Perspectiva ocupării pe termen lung a Gazei de către Israel ar putea compromite definitiv soluția a două state. Benjamin Netanyahu pare să o agreeze, dar premierul are multe probleme, inclusiv posibila apariție a unui rival redutabil.
Publicul israelian nu crede că ocuparea Gazei va elimina Hamasul
După mai bine de un an de conflict intens, Israelul se află într-un moment crucial în abordarea sa față de Fâșia Gaza. În ciuda presiunii militare susținute, Hamas nu a dispărut și continuă să controleze Gaza, iar Israelul se confruntă acum cu o serie de alegeri complexe și provocatoare. Ar trebui să încerce o cucerire militară completă și să stabilească o guvernare pe termen lung? Ar trebui să sprijine o autoritate palestiniană moderată cu sprijin internațional? Să adopte soluția plecărilor voluntare, pornită de la ideea lui Donald Trump de a transforma Fâșia Gaza în Riviera Orientului Mijlociu, dar fără palestinieni? Sau este menținerea strategiei actuale de izolare cea mai realistă opțiune? Și ce se întâmplă cu Cisiordania? Ciocnirile violente dintre coloniști și palestinieni începuseră cu mult înaintea carnagiului comis de Hamas pe 7 octombrie 2023.
Cred că niciodată în istoria Israelului nu a existat o diviziune mai mare ca cea de acum față de acțiunile guvernului. Un sondaj INSS realizat în luna martie arată că 57 la sută din israelieni sunt de acord cu reluarea războiului în Gaza. Dar, în egală măsură, 40 la sută cred că motivele premierului Benjamin Netanyahu de a continua conflictul sunt altele decât cele declarate – eliberarea ostaticilor și eliminarea Hamas, sunt.
Cred că acest sondaj poate descifra o bună parte a acțiunilor recente ordonate de Benjamin Netanyahu. De exemplu, extinderea zonei de securitate prin confiscarea unor terenuri din Fâșia Gaza. Ocuparea Fâșiei Gaza pare să fie soluția luată în calcul de Israel. Logica ar fi ca în următorii ani să fie distruse infrastructura și depozitele de arme ale grupărilor teroriste, iar capacitatea acestora de a opera și de a recruta noi adepți să fie eliminată. Se pune întrebarea dacă este fezabil un asemenea plan și cât va dura de fapt. Să zicem că se întâmplă toate astea. Va fi Hamas distrus complet? Hamas nu este o forță externă care a ocupat Gaza. Are rădăcini puternice pentru că nu a dominat populația doar prin ideologie, ci și prin infrastructură. Prin urmare, nu poți scăpa de o buruiană, chiar dacă ari bine, dacă nu însămânțezi ceva în loc. Întrebarea e ce pui în loc? Poți reuși până la un anumit punct, ceea ce s-a mai întâmplat de-a lungul istoriei, dar dacă israelienii nu vor veni cu o soluție politică nu vor reuși decât să scoată Hamas din joc o vreme, timp în care se va reface. Publicul pare să știe bine asta, cel puțin asta reiese din sondajul INSS care spune că aproximativ 46,5% din populația țării nu este interesată de colonizarea sau controlul israelian în Gaza.
Acordurile de la Oslo și ratarea șansei de reglementare a conflictului
Soluția logică, despre care toată lumea vorbește de la începutul războiului din Gaza, mai mult sau mai puțin apăsat, este cea a două state. În 1993, la Oslo, după negocieri lungi și extrem de dificile, ambele părți au convenit cadrul propus pentru rezolvarea conflictului: s-au recunoscut reciproc, au stabilit retragerea într-un anumit timp a armatei israeliene din „teritorii”, iar palestinienii au primit mai multă autonomie ceea ce a dus la crearea Autorității Palestiniene. Puterea acestei structuri a fost și este limitată semănând mai degrabă cu un consiliu local. Autoritatea Palestiniană, condusă de Mahmud Abbas, are controlul parțial asupra teritoriilor palestiniene pentru că al doilea acord de la Oslo a împărțit Cisiordania în trei sectoare. Sectorul A , 18 la sută din teritoriu, cel mai dens populat, este controlat de Autoritatea Palestiniană, sectorul B, 22 la sută din teritoriu este controlat de Autoritatea Palestiniană doar pe palierul administrativ, securitatea fiind împărțită cu autoritățile israeliene, și, în cele din urmă, sectorul C, administrat de Israel care se întinde pe 60 la sută din suprafața Cisiordaniei.
Declarația simbolică de independență din 1988, a lui Yasser Arafat, a deschis calea spre această soluție, pentru că recunoștea implicit principiul divizării și existența statului Israel. Acordurile de la Oslo ar fi trebuit să prevadă cum se împarte acest teritoriu de la Mediterană, cine și unde să locuiască și cine îl controlează. Acordurile au fost o înțelegere interimară, care ar fi trebuit să dureze 5 ani, timp în care părțile să negocieze chestiuni ca statutul Ierusalimului, oraș cu importanță religioasă pentru ambele părți, pe care atât israelienii cât și palestinienii îl văd drept capitală, sau problema refugiaților palestinieni, când și cum se vor întoarce, ce să faci cu problemele de securitate în coloniile evreiești și unde să fie, în final, granița. Așadar, acordurile de la Oslo păreau că desenează cadrul soluției „Două state”, dar nu au cuprins-o negru pe alb în paginile sale. Negocierile, conferințele pentru pace, toate, nu au dus nicăieri pentru că a existat o opoziție din ambele tabere. Să nu uităm demonstrațiile masive din Israel împotriva acestor acorduri, culminate cu asasinarea premierului Ytzak Rabin, în 1995, de către un extremist israelian. El era unul dintre arhitecții acestor acorduri. De cealaltă parte, în anii 90 erau mulți palestinieni care nu erau de acord cu drumul creat de Yasser Arafat, în mod special cu faptul că ar fi trebuit să recunoască statul Israel (poziție ai căror principali exponenți au fost – și sunt în continuare – Hamasul și Jihadul Islamic). De asemenea, mulți palestinieni au considerat că de fapt, acordurile de la Oslo mușamalizau anexarea „teritoriilor” și s-au simțit înșelați.
Primul mandat Trump: o nouă propunere de reglementare, un nou eșec
S-a crezut că a doua Intifada, izbucnită la scurt timp după eșecul reluării negocierilor de pace sub auspiciile SUA, a îngropat definitiv soluția „Două state”. În următoarea decadă, negocierile au continuat, ajungându-se la concluzia că, de fapt, acordurile de la Oslo ar fi problema, pentru că palestinienilor nu li se oferea mai nimic și așa au început să apară declarații ale Washingtonului legate de crearea unei entități care ar trebui să se numească Palestina. Dar pe plan local, sunt trei probleme majore care trag înapoi orice înțelegere. Prima, coloniile, a doua, politica israeliană, a treia, politica palestiniană.
Teoretic, ar fi o simplă împărțire a teritoriilor, dar dacă te uiți cu atenție la o hartă, nu e nimic simplu. Israelul este la mijloc, iar teritoriile palestiniene, parțial sub controlul armatei israeliene, de o parte și de alta a statului evreu. Fâșia Gaza, acum o ruină, se află pe țărmul Mediteranei, iar Cisiordania, e mai mult ca un mozaic, în special din cauza coloniilor construite de-a lungul vremii de Israel, considerate ilegale de legea internațională. În acest moment, în Cisiordania trăiesc aproximativ 700 de mii de coloniști. În anii 2000, politica israeliană a virat puternic spre dreapta fiind la putere din ce în ce mai puțini politicieni care susțin ideea celor două state. Ideologia ultranaționalistă, considerată odinioară o extremă izolată a politicii israeliene, a pătruns în eșalonul principal. Politicieni ca Ben Gvir, care susțin deschis anexarea teritoriilor palestiniene, sunt acum membri ai cabinetului Netanyahu 6. În partea palestiniană, există multe neclarități cu privire la cine vorbește, de fapt, în numele palestinienilor. Este Organizația pentru Eliberarea Palestinei, care îi reprezintă pe palestinieni la nivel internațional și care este strâns asociată (dar nu trebuie confundată cu) Autoritatea Palestiniană, care, teoretic ar trebui să îi reprezinte pe cei din teritoriile palestiniene. În sfârșit, după alegerile din 2006 – ultimele!!! – Hamas a preluat controlul în Fâșia Gaza. Prin urmare, lidershipul palestinian este divizat și se adaugă mari semne de întrebare privind legitimitatea sa. Așa cum spuneam, nu au mai fost alegeri de aproape 20 de ani. În plus, popularitatea liderului Autorității palestiniene, Mahmud Abbas e în scădere dramatică pentru că, spun palestinienii, sub conducerea sa Autoritatea a devenit coruptă și prea apropiată de Israel.
Toate astea fac foarte dificilă apariția unui stat palestinian. Ultima oară când au avut loc negocieri directe privind soluția celor două state a fost în 2014, în timpul administrației Obama.
Șase ani mai târziu, în primul mandat al lui Donald Trump, administrația sa a produs un nou plan de pace pentru Orientul Mijlociu. Donald Trump promitea că va păstra capitala nedivizată, Ierusalim, pentru Israel, un stat palestinian independent și recunoașterea suveranității israeliene asupra coloniilor din Cisiordania; în schimbul unor teritorii de aici anexate de Israel, palestinienii ar fi primit pământ în deșertul Negev. În timpul ceremoniei de la Casa Albă, din ianuarie 2020, la care a fost prezent și premierul Benjamin Netanyahu, Donald Trump mai promitea palestinienilor un fond de 50 de miliarde de dolari în investiții internaționale pentru a construi noua entitate palestiniană și a deschide o ambasadă în noul său stat.
Se apropie de final supremația lui Bibi în politica israeliană?
Anunțul a fost făcut într-un moment în care ambii lideri aveau probleme cu legea. Liderul de la Casa Albă trecea prin prima procedură de destituire, inițiată de Congres, în timp ce Benjamin Netanyahu renunța la imunitate pentru a fi anchetat pentru corupție. Planul lui Donald Trump din primul mandat nu s-a materializat și pentru că a fost respins din start de palestinieni. În acest nou mandat, liderul de la Casa Albă a plusat propunând migrația voluntară a palestinienilor din Fâșia Gaza care ar urma să se transforme în „Riviera Orientului Mijlociu”. Dar s-a lovit de țările arabe care au făcut presiuni asupra administrației să renunțe la acest plan fără să vină cu o soluție. Dar, când liderul lumii libere vorbește despre strămutarea palestinienilor din Fâșia Gaza, invocând un probabil succes economic, nu cumva îi dă undă verde lui Benjamin Netanyahu să extindă zona de securitate din Fâșia Gaza...până la mare? Ultima vizită la Washington a premierului israelian a scos la iveală această idee pe care dacă Israelul vrea să o pună în practică, ar trebui să țină cont ce ar însemna asta pentru ostatici, care ar fi costurile pentru economia Israelului, chiar și în condițiile în care administrația Trump promite indirect participarea la reconstrucție, fără să fie clar ce vrea în schimb.
Presa israeliană scrie că în plin vortex al taxelor vamale cu epicentru la Casa Abă, de care nu a scăpat nici Israelul, Benjamin Netanyahu merge pentru a doua oară în mai puțin de trei luni la Casa Albă, ca să se întâlnească cu Donald Trump. Oficial, pe agendă sunt probleme critice, inclusiv eliberarea ostaticilor, tarifele SUA, relațiile israelo-turce, amenințarea iraniană care se profilează și opoziția față de Curtea Penală Internațională (CPI). Instanța de la Haga a emis, în noiembrie anul trecut, un mandat de arestare pe numele lui Benjamin Netanyahu pentru presupuse crime de război comise în Gaza. Un mandat care l-a enervat pe „Bibi” într-o primă fază, dar nu atât de tare, poate, cât îl enervează procesul de corupție din propria-i țară, al cărui personaj principal este. Sau cât îl enervează faptul că popularitatea lui Ronen Bar, șeful Shin Bet demis de Netanyahu este la o cotă 48 la sută în rândul evreilor și 28 la sută în rândul arabilor, în timp ce popularitatea premierul a scăzut la 27 la sută. Ronen Bar și-a atras mânia premierului după ce a avertizat despre amenințarea reprezentată de „terorismul evreiesc” , o referire la violența comisă de părți ale mișcării coloniștilor de extremă dreapta, și l-a avertizat pe ministrul securității naționale de extremă dreapta, Itamar Ben Gvir, că acțiunea poliției din Ierusalimul de Est creează un sentiment de pedeapsă colectivă în rândul rezidenților palestinieni.
Închipuiți-vă că acest fost soldat al forțelor speciale care deține diplome de la universitățile din Tel Aviv și Harvard, care și-a dedicat trei decenii din viața sa profesională serviciului statului, decide la un moment dat să intre în politică. Ronen Bar are 59 de ani și se bucură de simpatia și respectul israelienilor. Poate că ar fi pentru prima oară, după multă vreme, când un singur om ar coagula mai multe forțe politice în slujba țării și a adevărului!
