Odată cu noul an școlar, milioane de copii și studenți sunt expuși unui nou format de învățământ. Statul rus integrează războiul în rutina cotidiană a creșterii copiilor, obișnuindu-i-i cu violența de la vârste din ce în ce mai fragede, făcând supunerea și limbajul oficial al războiului tot mai ușor de acceptat. Rezultatul s-ar putea să nu fie o generație de militari convinși. Ar putea fi ceva mai durabil de atât: o generație pentru care militarizarea devine o stare de normalitate.
De la cunoștințe civice la loialitate ritualică: regimul folosește educația pentru a face tranziția de la un sistem autoritar la unul totalitar
Sistemul politic rus a preferat întotdeauna ca cetățenii să fie „depolitizați”. Acordul nescris era simplu: statul guvernează, societatea se adaptează, iar oamenii obișnuiți se țin departe de politică. Războiul a dat peste cap acest echilibru. Kremlinul își dorește în continuare supunere, dar acum are nevoie și de participare: ritualuri, loialitate afișată public, delațiuni, campanii de voluntariat, simboluri militare și disponibilitatea de a accepta versiunea statului asupra realității.
Politologul Ekaterina Schulmann a descris adesea diferența dintre practicile autoritare și cele totalitare tocmai prin acești termeni. Autoritarismul caută pasivitate; totalitarismul pretinde implicare. Rusia nu a devenit un stat totalitar clasic, cu o ideologie coerentă, granițe închise și cu un partid de masă care să absoarbă întreaga societate. În schimb, ceea ce vedem este un experiment mai degrabă inegal: practici de tip totalitar grefate pe un sistem autoritar.
Educația este piesa centrală a acestui experiment pentru că acționează lent. Nu trebuie să-i convingă pe toți de la început. Trebuie doar să facă limbajul oficial imposibil de evitat. Un copil care aude aceleași formule în fiecare zi de luni, asistă la aceeași ceremonie a drapelului, scrie aceleași scrisori către soldați și învață aceeași versiune a istoriei s-ar putea să nu devină un fanatic. Dar învață ce are voie să spună, ce trebuie să repete și ce subiecte sunt tabu.
Școli, grădinițe și universități
Schimbarea este vizibilă mai ales în școli. Începând cu septembrie 2022, școlile și liceele din Rusia au introdus săptămânal ore de „Conversații despre lucruri importante”, prezentate oficial ca ore de educație civică, istorie și valori. În realitate, acestea au devenit una dintre principalele căi prin care statul aduce războiul, „valorile tradiționale” și loialitatea față de regim direct în sala de clasă.
Programa școlară este reformată în aceeași direcție. Vechea materie privind protecția civilă a fost înlocuită din septembrie 2024 cu „Bazele securității și apărării Patriei”, o materie ce include noțiuni de bază de instrucție militară. De asemenea, oficialii ruși au promovat ateliere practice de operare a dronelor în școli și licee, conectându-le la această nouă programă școlară axată pe apărare.
Noile manuale de istorie standardizate includ narațiunea oficială privind „operațiunea militară specială”. Aceasta este miza centrală a schimbării: școlilor nu li se mai cere doar să transmită informația. Li se cere să facă din discursul oficial al războiului o nouă normalitate.
Totuși, noua viziune asupra istoriei și dezvoltării Rusiei nu este singurul element vizat de schimbare. La sfârșitul lunii august 2026, Societatea Istorică Militară Rusă a anunțat oficial redactarea unui nou manual dedicat istoriei Ucrainei.
Aceeași logică acționează de la un capăt la altul al sistemului: la nivel preșcolar, în grădinițe, și în zona educației superioare, în universități. În grădinițe, acest lucru nu înseamnă că preșcolarii primesc lecții de geopolitică. Mecanismul este mult mai simplu. Simbolurile militare, vizitele veteranilor, serbările patriotice, paradele, uniformele, desenele trimise soldaților și jargonul „eroilor” fac ca războiul să le devină familiar copiilor înainte ca aceștia să aibă vârsta necesară pentru a-i înțelege mizele politice.
În învățământul superior, transformarea este mult mai formală. Din septembrie 2023, studenții ruși din anul I sunt obligați să parcurgă modulul „Bazele statalității ruse”, un curs de 72 de ore recomandat ca materie obligatorie în facultăți. Tematica oficială include Rusia ca stat-civilizație, valorile și viziunea rusă asupra lumii, organizarea politică și provocările viitoare. Miza este uriașă, deoarece măsura îi vizează pe studenții de la toate specializările. Viitorii medici, ingineri, biologi sau programatori nu primesc doar o pregătire de specialitate, ci sunt înrolați într-un curs ideologic obligatoriu.
De ce are Kremlinul nevoie de toate acestea
Motivele acestei transformări sunt atât politice, cât și economice, iar scopul este dublu: consolidarea regimului și susținerea necesităților militare.
În primul rând, Kremlinul a privit mereu cu teamă activismul politic al tinerilor. Mișcările de protest din Piața Bolotnaia din anii 2011-2012 au arătat că o generație urbană, conectată și sigură pe sine ar putea intra în arena politică. Protestele organizate de Navalnîi în 2017 au adâncit temerile autorităților, având în vedere vârsta foarte fragedă a multora dintre participanți. Pentru elitele politice îmbătrânite ale Rusiei, formate în epoca sovietică și marcate de trauma prăbușirii URSS, acest fenomen nu reprezenta o schimbare firească de generații, ci mai degrabă o amenințare directă.
În al doilea rând, Rusia nu a reușit să cristalizeze o mobilizare reală în jurul războiului. Sondajele realizate sub regimurile autoritare trebuie interpretate cu reținere. Cu toate acestea, chiar și datele disponibile din sondajele rusești arată o realitate nuanțată. Centrul de sondare a opiniei publice Russian Field indică faptul că 78% dintre respondenți l-ar susține pe Putin dacă ar semna un acord de pace „mâine”, în timp ce mai bine de jumătate din respondenți s-au pronunțat împotriva unui al doilea val de mobilizare.
În al treilea rând, sistemul are nevoie de sarcini concrete pentru aparatul său birocratic. Rusia modernă este administrată de o mașinărie instituțională uriașă. Împăratului Nicolae I îi este atribuită replica potrivit căreia nu el guvernează Rusia, ci cei patruzeci de mii de funcționari ai săi. Educația patriotică le oferă acestora o activitate ale cărei rezultate pot fi ușor cuantificate.
Rusia nu are însă nevoie doar de cetățeni loiali. Îi trebuie și sudori, tehnicieni, operatori de utilaje, specialiști în drone și ingineri pentru industrie și producția de armament. Accentul tot mai mare pus de stat pe învățământul tehnic și profesional, pe parteneriatele directe cu angajatorii și pe calificările practice trebuie privit, prin urmare, ca o politică cu dublu scop.
Din punct de vedere economic, măsura acoperă lipsa de personal din fabrici și din sectoarele strategice. Din punct de vedere politic, ea reduce necesitatea de a extinde o masă mare de absolvenți de universitate, înclinați spre o gândire critică. Din punct de vedere militar, contează și faptul că tinerii care rămân în afara sistemului academic, care renunță prematur la studii sau care urmează cursuri de scurtă durată devin o resursă directă de recruți.
Rusia este prinsă, de asemenea, într-un paradox demografic. Declinul demografic indică o societate îmbătrânită și o generație tânără din ce în ce mai redusă numeric, un grup care, în condiții normale, ar trebui protejat, educat și tratat ca o resursă umană strategică. În schimb, Kremlinul militarizează tocmai această generație puțin numeroasă, expunând-o limbajului, ritualurilor și instituțiilor de război încă din anii de școală. Comportamentul poate părea ilogic, dar respectă logica unui stat care a declanșat un război la scară largă în 2022, deși cunoștea deja această vulnerabilitate demografică. Regimul are nevoie de tineri viitori muncitori, ingineri, părinți și contribuabili, dar îi tratează drept materie primă pentru mobilizare, disciplinare ideologică și educație militar-patriotică.
Efectele acestor politici vor dăinui dincolo de război
Cea mai periculoasă consecință este transformarea supunerii militarizate într-o normă socială. Pentru Rusia, riscurile se manifestă pe trei niveluri.
Primul nivel este degradarea sistemului educațional: mai puțin spațiu pentru semne de întrebare, dezbatere și gândire critică și, totodată, mai multă presiune pentru repetarea mecanică a lozincilor.
Al doilea nivel este inerția politică: viitorii profesori, funcționari locali, polițiști, jurnaliști și manageri vor fi fost crescuți în spiritul jargonului despre „dușmani”, „trădători”, „agenți străini” și „cetate sub asediu”.
Al treilea nivel este întoarcerea veteranilor de război. Rusia s-ar putea confrunta cu cea mai amplă problemă de reintegrare a veteranilor de după Al Doilea Război Mondial, aducând riscuri majore de infracționalitate, inegalitate socială și destabilizare politică.
Pentru Europa, încheierea războiului nu va însemna automat dispariția amenințării. Este foarte probabil ca Rusia să iasă din acest conflict pe o poziție mai vulnerabilă, mai plină de resentimente și mai periculoasă pentru Europa decât înainte. O societate căreia i s-a inoculat ani la rând ideea că Rusia este încercuită de dușmani nu va reveni ușor la relații normale cu vecinii săi. Un sistem de învățământ militarizat nu pregătește doar soldați – el deprinde cetățenii să accepte viitoarele conflicte ca fiind inevitabile. Consecințele înfrângerii Germaniei în Primul Război Mondial rămân un avertisment despre cum înfrângerea poate alimenta revanșismul și schimba radical mentalitatea colectivă. Cu toate acestea, istoria ne oferă și contra-exemple, în primul rând Germania de Vest și Japonia după Al Doilea Război Mondial, unde înfrângerea a fost urmată, în condiții complet diferite, de demilitarizare și reconstrucție democratică.
Ce se mai poate face
Nu există o soluție miraculoasă. Educația schimbă societățile în timp, iar orice reformă a sistemului nu se poate produce peste noapte. Însă câțiva pași concreți pot limita efectele nocive. În primul rând, educația independentă în limba rusă ar trebui privită ca o infrastructură strategică. Universitățile din exil, cursurile online, presa independentă și proiectele de educație civică nu pot rivaliza cu statul rus în fiecare clasă, dar pot păstra viu un alt limbaj al politicii și al istoriei. În al doilea rând, sprijinul nu trebuie direcționat doar către politicienii din opoziție, ci și către profesorii, studenții, cercetătorii și părinții care se opun presiunilor ideologice. Bursele, vizele, platformele digitale securizate și accesul la materiale nepropagandistice sunt instrumente modeste, dar ele mențin deschis un spațiu social în afara monopolului de stat. În cele din urmă, Europa trebuie să îmbine politica de descurajare cu răbdarea. Trebuie să-și consolideze apărarea, cooperarea în materie de servicii secrete și reziliența în fața amenințărilor hibride. Însă ar trebui să evite, de asemenea, să valideze principala narațiune a Kremlinului: aceea că Rusia și cetățenii ei sunt condamnați ireversibil la militarism.
Kremlinul transformă educația într-o armă politică cu efect întârziat. Este posibil ca liderii săi actuali să nu mai apuce să culeagă roadele a ceea ce seamănă astăzi. Nu același lucru se poate spune și despre vecinii Rusiei, Ucraina și Europa. Când armele vor tăcea, linia frontului s-ar putea muta. Sala de clasă va rămâne unul dintre spațiile unde se modelează viitorul politic al Rusiei.
