Benjamin Netanyahu va intra, cu siguranță, în istoria Israelului, dar nu (doar) ca cel mai longeviv premier, ci ca liderul care a reușit să izoleze țara încăpățânându-se să „are” Fâșia Gaza. Problemele lui Netanyahu nu sunt însă legate doar de izolarea internațională, ci și de opoziția internă în creștere.
Atacul israelian în Qatar pune în alertă statele arabe și subminează normalizarea relațiilor în regiune
Dacă operațiunea din Liban, împotriva Hezbollah, a dat un semnal în întregul Orient Mijlociu că cei care fac rău Israelului nu scapă de „nota de plată”, operațiunea din Qatar, care i-a vizat pe liderii Hamas, ne demonstrează că Israelul este, fie și pentru o perioadă scurtă de timp, „polițistul” regiunii. Poziția din ce în ce mai dominantă a Israelului este un semnal de alarmă pentru statele arabe. Atacul demonstrează încrederea crescândă a Israelului în proiectarea puterii pe distanțe vaste (Qatarul se află la peste 1.600 de kilometri depărtare) și disponibilitatea sa de a ataca oriunde în regiune cu impunitate aparentă. Acest lucru ar putea determina capitalele arabe să se întrebe dacă statutul hegemonic emergent al Israelului, despre care unii sperau că ar putea aduce stabilitate regională, le face de fapt mai degrabă vulnerabile decât mai sigure.
Qatarul, partener SUA care și-a asumat rolul de mediator în războiul din Gaza, găzduiește biroul politic Hamas încă din 2012. Oficialii qatarezi spun că au răspuns astfel unei cereri a SUA. Țara din Golf are relații bune cu națiuni rivale, cum ar fi Statele Unite și Iranul, și, prin urmare, servește drept loc unde pot avea loc discuții între adversari. Să nu uităm că pe teritoriul Qatarului se află cea mai mare bază militară a Washingtonului din Orientul Mijlociu, cea de la Al Udeid. Prezența multor lideri ai organizației teroriste Hamas la Doha a însemnat că orașul a devenit o bază pentru negocieri pentru a pune capăt războiului Israelului împotriva Fâșiei Gaza și a asigura eliberarea ostaticilor. Mai poate, însă, Qatarul să își continue misiunea de mediator după ce Israelul a atacat clădirile din Doha în care se află biroul politic Hamas?
Israelul a acționat singur; Benjamin Netanyahu a spus-o pe 9 septembrie când aviația sa a bombardat clădirea ucigând 6 persoane, inclusiv membri Hamas și un oficial de securitate qatarez, și a spus-o din nou, în prezența secretarului american de stat, Marco Rubio, sosit la Tel Aviv ca să discute cu Netanyahu pașii următori. Lui Donald Trump, care își dorește încetarea războiului cât mai rapid, „operațiunea Qatar” nu i-a picat bine și a spus-o public, dar... relația dintre cele două state, dintre cei doi lideri septuagenari, nu a fost afectată deloc. La conferința de presă organizată la Ierusalim, la finalul vizitei lui Rubio, „Regele Bibi” a declarat că fiecare țară are dreptul „să se apere dincolo de granițele sale”.
Netanyahu nu a exlus noi atacuri asupra liderilor Hamas, deși prietenul său de la Casa Albă dă asigurări că nu va mai ținti Qatarul. Șeful diplomației americane, Marco Rubio, le-a spus jurnaliștilor că statul din Golf, Qatar, este singura țară care mediază încetarea războiului din Gaza. De altfel, Rubio a plecat din Israel spre Doha, unde statele din Golf s-au angajat luni să activeze pactul comun de apărare. Este vorba despre strategia adoptată acum 25 de ani de Consiliul de Cooperare al Golfului, format din șase națiuni, Arabia Saudită, Bahrain, Oman, Qatar, Emiratele Arabe Unite și Kuweit. Pactul a deschis calea pentru legături militare mai puternice în regiune. De altfel, în actualul context, o idee mai veche, de crearea a unei alianțe militare de tip NATO în regiune, a revenit în discuție.
Așadar, Rubio, ca reprezentant al unui important partener al Qatarului, îndeamnă la calm și la continuarea misiunii acestui stat, de mediator. Însă același Rubio a avertizat că timpul pentru a obține un acord se scurtează, pe măsură ce Israelul își intensifică atacul masiv asupra orașului Gaza, ucigând zilnic zeci de oameni în centrul urban și distrugând numeroase clădiri rezidențiale, în timp ce avansează cu planurile de acaparare a teritoriului.
Brutalitatea războiului din Gaza determină puteri occidentale să recunoască Palestina. De ce este acest lucru mai important decât condamnările ONU
Continuarea operațiunii în forță, în Gaza, a determinat acțiuni din partea unor state occidentale puternice, partenere ale Israelului, de neînchipuit, să zicem, chiar și anul trecut. Astfel, țări ca Franța sau Marea Britanie anunță că vor recunoaște statul palestinian – fiecare în anumite condiții. Până acum, din cele 193 de țări membre ONU, 147 au recunoscut statul palestinian, adică o proporție de 76 la sută. Din cele 27 de țări UE, doar 11, printre care și România. În cazul Franței și Marii Britanii vorbim însă de mari puteri occidentale, iar recunoașterea Palestinei de către aceasta are o greutate în plus pentru că, dincolo de câți de recunosc, în plan internațional contează enorm și cine te recunoaște.
Palestina este și nu este un stat. Se bucură de un grad ridicat de recunoaștere internațională, misiuni diplomatice în străinătate și are echipe care concurează în competiții sportive, inclusiv la Jocurile Olimpice. Dar disputa de lungă durată a palestinienilor cu Israelul face ca Palestina să nu aibă granițe convenite la nivel internațional, nici capitală, nici armată. Având în vedere statutul său de cvasi-stat, recunoașterea este inevitabil oarecum simbolică. Va reprezenta o declarație morală și politică puternică, dar va schimba puțin situația din teren. Însă, în actuala conjunctură, simbolismul este o forță. Șeful diplomației britanice spunea pe 29 iulie, la ONU, că „Nu există o viziune mai bună pentru viitorul regiunii decât două state.”
Conferința internațională care a avut loc în iulie la sediul ONU a fost finalizată cu Declarația de la New York, care prevede o „foaie de parcurs unică pentru realizarea soluției cu două state”. Aceasta implică un armistițiu imediat în Gaza, eliberarea tuturor ostaticilor deținuți acolo și înființarea unui stat palestinian viabil și suveran. Foaia de parcurs solicită, de asemenea, dezarmarea Hamas și excluderea acesteia din guvernarea din Gaza, normalizarea relațiilor dintre Israel și țările arabe, precum și garanții de securitate colectivă. Această Declarație de la New York a fost adoptată de Adunarea general ONU din 12 septembrie cu o majoritate covârșitoare.
Pentru Benjamin Netanyahu, ce se întâmplă la ONU contează însă prea puțin, iar această poziție a liderului israelian nu este deloc nouă. În interviul pe care mi l-a acordat în 2011, Benjamin Netanyahu îmi spunea că „ ONU este ca o suprafață plană peste care trece absolut orice. Palestinienii pot trece absolut orice acolo”. Contează însă atunci când Franța, prin vocea lui Emmanuel Macron, spune că recunoaște statul palestinian luna aceasta, Franța devenind prima țara din G7 care face acest lucru. Oficialii palestinieni au salutat decizia lui Macron, în timp ce Netanyahu a declarat că măsura „recompensează terorismul” în urma atacului Hamas din 7 octombrie 2023 în Israel. Dar Franța nu e singura putere economică ce anunță că va recunoaște statul palestinian. Australia și Malta vor face același lucru la Adunarea generală a ONU din perioada 22-26 septembrie. Belgia, Canada și Marea Britanie vor face același lucru, impunând însă condiții palestinienilor. Premisa de la care pleacă aceste decizii este că Hamas nu este Palestina, iar măcelul din Gaza nu poate fi tolerat. Iar cei care o zic de data aceasta sunt vechii aliați și cei mai puternici susținători ai Israelului, reprezentanții democrațiilor liberale, nu state cu regimuri autoritare, economii slabe sau care țin de ceea ce, pe vremuri, era catalogat drept „lumea a treia”.
Politicile lui Netanyahu în Gaza, contestate de publicul israelian, dar și de aparatul de securitate
Cred că cea mai grea problemă pe care va trebui să o rezolve Netanyahu este chiar acasă. Demonstrațiile împotriva reformelor în justiție au încetat după 7 octombrie 2023. Dar sprijinul popular de care s-a bucurat în perioada imediat următoare premierul a început să pălească odată cu șansele ca ostaticii să fie eliberați.
Dacă strategia forței a dat ceva roade, în prima etapă a războiului, când într-adevăr a reușit să aducă acasă o parte dintre ostatici, planurile secundare ale lui Netanyahu și ale aliaților săi de extremă dreapta au făcut ca încrederea populară în el să scadă vertiginos. Faptul că israelienii sunt din nou în stradă în număr mare, de data asta pentru a cere oprirea războiului din Gaza, poate fi văzut ca un exercițiu democratic, sau considerat o reacție a acelei pături a populației care, oricum, nu susține formațiunile politice din actualul guvern. Dar când generalii din armată spun că Netanyahu nu oferă nici o direcție și că amână o decizie în privința Gazei, în contextul în care din ce în ce mai mulți soldați abandonează serviciul militar, atunci liderul israelian chiar are o problemă.
Aparatul de securitate, în ansamblul său, este extrem de respectat de Israel, iar când acesta începe să transmită semnale, contează, pentru că ele sunt relevante pentru întreaga societate. Iar aici nu vorbim doar de numeroșii foști responsabili de rang înalt din armată și servicii care au transmis în repetate rânduri semnale de alarmă. Nu vorbim nici de rezerviștii care au amenințat că nu vor răspunde la convocări. Este vorba de semnale date de conducerea în funcție a armatei de când a început războiul. Fostul ministru al Apărării, Yoav Gallant, a avut dispute publice cu Netanyahu până când a fost demis. Șeful Statului Major, Eyal Zamir – numit în această funcție de Benjamin Netanyahu – a declarat săptămâna trecută subcomisiei de informații a Knessetului că premierul nu a oferit instrucțiuni clare cu privire la următorii pași ai armatei în Gaza. Generalul Zamir a adăugat că, dacă guvernul intenționează să impună o administrație militară în Gaza, „ar trebui să declare acest lucru deschis”. De asemenea, Zamir a criticat schema de distribuire a ajutoarelor susținută de SUA, derulată de așa-numita Fundație Umanitară pentru Gaza, numind-o un „eșec”.
La asta se adaugă și deșirarea, încet, încet, a coaliției care îl ține la putere pe Bibi. Cu un război extins, care costă miliarde economia israeliană, cu o populație din ce în cem ai frustrate, e greu de crezut că Netanyahu ar mai putea câștiga puterea într-un eventual scrutin anticipat.
