La televiziunile noastre rulează de multă vreme povești moralizatoare despre cum se comportă oamenii obișnuiți în fața unor întâmplări de viață. Chiar așa se și cheamă una dintre aceste serii, „Lecții de viață”. Episoadele dau impresia că oamenii sunt în carne și oase, că drama lor e adevărată, consumată în familii reale. De fapt – și televiziunea precizează clar de fiecare dată – totul este regizat, „oamenii” sunt în realitate actori, iar intriga nu e o „întâmplare de viață”, ci un scenariu gândit dinainte.
Ei bine, există oameni care privesc lumea întreagă ca pe un scenariu de televiziune premeditat. Care văd actori până și în cele mai banale știri. Totul are un cod și cineva – de regulă, un inițiat – te poate ajuta să îl folosești pentru a descifra ce se întâmplă „cu adevărat” în spatele „întâmplărilor de viață”. Pot trece ani fără ca modul acesta de a interpreta actualitatea să părăsească stadiul benign al micilor controverse cu prietenii și rudele; dar se poate și ca realitatea să se revolte în fața închiderii ei în șabloane absurde. Este exact ce s-a întâmplat cu Alex Jones și strategiile lui de distorsionare a evenimentelor.
Publicul românesc nu are percepția sau experiența unui echivalent al lui Alex Jones în media autohtonă. Ici și colo, inclusiv prin politică, sunt emuli ai acestuia, dar situați departe de model. Poate doar de la pandemie încoace prestația unor „decodori” domestici să se fi îmbunătățit, dar ea rămâne departe de performanțele americanului. Cel mai recent exemplu – și poate și cel mai relevant – este cel al masacrului de la școala din Sandy Hook, când realitatea a ripostat la abuzurile repetate la care Alex Jones a supus-o.
O tragedie fără seamăn și cinismul unui „influencer” care s-a îmbogățit promovând narațiuni false
În decembrie 2012, la școala primară din Sandy Hook din orașul Newtown din statul Connecticut s-a desfășurat o tragedie fără seamăn. Un tânăr american cu probleme psihice a intrat în școală și a împușcat mortal douăzeci și șase de oameni, dintre care douăzeci erau copii de clasa întâia, de șase sau șapte ani. Deși nu singurul, este cel mai sângeros incident de acest tip petrecut într-o școală generală din Statele Unite. La doar câteva ore de la masacru, Alex Jones îl decodifica deja: împușcăturile și morții nu erau reale, totul era o înscenare a guvernului, făcută cu scopul de a le lua americanilor dreptul de a deține arme de foc. Copiii, părinții, profesorii erau actori, a spus el, angajați de autorități ca să joace în această „dramă televizată”.
Dacă ar fi fost o teorie de bodegă între companioni mai mult sau mai puțin zdraveni la cap, aberația lui Alex Jones n-ar fi avut nicio valoare. La un pahar – și chiar și fără – mulți oameni sunt capabili să conceapă și să propage cele mai năstrușnice idei. Dar Alex Jones era proprietarul și protagonistul unui veritabil imperiu media online, cu milioane de urmăritori avizi după modul acesta câș de a vedea lumea. Ce spunea Alex Jones era sorbit de ei și dus mai departe, devenind o versiune „onorabilă” prin amploare și efecte a ceea ce s-a întâmplat la școala din Connecticut. Familiile devastate de masacrul de la Sandy Hook au avut de suportat, pe lângă pierderea copiilor, și hărțuirea fanilor lui Alex Jones, care-i întrebau câți bani au luat de la guvern.
Până la urmă, opt familii batjocorite iau bani, dar nu de la guvern, ci de la Alex Jones. Și nu sume mărunte, ci aproape un miliard de dolari. Atât a fost condamnată în instanță compania lui Alex Jones să plătească pentru daunele financiare și morale provocate de teoria sa. Oricât de incredibil ar părea, a fost de ajuns ca Scarlett Lewis, mama lui Jesse, una dintre victimele masacrului, să vină la bară și să-i spună în față lui Alex Jones: „Jesse a existat, iar eu sunt mama lui în carne și oase”. Alex Jones a replicat: „Chiar credeți că veți lua acești bani de la mine?” și le-a cerut susținătorilor săi să îl ajute să facă apel. Emisiunile de radio, filmele și site-ul i-au adus venituri considerabile și l-au îmbogățit, însă nu până la suma cerută de tribunal. Și e o sumă concretă, pe care nici Alex Jones nu o poate mistifica.
Dreptul de a minți vs. responsabilitatea pentru minciunile rostite
Interesant la proces a fost momentul în care până la urmă Alex Jones a admis că ceea ce s-a petrecut la Sandy Hook a fost real. După ani și ani în care e tot repetat și a tot invocat dovezi pe care niciodată nu le-a produs că totul a fost un scenariu guvernamental, constrâns de realitate, el a dat înapoi. Dar a rămas pe poziții în ceea ce privește „libertatea de exprimare”. El a spus că e „mândru” că e atacat pentru opiniile sale. Cu alte cuvinte, el recunoaște că a promovat o teorie falsă, dar susține că are dreptul să se comporte astfel. Desigur, poți, dar sunt și niște costuri pentru așa ceva – pare să fi replicat instanța prin sentința sa. O sentință pe care The Economist a catalogat-o la un moment dat ca fiind în primul rând despre adevăr și în subsidiar despre despăgubiri.
Cum rămâne cu celelalte aberații susținute de Alex Jones? Că și bombele de la Oklahoma, din 1995, au fost tot un complot guvernamental, ca și atacurile din 11 septembrie 2001? Sau ca și aselenizarea din 1969, care ar fi fost tot un proiect televizat al guvernului, prezentat lumii pe post de realizare americană, când în fapt nimeni n-ar fi ajuns, spune el, pe Lună? Sau că pandemia a fost și ea orchestrată de cei din „Noua Ordine Mondială”? După procesul masacrului de la Sandy Hook, toate aceste teorii se clatină. Încolțit, Alex Jones poate recunoaște că a susținut niște prostii. Rămâne însă pretenția lui că ar avea dreptul să mintă, chiar și cu bună știință, care însă nu i-a impresionat pe judecători.
Dreapta radicală – și înarmată – un sol fertil pentru teoriile conspirației
Dreapta americană, și în special extremele ei, pot fi un sol fertil pentru teorii de genul celor lansate de Alex Jones. Acesta n-a apărut din senin, iar succesul lui (prin anul 2020, site-ul său înregistra și peste trei milioane de utilizatori unici pe zi) nu se datorează exclusiv strategiilor descoperite de unii ca Goebbels, potrivit cărora o minciună repetată de un număr suficient de ori ajunge să fie luată drept adevăr. Prin recursul la ideea complotului guvernamental având ca scop confiscarea armelor americanilor, profilul lui Alex Jones se încadrează în fenomenul mai larg al mișcărilor americane anti-sistem. Pe lângă miliția armelor, de la care Alex Jones se revendică, alte două asocieri sunt considerate majore: mișcarea cetățenilor suverani și cea a protestatarilor fiscali.
Luate în derâdere la început, milițiile înarmate au devenit o problemă majoră după atentatul din 1995 de la Oklahoma City. Căci dacă guvernul e în general în spatele atentatelor, atunci cetățenii „responsabili” trebuie să se simtă obligați să se organizeze pentru a le împiedica, chiar și prin forță, sau mai ales prin forță. Mai departe, există un concept care pare o marcă a teoriilor lui Alex Jones, el fiind de fapt creația predecesorilor: Noua Ordine Mondială. Milițiile americane înarmate au explicat încă din anii nouăzeci că această Nouă Ordine Mondială, folosindu-se în principal de ONU, vrea să instaureze un guvern global, socialist bineînțeles, care să controleze viețile tuturor oamenilor. Și de aici fabulațiile nu se mai pot controla: da, în America este încă libertate, dar nu pentru mult timp. Presiunile sunt enorme. Deja guvernul instituie lagăre de concentrare pentru dizidenți, iar în parcurile naționale forțele de represiune se înmulțesc din ce în ce mai mult. Trebuie să acționăm ca să ne recuperăm guvernul, trag concluzia adepții.
Sunt însă doar o parte a narațiunilor conspiraționiste care circulă și au circulat în ultimul secol. Precum gnoza care oferea creștinismului timpuriu chei alternative de înțelegere a lumii, aceste teorii reinterpretează mai mult sau mai puțin coerent evenimentele majore ale istoriei sau ale actualității. Holocaustul a fost inventat (specialitatea negaționiștilor); moartea prințesei Diana nu a fost un accident; CIA a fost în spatele asasinării lui JFK; democrații americani (sau, în versiunea românească, președintele Iohannis) sunt în centrul unei rețele de traficanți de copii (teorie în care mișcarea QAnon a devenit expertă); Area (zona) 51 este plină de extratereștri cu care guvernul a intrat în timp în contact; pandemia de Covid-19 este o formulă de control al populației mondiale; și în sfârșit (dar nu ultima), Pământul este plat (după cum susțin ”flatlanders”) etc.
Sentința în cazul Sandy Hook, o victorie de etapă în lupta de combatere a narațiunilor false
Pentru mișcarea lui Alex Jones, sentința din procesul Sandy Hook este o lovitură serioasă. Fără bani, sau cu resursele financiare periclitate, răspândirea ideilor lui Alex Jones va fi incomparabil mai restrânsă. Este de luat în calcul și că alți autori de teorii similare se vor gândi de două ori până să îi calce pe urme. Cu alte cuvinte, sentința funcționează și pe post de avertisment pentru liderii acestor mișcări care, precum Alex Jones, consideră că în numele libertății de exprimare pot să manipuleze și să susțină minciuni.
O altă cale de a combate aceste narațiuni care favorizează anarhia socială a fost dezvoltată chiar de jurnaliști. Mass-media este una dintre țintele predilecte ale teoriilor conspiraționiste, atât ca adversar direct, cât și ca victimă colaterală în războiul informațiilor care a însoțit apariția internetului. În parte pentru a-și apăra propria profesie, jurnaliștii au reiterat importanța verificării știrilor, și chiar s-au specializat în demontarea știrilor și teoriilor false. O astfel de activitate de „debunking”, cum se numește într-un limbaj mai pretențios, face inclusiv revista online pe care o citiți acum, veridica.ro. În general, rețeta respectă câteva puncte constante: focalizarea pe anumite informații, care pot fi verificate independent; semnalarea clară a „mitului” care e analizat; explicarea felului în care falsa teorie induce în eroare; eventual recapitularea întregului proces, cu accent pe principalele articulații ale demonstrației; și mai ales un ritm susținut al demistificărilor, căci „fake news” au o rată de proliferare foarte mare.
Problema cu „demontarea” este că explicația ajunge la subiecții ei cu destulă greutate. Adepții stau grupați în general în „bula proprie” și se alimentează reciproc cu argumente care le sunt familiare. Marea artă a „debunking-ului” revine acum la a ajunge la ei - ceea ce de multe ori e un proces de durată. Iar în final, cum observa filosoful David Hume, opțiunea pentru o credință sau alta este o chestiune de preferință individuală, de la care oamenii arareori au tăria să abdice. Procesul Sandy Hook a fost o victorie importantă, dar numai una de etapă.
