al aceleiași catedre. S-ar fi putut crede că într-o astfel de publicație, un articol intitulat „Războiul ca narațiune” nu poate fi decât un material de natură propagandistică, însă articolul ne oferă motive de surpriză.
Nu ne vom opri asupra modului în care autorii descriu mediatizarea acțiunilor militare din afara granițelor Rusiei, deoarece esențial este modul în care este explicată logica acțiunilor propagandistice ale Kremlinului. Și deja de la primele paragrafe lucrurile devin interesante. De exemplu: „Practica imperială de a cuceri și de a menține controlul asupra periferiei a obișnuit centrul politic să justifice extinderea controlului prin nevoia de a restaura ordinea și de a proteja populația. Amintirea Marelui Război pentru Apărarea Patriei a consfințit superioritatea morală a părții care se apără, iar experiența Războiului Rece – percepția unei încercuiri ostile pe termen lung. În comunicarea media, aceste tradiții formează o legătură cauzală stabilă. Amenințarea este prezentată ca fiind externă și în creștere, statul apare ca principalul interpret al amplorii acesteia, iar utilizarea forței este prezentată drept un răspuns nevoit, decis după o acumulare îndelungată a amenințărilor și epuizarea mijloacelor non-violente”.
Cu alte cuvinte, încă din primele rânduri se afirmă că toate declarațiile Kremlinului privind „amenințarea la adresa intereselor strategice ale Federației Ruse” sunt, de fapt, un fals menit să deghizeze ambițiile imperiale, iar agresiunea împotriva Ucrainei și a Europei este ascunsă sub masca unui „răspuns nevoit”. Iată ceva ce chiar nu te aștepți să găsești în paginile unei publicații controlate de Ministerul Afacerilor Externe al Rusiei. Totuși, autorii nu s-au oprit aici:
„După 2014 și, mai ales, după 2022, spectrul interpretărilor admise în Rusia s-a restrâns drastic. Legile privind discreditarea armatei și difuzarea de informații false au stabilit pentru jurnaliști și cetățeni niște limite a căror încălcare atrage după sine consecințe juridice. Mass-media care nu s-au adaptat la noile condiții au fost eliminate. În 2025, purtătorul de cuvânt al președintelui, Dmitri Peskov, a calificat în mod direct cenzura pe timp de război drept justificată, întrucât Rusia se află «în stare de război» în spațiul informațional. Această declarație exprimă principiul subordonării comunicării publice logicii apărării statului”.
Așadar, se recunoaște în mod deschis atât „starea de război”, cât și „cenzura”. Citarea lui Peskov în acest context este deosebit de revelatoare: autorii subliniază că nu ei caracterizează astfel situația, ci chiar purtătorul de cuvânt al lui Putin – ceea ce nu este altceva decât o provocare evidentă. În continuare, articolul arată aproape explicit paralelele dintre modul în care ambele părți implicate în conflict lansează atacuri împotriva țintelor situate în zonele din spatele liniilor inamice:
„O particularitate a comunicării ruse constă în faptul că statul își demonstrează propria vulnerabilitate, dar prezintă cu prudență rezultatele acțiunilor sale de succes. Când Ucraina lansează atacuri asupra teritoriului Rusiei, mass-media oficială relatează despre distrugeri și victime. Astfel de materiale confirmă rolul de victimă al Rusiei și alimentează apelurile la consolidarea securității. Cu toate acestea, atacurile rusești asupra obiectivelor ucrainene sunt prezentate cel mai adesea într-un limbaj sec și formal: au fost lovite întreprinderi din sectorul militar-industrial, din sectorul energetic, depozite, centre de comandă etc. Nu se comunică aproape deloc informații despre morți și răniți de partea ucraineană – aceasta este o tehnică tipică de depersonalizare a adversarului”.
Aici merită menționat faptul că, în Rusia, afirmații de acest gen pot fi sancționate penal în temeiul articolului 207.3 din Codul penal, referitor la „difuzarea publică de informații știute a fi false cu privire la utilizarea Forțelor Armate Ruse”, sau al articolului 280.3, referitor la „acțiunile publice menite să discrediteze utilizarea Forțelor Armate Ruse”. Ambele articole prevăd, de altfel, pedepse cu închisoarea de până la cinci ani. Peste 500 de persoane au fost deja condamnate în temeiul acestor articole.
Iar cel mai interesant aspect este că articolul se încheie cu următoarea concluzie: „Rolul de victimă asigură o puternică legitimitate inițială, dar nu elimină întrebările privind scopurile, proporționalitatea și costul folosirii forței… Neconcordanța dintre descrierea oficială și realitate contribuie la răspândirea cinismului; înlocuirea explicației cu repetarea unei formule morale intensifică nemulțumirea în societate; conflictul dintre norma declarată și dovezile vizuale duce la delegitimarea externă a folosirii forței”.
Se creează impresia că, în coridoarele Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei, există persoane cu funcții deloc neglijabile în ierarhia birocratică, nemulțumite de evoluția evenimentelor din propria țară și care au curajul să-și exprime convingerile prin intermediul publicațiilor ministeriale. Se pare că „nemulțumirea în societate” ca răspuns la „neconcordanța dintre descrierea oficială și realitate” devine atât de evidentă, încât despre ea se poate vorbi în mod deschis de la o tribună oficială.
