Olimpiada de la Paris: cina, pâinea, circul, televizorul și rețelele

Sportul e o afacere politică încă de pe vremea Verzilor și a Albaștrilor de pe Hipodromul Constantinopolului. Controversa stârnită de tabloul vivant cu travestiți („drag queens”) de la deschiderea Olimpiadei de la Paris, care e fie o adaptare a „Cinei cea de taină” a lui Leonardo da Vinci, fie una a „Festinului zeilor” al lui Jan van Bijlert (părerile sunt împărțite), arată că lucrurile nu se schimbă. Dar, dincolo de asta, cine a vrut, ce a vrut și cine ce a obținut cu Olimpiada de la Paris?

Olimpiadele, pretext de promovare a politicilor și politicienilor

E adevărat, „înfruntarea sportivă, cavalerească, pune în valoare cele mai nobile însușiri umane. Nu desparte, ci apropie combatanții, în bună înțelegere și respect. Unește țările lumii în spiritul păcii. De aceea, Flacăra Olimpică nu trebuie să moară niciodată!” Cam acesta e spiritul olimpic, foarte bine definit, dar interesant e autorul citatului: un oarecare Adolf Hitler, care la doi ani de când spunea aceste lucruri, cu ocazia Olimpiadei de la Berlin din 1936, invada Europa și punea în scenă Holocaustul, provocând cea mai letală conflagrație a lumii de până acum. Miza politică a Olimpiadelor e clară: te poți revendica de la un ideal imuabil și indubitabil, al antichității, asumându-ți prestigiul obținut.

Și totuși: ce legătură are o olimpiadă desfășurată într-o țară democratică, în 2024, cu una care avea ca scop glorificarea nazismului, din 1936? Cu certitudine, orice analogie între Emmanuel Macron și Hitler e una deplasată și fără nici o legătură cu acest articol. Totuși, dimensiunile evenimentului – nemaiîntâlnite în ambele cazuri – și intențiile politice rămân. În 1936, era vorba de prima transmisie TV neexperimentală din istorie (germanii au putut-o urmări în încăperi de vizionare ale Poștei, dacă vă întrebați), de un stadion cu 100 de mii de locuri și de „Olympia”, unul din cele două filme-fetiș ale sclipitoarei Leni Riefenstahl, regizoarea de propagandă cu totul discutabilă moral a lui Hitler. În 2024, a fost vorba de o ceremonie petrecută în afara stadionului, fiindcă cele câteva sute de mii de participanți la eveniment nu ar fi putut încăpea în niciun stadion și au urmărit parada pe Sena a câtorva sute de vase. În plus, ceremonia de deschidere a avut o audiență TV și pe rețele sociale estimată la un miliard de persoane. Extravaganțele au fost numeroase, de la tabloul vivant care a stârnit scandal la kitschul planetar al aparițiilor lui Lady Gaga și Celine Dion (dar ce muzică bună ar putea atrage audiențe TV de sute de milioane?...).

Locul Olimpiadei în narativul politic francez

Emmanuel Macron nu e în niciun caz Hitler, dar se apropie de deznodământul unei curse politice palpitante, în care părea, la un moment dat, că a pierdut totul. Tinde să reapară în postura de broker de putere dominant al politicii franceze, după ce părea că alegerile europarlamentare și parlamentare îl vor priva total de legitimitate politică. Președintele Franței a făcut „băi de Olimpiadă” și înaintea acesteia, și la deschidere, și după, când i-a felicitat pe artiștii participanți pentru „curaj”. E clar că un eveniment de o asemenea anvergură (bugetul Comitetului de Organizare e de 4,38 miliarde de euro) nu are cum să nu aibă o semnificație politică sau propagandistică. Iar „Cina cea de taină” – sau „Festinul zeilor”, cum ne place s-o luăm – e doar una din referințele de stânga, care au mai inclus o mezzosoprană de culoare cântând „Marsilieza” (Axelle Saint-Cirel), o cântăreață pop de origine maliană (Aya Nakamura) dansând cu solemna Gardă Republicană și o trupă de metal, Gojira, featuring o Maria Antoaneta decapitată (din fericire, nu originalul, ci o păpușă). Lucrurile au fost, poate, cel mai bine rezumate de „La Libération”, care a descris ceremonia ca fiind „o succesiune de colaje pline de inclusivitate și de autoderiziune”, „catharsis binevenit după alegerile legislative”.

Dacă tot este poreclit, în Franța, „Jupiter” și este acuzat de „cezarism”, Emmanuel Macron arată că a învățat bine lecția romanilor referitoare la pâine și circ. Sau, cel puțin, partea cu circul.

Și totuși, cină de taină sau festin dezmățat?

Atunci când au fost acuzați de batjocorirea simbolurilor creștine, organizatorii și-au cerut scuze și au susținut că făceau trimitere nu la creștinism, ci la antichitate și la Dionysos – mai precis, pictura olandeză menționată. Unii dintre participanții la tabloul vivant și-au pus însă în legătură prestația cu scena biblică. După vreo săptămână, Vaticanul s-a declarat „întristat” de asemănarea cu „Cina cea de taină”, iar New York Times citează istorici de artă serioși care remarcă și ei similitudinea cu tabloul lui Leonardo. E aproape imposibil de conceput că actorul și regizorul Thomas Jolly, „mastermind-ul” ceremoniei de deschidere, a provocat o asemenea controversă la modul ingenuu, la palmaresul său serios.  Altfel, fapt demn de remarcat, Jolly, prea puțin cunoscut nespecialiștilor pe plan global, este o celebritate în Franța, printre altele datorită spectacolului-maraton de 24 de ore „H6R3”, creat pe baza unor piese shakespeariene și consacrat definitiv, dincolo de succesul nebanal, de un documentar TV din Franța. Cu alte cuvinte, Franței i s-a dat nu numai o piesă nouă despre ea însăși, ci și un regizor iubit.

În ultimă instanță, dincolo de controversa cu privire la referința scenei cu travestiți, sensul acesteia este clar și coerent cu celelalte momente din program. O reinterpretare plină de autoderiziune a trecutului. Dacă a fost vorba de o jignire deliberată a sensibilităților creștine, și ea are un sens artistic-ideologic: Europa trebuie să se privească într-o oglindă în care nu arată chiar cum se aștepta, ca răsplată pentru grija față de sensibilitățile altora.

Între eroii pe care îi vor organizatorii și cei pe care îi alege publicul. Jesse Owens și Yusuf Dicek

Înapoi în 1936, „Olympia”, filmul de propagandă al lui Leni Riefenstahl, cuprinde una din cele mai ușor de demontat coțcării vizuale, surprinzătoare într-un film care a dictat nu numai standardele propagandei vizuale, ci și pe cele ale transmisiilor filmate ale evenimentelor sportive: câteva delegații de concurenți, printre care a Greciei și Franței, îi adresează lui Hitler salutul nazist, iar Hitler le răspunde, demn. În realitate, este vorba de ceva care s-a numit „salutul olimpic”, care copia, ca și cel nazist, salutul roman. Din cauza nazismului, cel „olimpic” a ieșit cu totul din uz (de altfel, ca urmare a războiului, următoarea olimpiadă avea să aibă loc de-abia în 1948). Montajul lui Riefenstahl merită totuși menționat fiindcă este vorba de una din primele ipostaze clare ale ideii de „post-adevăr” („post-truth”). Gestul e real, dar care sunt semnificațiile? Poate că unii dintre sportivii care defilau știau ce fac? Hitler a răspuns cu adevărat sau a fost luat din alte fragmente video și montat în film la țanc? Și dacă a răspuns, era conștient de ambiguitatea salut nazist – salut olimpic?

Răspunsul e încă mai neclar decât cel cu privire la tabloul vivant din 2024 (din nou, analogia nu se referă în nici un caz la simpatii naziste sau alte asemănări, ci la contexte de comunicare în masă). Singurul lucru clar e că post-adevărul e o minciună care nu e o minciună: mai degrabă, o pseudo-extrapolare căreia nu i se pot asocia nici o acoperire reală în fapte, nici o dezmințire clară.

Lucrurile nu merg însă, tot timpul, chiar cum vor propagandiștii. Cu privire la Berlin-1936, au circulat informații despre descurajarea participării sportivilor evrei din alte țări la competiții – descurajare căreia unele din țările participante i s-au conformat tacit. Se spune că Statele Unite au făcut-o și ele, eliminând din delegație doi sportivi de origine evreiască. Problema e că unul dintre înlocuitorii acestora s-a numit Jesse Owens, atletul de culoare care a demolat toate intențiile propagandistice ale naziștilor, câștigând patru medalii, la probe de sprint și săritura în lungime și devenind sinonim al vitezei maxime pe care o poate atinge un om alergând. Superioritatea rasei ariene a fost dezmințită, și nu în ciuda, ci datorită presiunii ideologice.

La Paris, în 2024, Franței – și, poate, Europei –  li s-au inoculat orice altceva decât sentimente de superioritate și ură față de alții. Mai degrabă, contrariul: circul oferit la parametri de glamour și fast neegalați în istorie. Controversa cu privire la „Cina cea de taină” arată că publicul gândește, totuși, și optează. Dar personajul disruptiv al Olimpiadei de la Paris din 2024 este cu totul altceva sau altcineva decât Jesse Owens. El se numește Yusuf Dicek, campion turc de tir cu pistolul care a devenit „memă” pe rețelele sociale fiindcă a obținut o medalie de argint venind aproape cu mâinile în buzunar (una și-a și păstrat-o acolo chiar în timpul probei), fără echipamentul „de cyborg”, supertehnologizat, al celorlalți concurenți. Ați citit, poate, pe undeva că Dicek are 51 de ani, că s-a apucat de tir din cauza unui divorț care îl apăsa și că i-a cerut soției câinele înapoi în interviurile luate după ce a urcat pe podium – și, eventual, că a șocat organizatorii întrebându-i despre un loc de fumat. Sunt minciuni sau glume devenite minciuni. Singurul lucru adevărat e vârsta de 51 de ani. În realitate, Dicek este un sportiv serios, care participă la olimpiade din 2008 și și-a început cariera ca subofițer al Jandarmeriei turce. Singura diferență între el și campionii tipici de tir e faptul că nu folosește o cască, un opercul care acoperă celălalt ochi și nici alte accesorii de supereroi de benzi desenate. Ci doar niște ochelari de vedere, previzibili la vârsta lui, cu rame care par a fi achiziționate de la o „optică” de cartier.

Propaganda e mincinoasă, iar rețelele sociale bat câmpii de-a dreptul (atunci când nu sunt instrumentate de propagandă). Există, oare, ceva adevăr în această poveste? Dacă da, el se referă la „cool” și „chill”, atribute pomenite invariabil de media socială, cu privire la campionul turc, într-un sens mai aproape de originar – nu atât de „grozav”, cât de „relaxat”, „stăpân pe situație”. În mod clar, vorbim de o aspirație continentală, dacă nu globală. Și totuși, „mema” câștigătoare a Olimpiadei de la Paris ține un pistol în mână. Cât de „cool” poate fi?