Donații
Veridica.md
Milioane de ucraineni s-au îndreptat spre România atunci când Rusia le-a atacat țara. În locul unui tărâm al bandiților, sărac și ostil, cum îl descrisese propaganda, au găsit ajutorul și adăpostul de care aveau nevoie – chiar dacă au fost și voci, marginale, care au răspândit și aici, ca peste tot în Europa, dezinformări despre refugiați. Unii dintre ei au rămas, alții au plecat mai departe. Veridica vă prezintă poveștile câtorva dintre ei, din primele zile ale războiului până acum.
Cu copiii în frig, la două noaptea, dar departe de bombele lui Putin
24 februarie, 04:03: Putin spune într-un discurs la televiziune că Rusia va lansa o „operațiune specială militară cu scopul de a demilitariza Ucraina. Toți militarii ucraineni care depun armele, vor fi lăsați să se întoarcă la familii.” Putin insistă că scopul nu este ocuparea țării, ci dezarmarea ei. CNN și Sky News live: Any attempt of foreign intervention will bring unprecedented consequences. Rușii atacă Mariupolul de pe mare, Donețkul cu rachete trase din Rusia și se îndreaptă terestru spre Kiev dinspre Nord. Filmulețe cu soldați și tancuri mărșăluind, explozii, urlete, fum, panică, lacrimi, întuneric. Prima oră de război.
Trei zile am ținut deschis fără întrerupere un canal de Youtube care transmitea live feed-ul unei camere amplasate pe o clădire din Euromaidan. Eram un prizonier pe frontul informațional, incapabil să mai urmăresc și altceva în afară de știrile despre Ucraina.
Între timp, ușor ușor, oamenii din jurul meu au început să se organizeze pentru ajutorarea refugiaților care erau din ce în ce mai mulți. Am simțit că trebuie să fac și eu ceva. Am strâns două plase cu haine groase, mai ales de copii, pe care le-am dat unui prieten care mergea în vamă la Isaccea. Dar nu era destul. M-am dus la Gara de Nord, dar acolo erau oameni deja organizați. Cum nu vorbesc rusește, mai tare încurcam, așa că am decis să mă retrag. În drum spre casă, citesc că la autogara Filaret e nevoie de mijloace de transport pentru deplasarea prin oraș a refugiaților care ajung cu autocarele în București. Mă opresc la magazin, umplu portbagajul cu apă, ceaiuri, cafea, sandvișuri și dulciuri și mă prezint la cortul special amenajat pentru ucraineni în incinta autogării. Le comunic celor de acolo că sunt disponibil și pentru transport, iar ei mă roagă să aștept să ajungă autocarele.
După două ore de tăcere în frig, zăresc venind spre cort un șir de oameni trăgând în urma lor bagaje de tot felul. Printre ei, o bătrână abia mergând, susținută să nu cadă de fiica ei, trecută și ea de prima tinerețe cu ceva ani în urmă. Unul din translatori o ascultă și izbucnește în plâns: Zice că la ei e război mare, cu bombe și împușcături, cum a mai fost când era ea copil. De la frig sau nu, simt cum mi se prelinge și mie o lacrimă pe obrazul drept. Blocat în mijlocul autogării, mă trezesc înconjurat de o mare de oameni. Între ei, o doamnă pe la 40 de ani, cu doi copii mici, un câine, o cușcă cu două pisici și o geantă de voiaj. Îmi explică într-o engleză impecabilă că nu a mai avut mâini și pentru alte bagaje, dar că e bucuroasă că acum sunt cu toții în siguranță. Timid, le dau celor doi copii câte o sticlă de apă și o eugenie. Cel mai mare îmi spune cu glas stins spasiba, iar fetița mai mică întinde mânuțele să mă îmbrățișeze. Realizez târziu că lacrimile nu sunt de la frig. E 2 noaptea, la ora asta fetița mea doarme, dezvelită cu siguranță de prea multă căldură.
Refugiații se așteptau să găsească o țară plină de gangsteri și hoți
Primul drum îl fac spre un hotel din Titan, alături de Oleh, Andryi și Viktor. Oleh îmi arată pașaportul, e născut pe 4 martie 2004, acum 3 ore nu avea 18 ani. Ceilalți mai aveau și ei puțin până acolo. Colegi de liceu în Odessa, au fost trimiși de părinți departe de pericol. Ei au rămas să aibă grijă de case, ca să aibă copiii la ce să se întoarcă după război. Andryi are un frate mai mare, care muncește de câțiva ani în Viena. Acolo vor pleca și ei peste câteva zile. Viktor e genul IT-ist, ciufulit și cu ochelari, și vorbește rar și apăsat. Până și eu mă prind că are un accent ciudat. Oleh mă lămurește, nu e nici un accent, Viktor vorbește ucraineană, ei îi răspund în rusă. Am aflat ulterior, de la Oleh, că Viktor nu a rămas în Viena, a plecat singur mai departe spre Germania după vreo două luni și se ocupă de rețeaua de calculatoare a unui club din Mannheim. Andryi și Oleh lucrează la un hotel-restaurant din Viena și locuiesc în apartamentul închiriat de fratele lui Andryi, acum înrolat în armata ucraineană. De fiecare dată când vorbim, Oleh se scuză pentru că prima lui întrebare despre România a fost cum ne descurcăm noi românii, în țara asta plină de gangsteri și hoți? Cam atât știau ei despre România. A trebuit să văd vasele militare rusești cu tunurile ațintite spre faleza din Odessa, ca să învăț că România e un loc frumos și plin de oameni buni. Educația sovietică încă funcționează, glumește de fiecare dată. Mi-a promis că după ce se termină războiul, mă va găzdui în casa părintească din Odessa și îmi va arăta orașul.
Polina e (era) studentă la stomatologie la Universitatea de Medicină din Odessa. Are cazare rezervată prin airbnb, la o pensiune în zona Obor. După trei zile, urmează să plece la mama ei, stabilită în Italia. Intuiesc că are un zâmbet frumos, dar ea refuză să mi-l arate, sau mai degrabă nu poate. Vorbește germana și engleză, pe lângă rusă și ucraineană. După două săptămâni în Italia, decide să plece în Germania. Necunoscând limba, îi era foarte greu să își găsească un loc de muncă. În cele trei zile petrecute în România a simțit din plin căldura și ospitalitatea românească și a fost impresionată de ajutorul primit. Rămâne pe veci recunoscătoare României, de a cărei gastronomie s-a îndrăgostit, și Germaniei, pentru felul în care a fost primită și ajutată să își facă un rost. Inima mea a rămas în Ucraina și, după victorie, voi fi în primul avion spre casă.
Mai fac un ultim drum cu un grup de muncitori în construcții turkmeni, la căminul unui liceu din zona gării Obor. Nici unul nu spune nimic, nici între ei nu vorbesc, din când în când oftează. Ajunși la destinație, vor să-mi dea bani pentru transport, dar cu ajutorul unui translator îi lămuresc că nu e cazul. Unul din ei îmi strânge mâna și, cu lacrimi în ochi, îmi zice ceva în turkmenă. Înțeleg doar Allah, dau aprobator din cap și mă retrag spre casă. M-am reîntâlnit cu translatorul întâmplător după câteva luni și mi-a spus că cei patru turkmeni nu au mai plecat acasă, s-au angajat tot în construcții, reabilitează blocuri prin București. Murdari de var și moloz, cocoșați sub greutatea sacilor de ciment și cu mâinile bătătorite, înjură zilnic Rusia în rusește și îi mulțumesc lui Allah pentru viața din România și banii pe care îi trimit cu regularitate familiei de acasă.
În plină criză a refugiaților, patriotismul dacic își cere drepturile: „de ce să-i ajutăm?”
Între timp, la lumina zilei, se activează patriotismul dacic care își cere drepturile: De ce să-i ajutăm noi pe ucraineni? Dacă eram în locul lor, nici nu ne băgau în seamă. Încerc să-i calmez pe unii, invocând ca argument mulțumirea că nu suntem în locul ucrainenilor, dar fără sorți de izbândă. Bine că dați de pomană la ucraineni, da' la românii noștri amărâți nu. Argumentez din nou că românii cu nevoi sunt ajutați în continuare, nu i-a uitat nimeni. Culmea e că și pe români și pe ucraineni îi ajută aceiași oameni, dacii liberi sunt încă ocupați, probabil, cu lupta împotriva dictaturii sanitare. Deh, fiecare cu războiul lui.
Francezul care și-a scos bebelușul dintre bombele rușilor
A doua noapte. Mă îmbrac mai gros, dar frigul e la fel de puternic. Din primul grup de refugiați se desprinde un tânăr de vreo 30 de ani, mărunțel și slăbănog. Se îndreaptă spre mine și, în franceză mă întreabă cât l-ar costa transportul până la un hotel în zona Halei Traian. Îi spun că nimic, nu e convins, dar de undeva din spate vin spre noi, chemate de el în engleză, o femeie mai în vârstă și o tânără cam de aceeași vârstă cu Michel (se prezentase între timp) care strângea la piept un bebeluș. Pe drum îmi povestește că bebelușul este copilul lui, tânăra mămică fosta lui iubită, iar femeia mama lui. Expat francez, muncise o perioadă în Ucraina, se iubise cu Olena, dar nu s-au mai înțeles, iar el a plecat înapoi în Franța când bebelușul avea doar 3-4 luni. În dimineața primelor bombardamente, mama lui a încropit rapid niște bagaje și i-a ordonat să meargă în Ucraina să-și aducă copilul și fosta iubită în Franța. Ca să fie sigură că va duce la îndeplinire „misiunea”, îl însoțește și ea. Ajung în România cu avionul, închiriază o mașină și, după ce dau o șpagă imensă vameșilor ucraineni, se îndreaptă spre Micolaev. Orașul e bombardat non-stop de artileria rusă. Ajung mergând la propriu printre explozii la casa Olenei, dar casa nu mai e. În beci îi găsesc pe Olena și bebeluș, alături de bunici, care refuză să plece. Bunicul spune că îi așteaptă pe ruși, și că 2-3 tot doboară el. În timp ce negociau plecarea, mașina închiriată în România este lovită de o bombă. Pleacă toți patru pe jos, pe drum sunt urcați într-un camion militar și duși la Odessa. Mama lui Michel e plăcut impresionată de franceza mea, dar eu știu că e doar politicoasă. Olena plânge înfundat, și de pe scaunul din dreapta, strângând bebelușul la piept, îmi spune că orașul meu nu mai e aproape deloc. După 4 zile, îi duc la aeroport. Olena îmi spune că în liniștea primei lor nopți bucureștene, și ea și bebelușul au dormit neîntorși după 10 zile de groază. Va ține minte toată viața liniștea din România. Acum Michel, Olena și bebelușul sunt o familie și trăiesc undeva lângă Lyon. Michel a mai venit în România de 2 ori să ajute refugiați ucraineni care doreau să ajungă în Franța. Părinții Olenei au dat ultimul semn de viață la mijlocul lui iulie.
„Ai văzut ce mașini scumpe au ucrainenii ăștia?”. Cum se insinuează discursul anti-refugiați chiar și la locul de joacă
Ai văzut ce mașini scumpe au ucrainenii ăștia? Ăștia sunt refugiați? Mai lasă-mă, mă, și cu ucrainenii ăștia, că-s plini de bani, discută mai mulți părinți la locul de joacă. Le explic că a fi refugiat nu presupune automat a fi sărac, înfometat și îmbrăcat în zdrențe. Oamenii ăștia fug de moarte, nu de sărăcie. E omenește să-i ajuți să se simtă în siguranță. S-au trezit într-o cultură total nouă pentru ei, aud o limbă din care nu înțeleg mare lucru. Cei care au bani nu cer pomană nimănui, s-au cazat la hoteluri scumpe, mănâncă în restaurante de lux și probabil își plănuiesc vacanța de vară. Dar ceilalți? Oameni obișnuiți ca noi, cu vieți normale, ei ce să facă?
Un puști de vreo 10 ani se apropie de tatăl lui și îi spune că bănuiește că băiatul blond de acolo vrea și el să joace fotbal cu noi, dar nu înțelegem ce spune. Jucați-vă și cu el, tată, și după ce îl lăsați să dea gol, să-l îmbrățișați toți cu bucurie. Puștiul dă gol și zâmbește satisfăcut către mama lui, care îl privește mândră de pe o băncuță. La lăsatul întunericului, pleacă ținându-se de mână spre stația de tramvai din apropierea parcului.
„Îi urăsc din adâncul inimii pe toți rușii care se bucură când văd la TV că un oraș ucrainean e bombardat, iar oamenii mor”
Aproximativ 3 milioane de cetățeni ucraineni au intrat în România din februarie și până astăzi. Majoritatea au ales să-și continue drumul spre Vestul Europei, doar aproape 90.000 dintre ei au ales să rămână aici. Cât au trăit în sumbra lume rusă, România le era dușman. Asta au fost învățați, și oarecum nici istoria nu a lucrat în favoarea noastră. Dar brusc, într-o dimineață friguroasă de februarie, toate astea s-au schimbat. România le-a devenit acasă.
Regina are 41 de ani și, până pe 5 martie, era agent imobiliar în Kiev. A părăsit Ucraina împreună cu cele două fiice și o prietenă, la rândul ei cu fiica. Prietena a plecat în Germania. Regina a ales să vină în București, deși planul inițial era să se stabilească în Cernăuți. Dar amintirea unei excursii în România din anii trecuți a determinat-o să treacă granița. Spune că din prima clipă a simțit dragostea românilor, iar ajutorul primit i-a depășit toate așteptările. Când nu lucrează, își umple timpul ajutând-o pe fiica cea mică, încă elevă, cu lecțiile, participă la întâlniri ale comunității ucrainene și bate la picior Bucureștiul în lung și lat. Regina e născută în Rusia, mama ei e rusoaică, acasă vorbeau numai rusește. Acum nu își găsește cuvintele să-și verse furia pe țara natală, pe dictatorul care o conduce și pe toți cei care, chiar și prin inactivitate, îl susțin. Spune că nu îi va ierta niciodată pentru acest război și genocidul împotriva poporului ucrainean. După război se va întoarce cu siguranță acasă, la familia rămasă în urmă și la viața liniștită pe care o trăia. Bunica ei de 91 de ani încă nu știe că în țară e război și o așteaptă zilnic în vizită. Regina speră să mai apuce să o facă. Îi e dor de Ucraina și suferă pentru miile de nevinovați uciși. E bucuroasă că a ales România, o țară despre care nu știa mai nimic, dar în care a redescoperit omenia, prietenia și liniștea.
Vova, aproape 20 de ani, trăia cu iubita lui Sonya în Kiev, iar în weekend își vizita familia care locuia la câțiva kilometri de capitala ucraineană. Era manager la un producător alimentar, responsabil de relația cu marile companii și restaurante. Cu cinci zile înainte de declanșarea războiului, la insistențele familiei, a părăsit Ucraina împreună cu Sonya și tatăl său, cu destinația Bulgaria. Deși pe toate canalele autoritățile ucrainene încercau să țină situația sub control, prin apeluri la calm, părinții lui îi cam cunoșteau pe ruși. După trei zile, tatăl decide să revină în Ucraina. În ziua următoare întoarcerii se decretează starea de război, iar granițele se închid pentru bărbații între 18 și 60 de ani. Cu bani foarte puțini și neavând vreo sursă de venit, Vova și Sonya hotărăsc să aplice pentru vize canadiene, dar cea mai apropiată ambasadă e cea din România. Începe să se intereseze de o cazare ieftină în București pentru perioada cât ar dura obținerea vizei. O bună prietenă a mamei sale îi trimite un număr de telefon cu prefix de România. Vorbește cu omul ăsta, s-ar putea să te poată ajuta. Îl contactează și omul îi face legătura cu o familie care îi pune la dispoziție un apartament pentru cât o fi nevoie și apoi, aproape zilnic, le cumpără mâncare în cantități uriașe. Am fost foarte foarte foarte foarte foarte foarte foarte foarte norocoși să dăm de el. Ajunge să cunoască o femeie care avea nevoie de cineva să-i ducă și să-i aducă de la școală pe cei șase copii și să petreacă apoi ceva timp cu ei. Foarte bun în relația cu copiii, e angajat și așa câștigă primii bani în România. În weekenduri vizitează orașul și rămâne profund impresionat de mărimea și frumusețea parcurilor bucureștene (nici nu ne-am putut imagina asemenea parcuri frumoase, în Ucraina sunt de 10 ori mai mici și mai puține.) Se îndrăgostește iremediabil de bucătăria românească, iar papanașii devin desertul lui preferat, pentru totdeauna. Vova nu și-a mai văzut familia de aproape un an. Mama, sora geamănă și bunica sunt în Canada. Tatăl și bunicul în Ucraina. Familia Sonyei e toată rămasă în Ucraina. Acasă vorbeau toți rusește, deși înțeleg foarte bine ucraineana. Când îi spun că site-ul Veridica are și versiuni în engleză și rusă, îmi spune că cea în engleză e suficientă. Îi urăsc din adâncul inimii pe toți rușii proști care încă mai înghit propaganda guvernului lor de mincinoși și se bucură când văd la TV că un oraș ucrainean e bombardat, iar oamenii mor. Vova nu știa nimic despre România până acum zece luni. Astăzi, iubește sincer România, știind că aici va găsi mereu pe cineva gata să-l asculte, să-l ajute, să-i zâmbească. Vova și Sonya muncesc acum în Bali, dar se vor întoarce cu siguranță în România.
Încă nu se gândește la întoarcerea acasă, în Ucraina.
---copie-image.webp)
