În teorie, România nu e așa de dependentă sau conectată economic de Rusia. Relațiile comerciale sunt limitate, numărul companiilor cu capital rusesc de pe piața românească este relativ mic, iar importurile românești de petrol și gaze din Rusia sunt cu mult sub cele ale altor țări UE. De-a lungul timpului însă, oligarhi ruși, în general apropiați de Kremlin, au acaparat segmente importante din unele sectoare ale economiei românești. La aceste pârghii economice se adaugă și cele de natură politică – români care, conștient sau nu, fac jocurile Moscovei. Este o rețetă pe care Rusia a aplicat-o, începând cu anii '90, în majoritatea statelor ex-comuniste.
Strategia rusească în țările ex-comuniste: rețele de influență și investiții în domenii-cheie ale economiei
După căderea comunismului, Rusia a încercat să-și recalibreze strategia legată de reprezentarea propriilor interese economice și de securitate în foștii sateliți ai imperiului sovietic, inclusiv în România. Au fost două direcții pe care se axa strategia respectivă. Prima era să dezvolte o rețea de influență printre politicienii și factorii de decizie la nivel local; corupția/coruptibilitatea elitelor locale au facilitat atingerea acestui obiectiv. A doua era să investească în zone cheie ale economiilor din statul respectiv. Penetrarea zonei politice și controlul unor sectoare importante din economie îi permitea Rusiei să își extindă propria influență și să propage propriile interese.
Artboard: Veridica/Iulian Preda
Experții de la think-tankul american Center for Strategic & International Studies (CSIS) au elaborat trei rapoarte pe tema aceasta în ultimii ani, ce formează seria „The Kremlin Playbook”. Ei descriu în primul dintre ele cum funcționează rețeta rusească: „Rusia a dezvoltat o rețea opacă de patronaje în regiune, pe care o folosește pentru a influența și direcționa decizia politică. Această plasă seamănă cu un model de tip rețea-flux, pe care noi o descriem ca fiind un “cerc vicios” al influenței rusești. Fluxul poate începe cu penetrarea rusească în politică sau economie, iar de acolo se extinde și evoluează, în unele cazuri ajungând la capturarea statului. Rusia caută să câștige influență (dacă nu chiar controlul) asupra unor instituții de stat critice sau a economiei și își folosește influența pentru a modela politicile naționale și deciziile. Corupția este lubrifiantul pe baza căruia funcționează acest sistem, care se concentrează pe exploatarea resurselor de stat, pentru a avansa rețelele de influență ale Rusiei”.
În episodul al doilea din Kremlin Playbook există un studiu de caz dedicat României și influenței rusești asupra sa. Concluzia studiului e că România nu a fost mai puțin infiltrată de interese rusești, comparativ cu alte țări din regiune. Dar în același timp, experții de la CSIS susțin că România rămâne vulnerabilă la acțiunile rușilor: „România are cele mai slabe legături politice și economice cu Rusia dintre toate țările studiate de caz, dar influența malignă a Rusiei poate încă submina autoritatea statului, prin exploatarea slăbiciunilor instituționale, politice și societale (în special corupția). Privatizările netransparente, de exemplu, au deschis ușa investitorilor ruși, în special în sectorul metalurgic.”
O altă tactică folosită de ruși a fost dezvoltarea de relații comerciale strânse cu diverse companii din sectoare-cheie din Vestul Europei. E vorba, conform Kremlin Playbook 2 de „Așa-numiții facilitatori ai influenței negative a Rusiei, cei care promovează interesele rușilor, le permit să-și atingă scopurile strategice fără să sufere consecințele pentru acțiunile lor”. Iar pe lista de facilitatori este și compania care deține un rol cheie în industria de petrol și gaze din România, OMV din Austria, care a câștigat procesul de privatizare pentru Petrom, perla coroanei din zona de petrol și gaze din România, în anul 2004. Aceste relații cu facilitatorii occidentali complică și mai tare monitorizarea influenței rusești în economiile din UE, mai ales că interacțiunile respective nu sunt extrem de transparente.
Mai e un ultim aspect care trebuie avut în vedere. Teoretic, în România, în 2021 erau active doar 600 de companii cu capital rusesc. Adică doar 0.25% din total, cu o sumă infimă drept capital social subscris, de 37 de milioane de euro. Doar că în practică investitorii ruși folosesc intermediari sau au filiale în țări europene precum Olanda, Cipru sau Elveția, sau diverse firme de tip offshore din paradisuri fiscale. Prin această metodă, numărul companiilor controlate de investitori ruși e artificial micșorat în statistici.
Rușii și industria românească a oțelului: privatizări dubioase, ajutoare de la stat, devalizări
Exemplele de afaceri rusești sunt multiple, dar există trei sectoare pe care rușii s-au axat în mod predilect: metalurgia și prelucrarea oțelului, aluminiul și materia sa primă, alumina și producția de țevi industriale. Am selectat cele trei povești din aceste domenii pentru ca sunt instructive pentru modul în care a operat rețeta rusească pe care am descris-o mai sus.
Începem cu exemplul Mechel, un grup de firme din domeniul metalurgiei, activ în Rusia de câteva decenii. La un moment dat, la începutul anilor 2000, patronul companiei, oligarhul rus Igor Ziuzin, care dorea să se extindă, a pus ochii pe câteva combinate din România. El formase grupul Mechel preluând de la compania Glencore International, condusă de miliardarul american Marc Rich, uzina metalurgică de la Celiabinsk, a doua ca mărime din Rusia, în 2001, exploatând și o serie de mine de cărbune în Rusia. Aventura acestui oligarh în România a pornit în 2002, atunci când Mechel a cumpărat Combinatul de Oțeluri Speciale (COS) Târgoviște.
Președintele Consiliului de Administrație al lui Mechel, Igor Ziuzin, participă la congresul Uniunii Industriașilor și Antreprenorilor din Rusia (RSPP) la Moscova, Rusia, 09 februarie 2018. Foto:
România ajunsese în acel moment la etapa privatizărilor, odată cu accelerarea procesului de aderare la UE. Așa s-a ajuns ca Guvernul Năstase (PSD) să își asume răspunderea în Parlament în 2002 pe decizia strategică de vânzare a multor active, inclusiv din zona metalurgică, către firme private. În general era vorba de companii neprofitabile, de care statul voia să scape, iar privatizarea putea fi făcută la un preț mic. Nu era însă cazul pentru COS Târgoviște, care rămăsese profitabilă (e drept, cu un profit minim), dar statul nu prea avea însă criterii foarte clare pentru privatizare. Asta a făcut ca un combinat strategic precum COS Târgoviște, care era în continuare viabil și avea potențial, să ajungă pe mâna unui offshore elvețian, numita Conares Trading, care s-a dovedit a fi de fapt o interfață a intereselor economice rusești, reprezentate de grupul Mechel. Conares Trading fusese înființat de un apropiat al oligarhului Ziuzin, cu puțin timp înaintea începerii procesului de privatizare a combinatului din Târgoviște. Locul ales pentru creare a fost Elveția, una dintre cele mai primitoare zone pentru offshore-uri rusești.
Nu e clar cum a fost selectat Conares Trading drept câștigător de către autoritățile române competente, în dauna turcilor de la Erdemir, concurenții lor la privatizare, mai ales că unul dintre criteriile cerute de statul român, experiența în domeniul metalurgic, era destul de dificil de îndeplinit pentru offshore-ul elvețian în cauză.
La fel de neclar legat de privatizare e cum s-a stabilit un preț atât de mic, mai ales raportat la activele companiei. 77% din acțiuni au fost vândute pentru suma de două milioane de dolari. Mai mult, statul român a dat ulterior diverse ajutoare, sub formă de amânări și anulări de taxe firmei controlate acum de offshoreul Conares Trading, care reprezenta interesele Mechel, deși acesta nu a respectat condițiile de privatizare impuse in contract. Nu a fost doar atât. Statul a fost generos cu investitorii ruși, și le-a dat ajutoare de stat de 68 de milioane de dolari în 2003 si 2004, de cinci ori mai mulți bani decât primise combinatul pentru investiții înainte de privatizare. Contractul de privatizare respectiv este în continuare secretizat, după 20 de ani de la momentul semnării sale de către oficiali din guvernul PSD condus de Adrian Năstase.
În următorii ani Mechel și-a extins afacerile din România. În 2003 a preluat combinatul numit Industria Sârmei Câmpia Turzii, pentru doar 27 de milioane de dolari. În 2008 a fost rândul Ductil Steel Buzău, de data aceasta pentru 142 de milioane de euro. Compania mai avea un combinat mai mic la Oțelu Roșu, care a intrat și el în tranzacție. De data aceasta nu a mai fost vorba de privatizare, vânzători fiind investitori privați italieni. În 2010, prin intermediul unui offshore din Cipru, Mechel a cumpărat Laminorul Brăila, un alt combinat metalurgic. Rușii au plătit 9.4 milioane de euro. Tranzacția avea loc în plină criză economică.
În toți acești ani, nicio autoritate a statului, fie că e vorba de cei care făceau sau monitorizau privatizările, fie de la Consiliul Concurenței, nu s-a sesizat și nu a stopat această tendință de acumulare de către ruși de active în domeniul metalurgiei. Așa a ajuns Mechel să aibă în 2010 80% din piața de oțel beton, materie primă cheie folosită la lucrări feroviare și construcții, dar și cote de piață importante în România pentru alte produse metalurgice. Fie că a fost vorba de guvernele Năstase, Tăriceanu sau Boc, activitatea grupului Mechel s-a extins și consolidat în anii 2000 în România, guvernele nestopând procesul, indiferent ce culoare politică aveau.
Artboard: Veridica/Iulian Preda
S-a dovedit ulterior că nu e cea mai bună idee să oferi controlul asupra unui sector strategic unui oligarh rus, din mai multe motive. În primul rând, interesele lui de business nu prea sunt în armonie cu cele ale României, iar atunci când afacerile merg prost, efectele negative au un impact semnificativ asupra economiei. În al doilea rând, creezi o dependență nesănătoasă, care nu cadrează cu regulile economiei de piață, în momentul în care un grup controlează producția pentru o anumită materie primă strategică.
În al treilea rând, în momentul în care oligarhul respectiv iese din grațiile omului forte de la Kremlin, lucrurile se înrăutățesc repede pentru grupul mamă, cu efecte potențiale inclusiv asupra investițiilor din România. O situație de genul acesta s-a întâmplat în 2008, când Ziuzin a fost acuzat public de Vladimir Putin că practică prețuri mai mari pe piața rusă decât la export. Putin a făcut și niște amenințări voalate, iar acest lucru a dus la o scădere semnificativă a acțiunilor Mechelv, ceea ce arăta fragilitatea oligarhilor ruși, dependenți de un sistem de putere complex și periculos de impredictibil.
Criza economică începută în 2008 a afectat și ea afacerile Mechel din România. În 2012 s-a decis reducerea drastică a activității, și rușii au început să se gândească la modul în care să vândă combinatele. Așa a scăzut cu 15%, aproape peste noapte, producția de oțel din România, apropo de vulnerabilități create pentru produse cheie printr-o strategie de privatizare defectuoasă. Un alt efect negativ a fost că numărul angajaților s-a redus drastic în cadrul procesului de restructurare.
Transferul activelor din România ale Mechel către alte entități a avut o evoluție cel puțin neortodoxă. O parte dintre combinatele deținute au fost vândute unei firme de apartament, pe rotunda sumă de 52 de euro, în 2013. Firma de apartament în cauză, Invest Nikarom, era controlată de părinții fostului reprezentant Mechel în România, Olga Ciumakov. Între timp, COS Târgoviște a intrat în insolvență în 2013 și apoi în faliment, în iulie 2021. Situația s-a rezolvat de abia în primăvara lui 2022, când combinatul a fost preluat de altă companie privată, italienii de la Beltrame, pentru 38.3 milioane de euro, noul proprietar promițând retehnologizarea și repornirea activității. Între timp s-au pierdut ani, bani și multe locuri de muncă. Din 14000 de angajați în 1999, în combinatele deținute de Mechel mai rămăseseră doar 2000 în 2014. În plus, activele companiei au fost devalizate metodic de ruși. Spre exemplu, o linie de producție pentru zona militară, inclusiv o forjă care făcea oțel special pentru tunuri, a fost demontată și mutată complet în Rusia.
Dmitri Pumpianski, oligarhul pro-Putin care domină piața românească a țevilor industriale
Dacă în cazul Mechel, lucrurile s-au încheiat cu plecarea lor din România și un faliment răsunător, pentru celelalte două grupuri de companii analizate, din sectoarele de țevi industriale și aluminiu, lucrurile stau diferit. Ele sunt încă prezențe importante în economia românească actuală. Să trecem la rușii de la TMK, care au construit un grup cu o poziție dominantă în România, în sectorul de producție de țevi industriale. TMK e controlat de Dmitri Pumpianski, un susținător înfocat al lui Vladimir Vladimirovici Putin. Grupul controlat de el are două fabrici în România: TMK Artrom din Slatina, care produce țevile, și TMK Reșița, un combinat siderurgic, care furnizează materia primă pentru ele. În total, cele două au aproximativ 2500 de angajați.
Președintele Rusiei, Vladimir Putin, și guvernatorul regiunii Volgograd, Nikolai Maksyuta, ascultă explicațiile directorului general al Companiei Metalurgice Trubnaia (TMK), Dmitri Pumpianski, în timpul vizitei la Uzina de țevi Voljski din Volgograd, luni, 19 februarie 2007. Foto : EPA/MIKHAIL KLIMENTYEV
Modul în care au obținut controlul cei de la TMK pe combinatul de la Reșița a fost unul controversat. Preluarea de către TMK a survenit după mai multe încercări nereușite de privatizare cu o companie americană, Noble Ventures, care nu și-a respectat repetat obligațiile din contract. Aceasta a dus la rezilierea lui, iar în final rușii au cumpărat combinatul cu suma simbolică de 1 euro, în februarie 2004. Contractul de privatizare era asumat de guvernul Năstase.
Problema TMK nu a fost una de management defectuos, compania fiind în continuare activă pe piața din România. În contextul actual însă, al invaziei rusești în Ucraina, domnul Pumpianski, ce controlează grupul TMK, este una dintre cele câteva sute de persoane din elita de business și politică rusă care au fost incluse pe lista de sancțiuni emise de Uniunea Europeană. Această asociere cu o persoană aflată sub sancțiuni creează dificultăți majore pentru TMK.
Activele domnului Pumpianski, inclusiv TMK, au fost înghețate. În aceste condiții, TMK România nu a mai putut face temporar plăți la începutul lui martie, fiind chiar în imposibilitatea de a mai plăti salariile. Angajații și sindicatele de acolo, victime colaterale, au început să protesteze la București, cerând o soluție din partea autorităților române pentru a debloca situația. Persoanele din consiliul de administrație al TMK care au primit sancțiuni din partea UE, inclusiv Pumpianski și fiul său, au demisionat la începutul lunii martie și au fost înlocuite de oameni care nu aveau aceste probleme. E însă improbabil ca deciziile majore și controlul final asupra grupului să nu aparțină în continuare de facto oligarhului rus, în ciuda acestui artificiu legal la care au apelat acționarii TMK.
Artboard: Veridica/Iulian Preda
Ulterior, ANAF a impus, pe 24 martie 2022, o serie de măsuri restrictive asupra activelor TMK, permițând însă, printr-o derogare, ca holdingul TMK să facă în continuare plăți esențiale, precum cele pentru drepturile salariale ale angajaților, dar și către furnizori sau bănci. Cum măsura impusă de ANAF era una temporară, și angajații TMK România au început iar să protesteze, existând riscul unui nou blocaj total al companiei atunci când măsurile legale propuse de statul român expirau la mijlocul lui iunie, guvernul Ciucă a fost nevoit să găsească o altă soluție legală. Astfel, a fost adoptată la începutul lui iunie o Ordonanță de Urgență, 79/2022, care permite continuarea activității companiilor supuse sancțiunilor europene, fără blocarea completă a conturilor, dacă acestea vor intra sub un sistem de supraveghere a activității desfășurate, care va fi făcută de către reprezentanți ai statului român.
Impactul economic al blocării activității TMK nu se răsfrânge doar asupra celor 2500 de angajați ai grupului. Companiile acestea au un rol destul de important pe orizontală, dincolo de poziția lor importantă pe propria piață, afectând și alte sectoare industriale. Au printre clienți companii mari, cărora le furnizează țevi industriale și alte produse adiacente. Cel mai important și cunoscut este Dacia. Mai sunt însă și alte exemple, mai puțin vizibile sau cunoscute pentru publicul larg, dar cu activitate importantă în zona auto și hidraulică, printre clienții TMK, respectiv companii precum Nimet Târgoviște, ASO Chromsteel Târgoviște, Upruc Făgăraș sau Branto București.
Guvernul român a mai dat o Ordonanță de Urgență, 36/2022, prin care a asigurat măsuri de protecție socială angajaților din companiile afectate de invazia rusească în Ucraina, inclusiv de sancțiunile impuse companiilor din Rusia și Belarus, dacă activitatea acestora era redusă sau blocată din cauza conflictului. TMK e printre principalele candidate pentru care se aplică acest act normativ, alături de clienții și furnizorii săi. Guvernul estima la momentul adoptării actului normativ că până la 30 de mii de persoane, angajați ai acestor companii, ar putea fi afectate de situația creată. Acești oameni ar putea beneficia de salarii compensatorii, prin măsura adoptată de guvern.
Producția de aluminiu din România, controlată de ruși
O situație asemănătoare regăsim și în cel de-al treilea exemplu ales din zona de industrie grea. E vorba de aluminiu, unde rușii de la Vimetco controlează producția din România, principalul activ fiind combinatul Alro Slatina. Privatizarea Alro Slatina, perla coroanei în zona de aluminiu, a fost una excentrică, pentru a folosi un eufemism. Compania Marco International, care inițial s-a prezentat drept una americană, a fost cea care a preluat respectivul combinat. Ulterior s-a dovedit că era de fapt o interfață pentru oligarhi ruși. La câțiva ani după privatizare, în 2007 firma a fost redenumită Vimetco. Compania s-a dovedit a fi un holding înregistrat în Olanda, cu sediul la Amsterdam, dar deținut de ruși.
Cei de la Marco au preluat treptat părți din capitalul social al Alro Slatina, care era deja listată pe bursă. Odată ce au ajuns să dețină la 41% din companie, în mai 2002, a fost mult mai dificil pentru statul român să negocieze o privatizare în condiții favorabile pentru el, nu pentru un potențial cumpărător, pentru că era complicat sa găsești pe cineva dispus sa investească, în condițiile în care exista deja un acționar cu o cotă atât de mare din companie. Așa s-a decis vânzarea unui pachet de 10% din acțiuni către principalul acționar privat, fapt ce le-a permis celor de la Marco International să obțină pachetul majoritar, pentru doar 11.4 milioane de dolari. Era un preț foarte mic, având în vedere că producătorul de aluminiu din Slatina era o companie profitabilă la începutul anilor 2000, nefiind o gaură neagră de care statul trebuia să scape cu orice preț.
Foto: Ischek, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons
Ulterior, statul român a acceptat fără mari rezerve ca principalii furnizori de materie primă pentru Alro, care produc alumina, Alprom Slatina și Alum Tulcea, să intre sub controlul Vimetco. Așa au creat rușii o structură integrată, pe verticală, în acest sector, care e mult mai profitabilă pentru ei. În același timp însă, s-a creat, ca revers al medaliei, acea dependență și vulnerabilitate într-un sector strategic, care a fost acaparat de investitori ruși, la fel cum am observat că e cazul la TMK.
Trebuie spus că, la fel ca fel ca proprietarul TMK, și, cel ce controlează Vimetco și al Alro Slatina, Vitali Machitsky, a fost supus regimului de sancțiuni impuse de Uniunea Europeană după invazia rusească în Ucraina, începută în februarie 2022. Diferența a fost că domnul Matsitski a fost mai proactiv, ca să nu spunem mai bine informat, și a realizat transferul acțiunilor Vimetco către alte entități, neasociate direct cu el, încă din decembrie 2021. La TMK acest transfer s-a făcut mult mai târziu, la începutul lunii martie 2022. Ulterior, fiul oligarhului ce controlează Vimetco, Pavel Matsitski, împreună cu alți doi ruși apropiați de oligarh, au demisionat din Consiliul de Administrație al Alro Slatina la începutul lui martie 2022, pentru a tăia, cel puțin în aparență, orice asociere a Alro Slatina cu familia Matsitski. Din nou, e greu de crezut că desprinderea respectivă e ceva mai mult decât o încercare de a evita sancțiunile impuse de UE.
La fel ca la TMK, Alro reprezintă un activ cheie al economie românești, iar deținerea sa de către un grup controlat de un oligarh rus poate fi considerată o vulnerabilitate strategică. Pentru a da un reper legat de importanța Alro în economia românească, trebuie menționat că este cel mai mare consumator de energie electrică din România, cu o cotă de 6% din totalul pieței, producția de aluminiu fiind una energo-intensivă. În perioada recentă, combinatul și-a redus producția cu 60%, începând cu luna decembrie 2021, punând în pericol locurile de muncă pentru cei 3000 de angajați ai grupului. Paradoxal, a fost victima unui proces generat și influențat chiar de ruși. E vorba de creșterea prețurilor la energie electrică și gaze naturale, influențată de politicile comerciale ale regimului Putin în raporturile cu Europa, situație agravată de invazia rusească a Ucrainei începută pe 24 februarie 2022.
Cea mai mare parte a petrolului importat de România vine de la ruși sau prin conducte care trec prin Rusia
Putem trece astfel la celălalt sector în care interesele rusești sunt „periculos” de bine reprezentate, și în care sunt cultivate o serie de dependențe nesănătoase pentru România: petrolul și gazele. Povestea implicării rușilor în industria de petrol și gaze românească după căderea comunismului în 1989 începe destul de devreme. Lukoil, a doua cea mai mare companie din domeniul petrolului din Rusia după Rosneft, a preluat rafinăria Petrotel din Ploiești în 1998, câștigând procesul de privatizare.
Rușii au reușit să învingă la acel moment compania americana Conoco Philips la licitația pentru rafinăria respectivă. Decizia controversată a fost luată de guvernul Victor Ciorbea și președintele Emil Constantinescu, la putere la acel moment fiind Convenția Democrată din România, ce câștigase alegerile în 1996.
Suma plătită pentru un activ destul de important al industriei de petrol și gaze românești a fost una modică: 53 de milioane de dolari. Lukoil a dezvoltat ulterior o rețea importantă de benzinării, a treia ca mărime pe piața românească. Activitatea nu e controlată în acte de o entitate rusească. Investitorii ruși au creat o companie în Olanda, așa cum s-a procedat și în cazul Vimetco. Se cheamă Lukoil Holdings BV, iar în actele oficiale cea mai importantă companie rusească din România ca cifră de afaceri nu apare ca venind din Rusia, deși e controlată de acolo.
Războiul din Ucraina și sancțiunile impuse de Occident ca răspuns la atacul Rusiei afectează și Lukoilul. Vagit Alekperov, un oligarh care a controlat compania timp de trei decenii, a fost nevoit să demisioneze de la conducerea Lukoil după ce a ajuns pe lista persoanelor sancționate de mai multe guverne. Mai important e că țițeiul pe care Lukoil îl prelucrează la rafinăria de la Ploiești vine din Rusia. Cum statele din UE au hotărât impunerea unui embargo împotriva importului de petrol rusesc, activitatea Lukoil în România ar putea fi practic blocată, pentru că va rămâne fără materia primă. Există o perioadă de tranziție de câteva luni, până în momentul în care Lukoil România va trebui să se conformeze sancțiunilor. Nu e clar însă în acest moment care e strategia pe care o au pentru a continua activitatea. În condițiile acestea, modelul de business al Lukoil devine unul problematic.
Președintele Lukoil, Vagit Alekperov, și CEO-ul Gazprom, Alexei Miller, participă la o sesiune de panel intitulată „Energie pentru creșterea globală” în timpul Săptămânii Energiei din Rusia, la Moscova, Rusia, 04 octombrie 2017. Foto: EPA-EFE/MAXIM SHIPENKOV
În România mai sunt funcționale în acest moment patru rafinării, din care trei contează cu adevărat (rafinăria Vega Ploiești, deținută de Rompetrol, este foarte mică, are o capacitate de doar 0.4 milioane de tone). Cea mai mare rafinărie este Petromidia Năvodari, cu o capacitate de 6 milioane de tone, deținută de Rompetrol. A doua este rafinăria Brazi, deținută de OMV Petrom, cu o capacitate maximă de 5 milioane de tone, iar rafinăria Petrotel Ploiești, a celor de la Lukoil, este a treia ca mărime, cu 2.5 milioane de tone. În 2020 România avea o dependență la importuri de 68%. Mult mai bună decât media la nivel UE de 96%, dar trebuie subliniat că două treimi din țiței este importat.
Cum Lukoil are o cotă de piață de circa 20% din totalul de țiței procesat în România (o treime din importurile de petrol ale României vin din Rusia, pe această filieră Lukoil), situația devine problematică inclusiv din perspectiva securității aprovizionării cu țiței în România. Există o vulnerabilitate din această perspectivă și pentru un alt actor de pe piață, Rompetrol. Compania, care deține cea mai importantă rafinărie din România, e controlată acum de compania kazahă de stat, KazMunayGas, care are, acces la petrol din plin, din Kazahstan. Astfel, jumătate din importurile de țiței pentru procesare în România vin pe această filieră kazahă. Problema este că țițeiul acela, care reprezintă o altă treime din totalul procesat în România, este adus prin Rusia. Vine printr-o conductă numită Caspian Pipeline Consortium (CPC), care trece prin Rusia.
Sancțiunile impuse importului de petrol rusesc de statele membre UE nu afectează importurile din Kazahstan, însă pericolul în acest context este o potențială blocare de către ruși a respectivei conducte. De altfel, la sfârșitul lunii martie, fluxul de petrol exportat prin CPC a fost întrerupt pentru o lună, motivația oficială a operatorului rus din portul Novorossiisk de la Marea Neagră fiind că instalațiile au fost afectată de o furtună. Deci chiar dacă nu e explicit sub pericol de sancțiuni, importul de petrol din Kazahstan e vulnerabil la aceste evoluții geopolitice, și poate fi întrerupt în cazul unei escaladări a conflictului între ruși și UE, pentru că vine printr-o conductă aflată pe teritoriul Rusiei.
Legat de Lukoil a existat și un episod care se încadrează, la fel ca la cei de la Mechel, la categoria devalizare a activelor din partea investitorilor ruși. Cei de la Lukoil au fost acuzați de procurorii români în anul 2014 că au fraudat bugetul național cu aproximativ 1.7 miliarde de euro numai din relația cu Litasco SA Geneva, propriul trader de combustibili al grupului Lukoil. A fost pus chiar un sechestru pe o parte din suma respectivă, inclusiv pe acțiunile Petrotel Lukoil, dar și pe sume de bani aparținând Lukoil. Acuzația era de evaziune fiscală și spălare de bani – procurorii au spus că Lukoil a transferat profitul obținut din România către entități ale sale din alte țări pentru a evita, în acest fel, plata impozitelor pe profit.
O imagine de arhivă din 02 octombrie 2014 arată un vehicul de poliție intrând într-o rafinărie Lukoil de lângă Ploiești, la aproximativ 60 km nord de București, România. Foto: EPA/BOGDAN CRISTEL
Premierul de la acel moment, Victor Ponta (PSD), a apărat Lukoil în mod public, ca răspuns la acuzațiile procurorilor, insistând pe importanța Lukoil ca actor economic și angajator cu 3500 de angajați pe plan local. Iar în ciuda celor scrise negru pe alb de procurori în rechizitoriu în 2014, dosarul a trenat și nu s-a ajuns la nicio condamnare în instanță a Lukoil și reprezentanților săi pentru respectivele fapte. Ce s-a întâmplat cu dosarul în acești ani? El s-a plimbat prin instanțe: Tribunalul Prahova a dat de două ori soluții de achitare, iar Curtea de Apel Ploiești a dispus de fiecare dată rejudecarea pe fond, după ce procurorii au contestat decizia inițială de achitare a acuzaților. Ultima decizie de rejudecare din acest ping pong judiciar este din noiembrie 2021. În februarie 2022, Tribunalul Prahova a prelungit sechestrul impus în dosarul respectiv pe active Lukoil, iar dosarul este încă în faza de judecată.
Folosirea prețurilor de transfer ca metodă de optimizare fiscală, acuzația făcută la adresa Lukoil de procurori, nu e o practică pe care au monopol companiile rusești, și e probabil ceva utilizat și de investitori din alte țări. Exemplul acesta arată însă încă un aspect problematic al practicilor Lukoil în România si reprezintă încă un motiv pentru care poate că nu a fost cea mai înțeleaptă opțiune aleasă pentru privatizare de către autorități, în 1998.
România a ajuns să importe de la Gazprom cu toate că are zăcăminte de gaze care i-ar asigura independența energetică
Pe piața românească de petrol și gaze e activă și Gazprom, care a intrat relativ târziu în România, începând cu 2011. Între timp, a construit o rețea de 20 de benzinării, prin intermediul NIS Petrol, o companie din Serbia controlată de gigantul rus. Gazprom a reușit să câștige și licitația pentru anumite perimetre onshore de petrol și gaze din județul Timiș. Pe același principiu ca la alți investitori majori ruși, nu doar că a pătruns pe piață, ci i s-a permis extinderea în mai multe direcții și domenii.
Raportat la aceeași companie, am mai reușit să mai construim o dependență față de ruși și în domeniul gazelor naturale, acolo unde Gazprom este principala companie în Rusia. Deși avem rezerve locale de gaze naturale, ceva ce majoritatea celorlalte state membre UE nu au, o combinație între inabilitatea de a crea un cadru legislativ propice investițiilor, mai ales cele offshore din Marea Neagră, și reducerea producției din surse interne onshore cu 20% în ultimii patru ani a dus la mărirea cantității de gaze importate de România din Rusia de la cifra nesemnificativă de 2% din consum în 2015 la 17% în 2020 și 26% în anul 2021. În cifre, în 2021 România a produs aproximativ 8.6 miliarde de metri cubi și a consumat 12.3 miliarde. Diferența de 3.7 miliarde de metri cubi a fost importată, conform datelor ANRE, România plătind aproximativ un miliard de dolari pentru importuri. Mai îngrijorător e că importurile au tot crescut în ultimii ani, iar suma plătită s-a triplat între 2020 și 2021.
Singura sursă pentru importul de gaze a fost Gazprom. Spre deosebire de majoritatea statelor europene, autoritățile române nu au negociat un contract pe termen lung direct cu Gazprom. Încă de la începutul anilor 2000, nu mai avem relații comerciale directe, iar totul se face prin intermediari, care aduc gazele din Rusia în România. Intermediarii își pun și ei o marjă de profit, ceea ce înseamnă prețuri finale mai mari pentru România pentru gazul importat.
Legat de modul în care este construită strategia rușilor, interesant este faptul că una dintre companiile prin care se face importul de gaze rusești este deținută de același oligarh care controlează Alro Slatina, unul dintre cei mai importanți consumatori de electricitate din România. Multă vreme compania respectivă s-a chemat Conef, acum se numește Imex Oil, ea fiind firma care a intermediat anul trecut jumătate din importurile rusești în România.
Dacă la petrol lucrurile sunt mai complicate, fiind vorba și de un proces natural de reducere a resurselor și producției interne, la gaze naturale se poate spune că autoritățile noastre au bifat un exemplu de auto sabotaj. România are suficiente resurse pentru a-și asigura consumul din surse interne în următoarele două decenii. Există aproximativ 200 de miliarde de metri cubi rezerve în Marea Neagră, în perimetre licitate în ultimele două decenii, dar care nu au fost date în exploatare.
Motivul principal pentru care exploatarea lor a fost amânată au fost o serie de decizii și legi adoptate de autoritățile române în ultimii ani. Pe de o parte, responsabilitatea aparține tripletei de factori de decizie Liviu Dragnea - Iulian Iancu - Darius Vâlcov, care au fost eminențele cenușii ale deciziilor economice din domeniul energetic din guvernarea PSD în perioada 2017-2019. Din acea postură au negociat în 2018 cu multinaționalele prezente în România care doreau să exploateze offshore un cadru legislativ pentru respectivele exploatări. Legea dată atunci, Legea 256/2018, pentru a reglementa investițiile în perimetre de gaze offshore a blocat practic proiectul major din zonă.
Cum proiectele au fost amânate sau înghețate, am pierdut nu doar timp, ci și niște investitori. Exxon Mobil, o companie americană importantă, a renunțat la cel mai mare zăcământ din Marea Neagră, pe care urma să-l exploateze în regim 50/50 cu OMV Petrom. Participația americanilor a fost preluată de compania de stat Romgaz, pentru 1 miliard de dolari, procesul încheindu-se în primăvara lui 2022.
Artboard: Veridica/Iulian Preda
Pe de altă parte, deși guvernarea a fost preluată de PNL la sfârșitul lui 2019, iar Ministrul Energiei, Virgil Popescu, de la acest partid, a promis de câteva zeci de ori că legea se va modifica, pentru a debloca investițiile, a durat doi ani și jumătate, din noiembrie 2019 până în iunie 2022, pentru ca acest lucru să se întâmple. Recent legea a fost modificată, fiind adoptată o nouă versiune, asumată de liderii coaliției actuale, PSD-PNL-UDMR. Ea are potențialul de a debloca proiectul major de la Neptun Deep, dar gazele vor veni cel mai devreme de acolo de abia din 2027. Existența lor va fi esențială pentru a asigura consumul intern și a reduce necesitatea importurilor, pentru că producția onshore e în scădere.
Cum se fac jocurile Rusiei în România, direct sau indirect: retorică naționalistă, politicieni controversați, inerția autorităților
Efectul deciziilor politice din ultimii ani, bazate de multe ori pe o retorică naționalistă, a fost că exploatările de gaze naturale de la Marea Neagră au fost amânate. Cum producția internă onshore a scăzut și ea, a trebuit să importăm mai multe gaze naturale din Rusia, un lucru care s-ar putea dovedi costisitor în circumstanțele apărute odată cu invadarea Ucrainei.
Ce e paradoxal este că deși aceste decizii nu au fost cele mai bune pentru interesele României, unii dintre cei care le-au luat sunt promovați în continuare în poziții importante în statul român. Fostul deputat PSD Iulian Iancu, pe care chiar un fost coleg de-al lui de la PSD îl numea, conform telegramelor publicate de Wikileaks, ca fiind “omul Gazprom în România”, a fost nominalizat de PSD și votat de actuala coaliție de guvernare pentru o poziție în cadrul managementului ANRE, entitatea care reglementează piața de electricitate și gaze naturale în România. Trebuie spus că în 2019 președintele Iohannis a refuzat numirea lui Iulian Iancu ca vicepremier pe teme economice, el fiind nominalizat de către prim ministrul Viorica Dăncilă (PSD), motivația fiind că numirea ar fi contrară parcursului vestic, pe care România și-l asumase. Aparent, acum domnul Iancu a fost reevaluat.
Iar situația legată de exploatările offshore și legislația aferentă nu a fost singura sincopă din partea autorităților române. Un alt exemplu este incapacitatea de a face investiții majore în producția de energie. Cum 80% din producție este încă deținută de stat, lipsa investițiilor din domeniu e încă un exemplu de inadecvare strategică. Acest fenomen, împreună cu reducerea producției pe bază de cărbune, făcută din considerente de mediu, a dus la situația în care România e un importator net de energie electrică. Paradoxul e că parte din energie este luată de la vecini, care o produc folosind gaz rusesc, deci de fapt dependența noastră reală în zona energetică față de ruși e chiar mai mare decât o arată cifrele oficiale, care oricum nu sunt cele mai roz.
Mai e un ultim exemplu legat de modul în care interesele rusești din domeniul energetic s-au impus sau rușii au obținut ce au dorit. E vorba de intenția de investiție în gaze de șist a Chevron la Pungești, în Vrancea. Respectiva tentativă a creat un scandal media la acel moment, iar protestele la adresa ei, din octombrie 2013, au dus la plecarea celor de la Chevron, deși ei obținuseră toate avizele legale din partea statului. Desigur, nu există probe directe despre implicarea rușilor în această poveste, dar cel puțin comparativ cu lipsa de reacție față de diversele acțiuni ale rușilor în domenii strategice, inclusiv în energie, aici lucrurile au escaladat suspect de repede și de abrupt. Au existat zvonuri și speculații legate de o posibilă implicare a rușilor în ațâțarea protestelor, iar având în vedere modul în care operează războiul hibrid rusesc, neexistând scrupule sau limite la metodele folosite de ei, scenariul nu poate fi exclus.
Activiști de mediu din România stau pe trotuar după ce au ocupat Piața Arcul de Triumf în timpul unei demonstrații, la București, România, împotriva forării pentru gaze de șist folosind tehnica cunoscută sub numele de fracturare hidraulică sau „fracking”, la sfârșitul zilei de 16 octombrie 2013. Foto: EPA/ ROBERT GHEMENT
Concluzia este că, din păcate, atunci când a fost vorba de bani rusești și investiții în România, rușii au avut o strategie, iar românii – de cele mai multe ori – nu. Ba chiar, pe alocuri, se pare că lipsa de strategie a românilor s-a aliniat la și a favorizat interesele rusești. Dependența de ruși nu este totală sau majoră, în principal și pentru că istoric și cultural interacțiunile nu au fost așa de solide, dar relațiile nu sunt așa de minimale sau lipsite de implicații precum se propagă mitul în discursul public, mai ales de către autorități.
Dacă relațiile între europeni și ruși se vor rupe într-un mod și mai net, România va fi obligată să urmeze calea europeană, cu sancțiunile aferente și interzicerea relațiilor cu rușii. Iar în final, ce trebuie spus e că, având în vedere diferențele de valori și de viziune dintre sistemul vestic, european, din care noi facem parte, și autocrația rusă, reducerea legăturilor economice devine și o datorie morală, nu doar una economică, sau pe considerente de securitate, mai ales în contextul războiului din Ucraina și a atrocităților comise acolo.
Strategia Națională de Apărare a Țării, adoptată de Parlamentul României în iunie 2020, menționează Rusia și comportamentul său agresiv în regiune ca fiind una dintre amenințările importante la adresa securității naționale a României în perioada aceasta. Rămâne de văzut cum va fi implementată ea și ce decizii se vor lua pentru a contracara aceste amenințări, dar și pentru a repara problemele create de decizii luate în trecut, care au dus la prezența rușilor în anumite sectoare strategice în România.
