Donații
Veridica.md
Prăbușirea regimului lui Bashar al-Assad înseamnă sfârșitul sferei de influență pe care Iranul a construit-o cu migală încă de la începutul regimului ayatollahilor. Este încă o lovitură dată așa-zisei „axe a rezistenței” după înfrângerea Hezbollahului și Hamasului. Rusia rămâne fără cel mai vechi (și, în prezent, unicul) său aliat arab. Siria rămâne însă fracționată și nimic nu garantează că grupările rămase după Assad nu vor începe să se lupte între ele, sau că un potențial război nu se va extinde în țările vecine, ca în urmă cu un deceniu.
„Semiluna iraniană”: cum și-a construit Teheranul un imperiu regional și care era rolul jucat de Siria în acest imperiu
Siria lui Bashar al-Assad era o piese-cheie în așa-numita „Semilună iraniană”, sfera de influență construită de Iran în Orientul Mijlociu de-a lungul a zeci de ani. Bazele acesteia au fost puse la începutul anilor '80, odată cu apariția Hezbollahului și a Organizației Badr, o grupare a șiiților irakieni care a luptat alături de Iran în războiul purtat de acesta cu Irakul lui Saddam Hussein. Ayatollahii de la Teheran căutau atunci să își exporte revoluția în regiune, iar primele instrumente au fost aceste grupări politico-militante, în alianță fiind atrase și unele înființate anterior, ca partidul Dawa din Irak.
Semiluna iraniană a început să capete contur după invadarea Irakului de către coaliția condusă de Statele Unite, în 2003, când Teheranul a început să antreneze, finanțeze și să coordoneze o pleiadă miliții șiite în Irak și să își extindă influența și în alte țări din regiune. În decurs de un deceniu, sfera de influență iraniană se întindea până la Mediterană – prin milițiile șiite irakiene, Siria lui Bashar al-Assad și Hezbollahul libanez, cărora li se adăuga un proxy în teritoriile palestiniene, Jihadul Islamic – dar și până la Marea Roșie, unde Teheranul s-a aliat cu miliția yemenită Houthi.
Cea mai importantă piesă a acestui eșafodaj construit de Iran a fost Hezbollahul, proxy-ul pe care Teheranul l-a avut în coasta Israelului și, practic, singurul actor arab care a revendicat vreodată o victorie împotriva Israelului după ce acesta s-a retras, în 2000, din sudul Libanului, la capătul unui îndelungat război cu gherilele islamiștilor.
Importanța Siriei în angrenajul iranian este dată de proximitatea sa cu Israelul și cu Libanul (țară care chiar s-a aflat parțial, timp de aproape trei decenii, sub ocupație siriană), ceea ce permite folosirea sa atât ca bază de pregătire a unor atacuri anti-israeliene, cât și ca un coridor logistic pentru susținerea Hezbollahului. De altfel o parte semnificativă din impresionantul arsenal al Hezbollahului a ajuns la miliția șiită din Iran via Siria.
Regimul lui Bashar al-Assad a fost unul declarat laic, având la bază ideologia Partidului Baath care, în mod normal, este incompatibilă cu islamismul Teheranului. Clanul Assad este, într-adevăr, parte a comunității alauite, care este asociată cu musulmanii șiiți, dar există diferențe semnificative între tipul lor de șiism și cel duodeciman practicat de iranieni și de șiiții libanezi și irakieni. Poziția strategică a Siriei, dar și interesele comune, a determinat Teheranul să treacă peste diferențele ideologice cu Damascul și să intervină decisiv în războiul civil sirian.
„Axa rezistenței”: de la câștigarea războaielor din Siria, Irak și Yemen, la colapsul din 2024
Iranul a trimis sute sau chiar mii din propriii săi militari, în special din forța Quds, în Siria și a mobilizat în sprijinul lui Bashar al-Assad milițiile șiite irakiene și Hezbollahul. Acest efort a fost suficient pentru a ajuta Damascul să oprească avansul rebelilor în primii ani de război.
Succesul din Siria a ajutat forțele pro-iraniene să își consolideze reputația pe care și-o creaseră în Liban, luptându-se cu Israelul, și în Irak, unde se confruntaseră cu Statele Unite și pe care îl controlau în mare măsură după retragerea americană. Au urmat noi victorii. În Irak, milițiile șiite și consilierii lor iranieni au jucat un rol-cheie în războiul împotriva Statului Islamic și eliberarea enormului teritoriu pe care gruparea jihadistă îl cucerise. În Yemen, miliția Houthi a capturat cea mai mare parte din Yemen și a reușit, după aceea, să țină ani de zile piept unei coaliții conduse de Arabia Saudită, care se vede drept cea mai mare putere din Golf.
În 2023, la aniversarea a 20 de ani de la declanșarea invaziei Irakului de către Statele Unite, auto-intitulata „axă a rezistenței” condusă de Iran era una dintre cele mai puternice și mai de succes alianțe militare din Orientul Mijlociu. Alianța includea la acel moment și Hamasul palestinian, grupare islamistă sunnită ale cărei relații cu Teheranul fuseseră ceva mai reci în perioada de vârf a războiului civil sirian, când sunniții de acolo se luptau cu islamiștii șiiți.
Axa rezistenței încasase însă și o serie de lovituri. Cea mai dură dintre acestea fusese, în ianuarie 2020, uciderea la Baghdad, într-o lovitură aeriană americană, a principalului său arhitect și coordonator, Qassem Soleimani; odată cu Soleimaini, a fost lichidat și Abu Mahdi al-Muhandis, o figură-cheie în coordonarea milițiilor șiite irakiene. Israelul lansase, de asemenea, numeroase lovituri aeriene împotriva obiectivelor iraniene din Siria, într-o încercare de a împiedica Teheranul să își consolideze prezența în apropierea granițelor sale și de a opri, totodată fluxul de arme către Hezbollah.
Începutul sfârșitului pentru „axa rezistenței” a fost ziua de 7 octombrie, când Hamasul și-a lansat atacul terorist asupra Israelului. Acesta a răspuns în forță, reușind ca, în decurs de un an, să elimine conducerea grupării teroriste și o mare parte din luptătorii acesteia (cu un preț uriaș pentru populația civilă, în condițiile în care zeci de mii de oameni au fost uciși și răniți, iar întreaga populație a Gazei a fost aruncată în criză umanitară). În timp ce se lupta cu Hamasul și Jihadul Islamic, Israelul și-a intensificat și loviturile aeriene împotriva obiectivelor iraniene din Siria. A urmat campania devastatoare contra Hezbollahului, care și-a pierdut conducerea, mii de luptători și o parte importantă a arsenalului. Iranului i s-a transmis și direct că poate încasa și lovituri mai dure, atunci când obiective strategice de pe teritoriul său au fost bombardate de Israel ca răspuns la tirurile iraniene cu rachete balistice.
În urma acestor confruntări cu Israelul, Hezbollahul și Iranul și-au pierdut în bună măsură capacitatea – dar și dorința – de a interveni în sprijinul regimului lui Bashar al-Assad, așa cum au făcut-o la începutul războiului. Apropiata venire a lui Trump la Casa Albă are și ea, darul de le tăia avântul iranienilor: viitorul lider de la Casa Albă are un parteneriat strâns cu inamicul nr. 1 al Teheranului, Benjamin Netanyahu, a fost el însuși pe punctul de a ordona lovituri aeriene contra Iranului, și a fost chiar în timpul ultimei campanii electorale ținta unui complot iranian care viza asasinarea sa. E de presupus, așadar, că Trump va fi gata să răspundă dur la prima provocare iraniană.
Semnalul că Bashar al-Assad nu va rezista în fața neașteptatei ofensive rebele a fost dat de răspunsul extrem de palid al Iranului și aliaților săi; doar câteva sute de luptători ai milițiilor șiite din regiune au trecut de data aceasta în Siria, prea puțin pentru a mai conta. Când s-a aflat și că Teheranul a început să își retragă consilierii militari, a devenit clar că era o chestiune de zile până la prăbușirea regimului.
Cu „măcelarii” săi ocupați de războiul din Ucraina, Rusia nu a mai putut să ajute Siria. Cea mai mare pierdere pe care o suferă Moscova în Orient în ultima jumătate de secol
În afară de Iran, cel de-al doilea stat care l-a ajutat pe Bashar al-Assad să rămână la putere și să recâștige controlul unei părți semnificative din Siria a fost Rusia. Alianța dintre Moscova și Damasc datează încă din perioada războaielor arabo-israeliene, când URSS a înarmat mai multe țări arabe cu regimuri de inspirație socialistă. Succesul inițial al forțelor siriene și egiptene în războiul din 1973 s-a datorat în mare măsură echipamentelor militare – în special arme anti-aeriene și forțe blindate – furnizate de URSS. Începând cu anii '70, țările din Orientul Mijlociu au început să se reorienteze, pe rând, spre parteneriate cu Occidentul. Siria a rămas în toți acești ani un aliat al Moscovei, care a primit, la schimb, singura sa bază navală la Marea Mediterană, cea de la Tartus.
După izbucnirea războiului civil sirian, în 2014, Rusia a protejat Siria în Consiliul de Securitate iar în 2015, Vladimir Putin a decis să intervină și militar în sprijinul regimului lui Bashar al-Assad. A fost o intervenție atât de brutală încât doi dintre generalii care au comandat forțele ruse din Siria, Alexandr Dvornikov și Serghei Surovikin, au primit porecla de „măcelarul din Siria”. Primul dintre ei a fost numit și „măcelarul din Alep”, cel de-al doilea – „generalul Armaghedon”. Sub conducerea lor, rușii au bombardat numeroase obiective civile, inclusiv spitale; crimele de război comise împotriva civililor sirieni aveau să le prefigureze pe cele din Ucraina. Atât Dvornikov cât și Surovikin au fost, de altfel, promovați de Putin la comanda forțelor ruse din Ucraina, odată cu invadarea la scară largă a acestei țări. Bombardarea unor civili și a unor rebeli care nu au arme anti-aeriene nu se compară însă cu confruntarea cu o armată bine pregătită și motivată, așa că nici Dvornikov, nici Surovikin nu au reușit să arate mare lucru în Ucraina. Cel de-al doilea are însă meritul de a fi dispus construirea redutabilei linii defensive care a oprit ofensiva ucraineană din vara lui 2023.
Tot de Siria este legat un alt nume devenit celebru pentru brutalitate și crime de război în Ucraina: grupul Wagner. Mercenarii Wagner au luptat în Siria unde printre crimele de război comise de ei se numără cel puțin o decapitare, relevată de publicarea unei înregistrări video și a unui set de fotografii morbide, în care mercenarii pozează zâmbind cu capul victimei. În aceeași Sirie, mercenarii și-au arătat și limitele – un număr necunoscut, cuprins între câteva zeci și câteva sute, au fost uciși atunci când au atacat o mică unitate a armatei americane și kurzii sprijiniți de aceasta.
După trei ani de război în Ucraina, cu grupul Wagner risipit și „măcelarii” săi discreditați de eșecurile de pe câmpul de luptă, Moscova nu a mai avut capacitatea și nici disponibilitatea de a interveni în forță, chiar dacă avioanele sale au executat unele bombardamente limitate. Mai mult, rușii par să își fi retras și navele din Tartus. Dacă Moscova rămâne fără acest port, ar fi cea mai semnificativă lovitură pe care o încasează atât în Orient, cât și la Marea Mediterană în cele mai bine de patru decenii care s-au scurs de când Egiptul a ales parteneriatul cu Statele Unite.
Viitor incert pentru Siria și regiune după căderea lui Assad. Riscă Orientul Mijlociu un nou „război al sfârșitului lumii”?
O caracteristică a războiului civil sirian, la mijlocul deceniului trecut, a fost extremismul religios al multora dintre grupările implicate în conflict – în general, exact grupările cele mai eficiente. Pe de-o parte, în conflict au fost implicate numeroase grupări islamiste și jihadiste sunnite, cele mai cunoscute și mai de succes dintre acestea fiind Frontul al-Nusrah, afiliat rețelei Al Qaida, și Statul Islamic, desprins din rețeaua teroristă și devenit adversar al acesteia și al Frontului al-Nusrah. Dincolo de conflictul dintre ele și de natura ceva mai brutală a Statului Islamic, diferențele ideologice dintre cele două au fost minore. Au îmbrățișat aceeași interpretare radicală a Islamului, au luptat pentru instaurarea unui regim guvernat conform legislației islamice, șaria, așa cum o văd fundamentaliștii, și au recurs la terorism, inclusiv atentate sinucigașe, pentru a-și atinge obiectivele. În tabăra cealaltă, milițiile șiite pro-iraniene erau motivate tot de fanatism religios – de la dorința de a-l răzbuna pe Imamul Hussein (ucis în secolul VII), la cea de a apăra locuri sfinte pentru șiiți (mormântul Saydei Zaynab, sora lui Hussein). Atât în tabăra sunniților cât și în cea a șiiților erau indivizi care credeau că războiul este începutul luptei finale dintre bine și rău, Armaghedonul islamic. Un război al sfârșitului lumii.
Fanaticii de acum zece ani nu au dispărut. Statul Islamic, deși înfrânt, a supraviețuit în mici bastioane din deșertul din estul Siriei și a redevenit activ în ultima perioadă. Forțele kurde care, cu sprijin american, controlează cea mai mare parte a estului țării, s-au pus zilele acestea în mișcare tocmai pentru a împiedica Statul Islamic să captureze unele orașe-cheie, în primul rând Deir al-Zor și au avertizat că jihadiștii își extind teritoriile.
Frontul al-Nusrah s-a desprins oficial de Al Qaida în 2016 și a fost re-denumit Hayat Tahrir al-Sham, „organizația pentru eliberarea Levantului”. Liderul său, Abu Mohammad al-Golani, dă asigurări că gruparea s-a moderat, că nu este interesată de operațiuni în afara Siriei și că intenționează să instaureze un regim în care drepturile minorităților, atacate brutal de grupări jihadiste de-a lungul timpului, vor fi protejate. Nu trebuie uitat însă că doctrina jihadiștilor include și așa-numita taqiyya, practica islamică a disimulării. Pentru a-și atinge obiectivele, unui bun musulman îi este permis să disimuleze și chiar și să încalce preceptele religioase. O parte dintre jihadiștii care au atacat Statele Unite la 11 septembrie 2001 au dus existențe laice, chiar au consumat public alcool, pentru a se ascunde. Hamasul și-a mascat intențiile în anii dinainte de a ataca Israelul, până și talibanii au mimat o anume moderație atunci când se negocia retragerea americană din Afghanistan. Nu este exclus, așadar, ca odată ce își vede consolidat controlul asupra celei mai mari părți din Siria, al-Golani să revină la un discurs mai radical sau să caute să își exporte ideologia în țările vecine, cum nu este exclus nici ca Statul Islamic, dacă apucă să se întărească, să caute să își extindă operațiunile în țările din imediata vecinătate, în primul rând Irak, unde încă are celule active, dar și, de pildă, Iordania. Nu este exclus, totodată, ca de pe teritoriul controlat de cele două grupuri să fie organizate atacuri teroriste care să vizeze chiar și incidentul.
Dincolo de incertitudinile care planează asupra intențiilor jihadiștilor, situația din Siria rămâne extrem de complicată. Grupurile de opoziție, chiar dacă unele au cooperat acum, nu sunt unite și multe au miliții. Kurzii controlează o parte importantă din teritoriu și sunt sprijiniți de Statele Unite, însă Turcia nu vede cu ochi buni prezența lor și a arătat în trecut că este dispusă atât să îi atace direct, cât și să coopereze cu grupări islamiste împotriva lor.
Iar dincolo de toate aceste probleme de securitate și de fracționare a forțelor politice și grupărilor militante, rămân două mari chestiuni: refugiații și situația economică. Cel puțin 14 milioane de sirieni au fost forțați să își părăsească locuințele de când a început războiul; circa jumătate sunt dislocați intern, iar restul s-au refugiat în țările din jur, care îi susțin tot mai greu și i-ar vrea plecați, și în Occident. Majoritatea acelor refugiați vor trebui să se întoarcă acasă, iar aici intervine a doua problemă: la ce să se întoarcă? Războiul civil a fost devastator (iar la aceasta se adaugă consecințele cutremurului din 2023) și economia Siriei este la pământ; în ultimii ani, regimul lui Bashar al-Assad, pentru a reuși să se mențină pe linia de plutire, a transformat țara într-un narco-stat care trăiește din producția și exportul de droguri în regiune.
Viitorul Siriei și al întregii regiuni rămâne, așadar, neclar. Singura certitudine este că Iranul și Rusia au suferit o înfrângere majoră prin prăbușirea celui mai sângeros și mai longeviv regim dictatorial din Orientul Mijlociu, pe care ambele l-au sprijinit cu brutalitate ani de zile, dar l-au abandonat la final.
---copie-image.webp)