Pakistanul s-a confruntat recent cu unul dintre cele mai mari dezastre naturale din istoria sa. Zeci de milioane de persoane au fost afectate de inundațiile masive provocate de precipitațiile neobișnuit de mari ale sezonului musonic. Islamabadul spune că intensitatea fenomenului e cauzată de schimbările climatice. E un nou semnal al impactului devastator al acestora.
Inundațiile devastatoare din vara lui 2022
Când spui Pakistan, primul gând nu te duce la inundații. Mai degrabă la Kashmir (și Jammu), ținuturi disputate amar cu India, decenii la rând. Sau poate la Benazir Bhutto, ori la violența religioasă căreia aceasta i-a căzut victimă. Pakistanul e o țară care încearcă să le dea un stat musulmanilor din subcontinentul indian, cum de altfel face și Bangladesh de partea cealaltă a imensei peninsule, într-o simetrie teritorială aproape perfectă, inclusiv prin prezența marilor fluvii Indus (în Pakistan) și Gange și Brahmaputra (în Bangladesh). O țară în care vara, și în special după-amiezile, suflă puternic, în rafale, vântul uscat Loo, care în romanele realist-magice ale lui Salman Rushdie umple de depresivi saloanele de psihiatrie ale spitalelor locale. Un fel de Crivăț al nostru, dar în oglindă, căci acesta bate iarna, nu vara, și de la est la vest, nu invers, de la vest la est, cum șuieră Loo.
Cu toate acestea, în Pakistan vara aceasta au fost inundații catastrofale. Sintagma a ajuns să sune ca un clișeu și nu mai are forța de a apropia de realitate imaginația cititorului. Poate o vor face numerele. S-au înecat peste o mie cinci sute de oameni. Treizeci și trei de milioane au rămas sinistrați - închipuiți-vă că românii și bulgarii ar rămâne peste noapte fără case. Dislocarea a dus la apariția unor epidemii, mai ales în rândul copiilor. Recoltele de bumbac și grâu au fost compromise. Pagubele materiale ating treizeci de miliarde de dolari - aproape o zecime din PIB. O hartă din acest sezon musonic din Pakistan arată că toate vecinătățile apelor curgătoare din țară s-au inundat, iar Indusul a devenit un fel de mare interioară. Unele măsurători au indicat că o treime din suprafața țării a fost sub ape. Au scăpat: deșertul (prea masiv) și munții (prea înalți), care sunt însă abia locuiți.
Într-o mișcare inedită, Pakistanul a solicitat ajutor internațional de la țările bogate. Dar nu din considerente umanitare, ci pentru că guvernul de la Islamabad consideră că inundațiile din acest an au legătură cu încălzirea globală și că la rândul ei, încălzirea globală este rezultatul poluării planetei de către statele dezvoltate.
Legătura dintre schimbările climatice și inundațiile din Pakistan
Până acum, studiile științifice nu făceau această legătură în termeni absoluți. Dar de această dată, ar putea fi vorba de un lanț cauzal continuu. Iată cum: în aprilie și mai, în Pakistan s-a înregistrat un val puternic de caniculă (ceea ce în ultimii ani se întâmplă din ce în ce mai des, în întreaga lume). Odată cu creșterea temperaturii, umezeala din aer a crescut proporțional. Șansele unor ploi torențiale în această situație s-au majorat și ele. Rezultatul? În august, ploile din Pakistan au fost de peste trei ori mai mari cantitativ decât media consemnată în țară în ultimii treizeci de ani. De asemenea, creșterea temperaturilor din 1980 încoace a dus la accelerarea topirii ghețarilor din nordul muntos al țării. Pakistanul are peste șapte mii de ghețari care împreună cu restul celor din Himalaya formează „al treilea pol al planetei”, cu referire la cantitatea de apă dulce pe care o înmagazinează, a treia ca volum după cele din Antarctica și Arctica. Un studiu recent a arătat că în această regiune asiatică înaltă, în ultimii patruzeci de ani, temperaturile medii au crescut cu 0,42 grade Celsius în fiecare decadă, dublu față de media globală. Acești ghețari constituie sursa aproape exclusivă a fluviilor din sud-estul Asiei, astfel că în cazul Pakistanului, inundațiile s-au înmulțit. Practic, micșorarea prin topire a ghețarilor din nord a însemnat în această țară inundații proporționale spre sud. Și după cum scrie The Economist, situația ar putea deveni și mai grea. La actualul ritm de creștere a temperaturilor globale, chiar și în scenariul optimist al unei majorări a temperaturii medii până în anul 2100 cu doar două grade Celsius peste nivelul erei preindustriale, o treime din ghețarii himalaieni s-ar putea topi în acest secol.
Cel de-al doilea argument al „silogismului climatic pakistanez” nu este nou, dar spre deosebire de alte dăți, acum vine din partea unei țări mai puternice și mai influente. Una e ca la conferințele climatice internaționale să apară reprezentantul din Tuvalu, îmbrăcat pitoresc în costum tradițional, și să se plângă de faptul că practicile industriale ale statelor dezvoltate au dus în timp la poluare și în consecință la schimbări climatice și urcarea nivelului apelor oceanelor care amenință însăși existența insulițelor natale, și alta e ca Pakistanul, putere nucleară, cu peste 240 de milioane de locuitori, să aducă aceeași acuzație, și încă sub stresul unei catastrofe (era să zic din inerție „naturale”) recente. Cât privește argumentul în sine, indiferent de cine îl rostește, el arată așa, sec și clar: numai Statele Unite, a căror populație e de doar 4% din cea mondială, au produs un sfert din cantitatea (istorică) de gaze cu efect de seră din atmosfera planetei; în aceeași proporție, ele ar trebui să suporte povara redresării. Astfel, chestiunea climatică devine o coardă nouă, întinsă de la început, în complicatul ghem al tensiunilor dintre SUA și Pakistan. Și de fapt, coarda continuă dincolo de acest raport particular; ea străbate întreaga relație dintre țările dezvoltate și cele din restul lumii.
Valurile de refugiați, un simptom al schimbărilor climatice
Cele treizeci și trei de milioane de persoane dislocate de inundațiile din Pakistan de care am amintit mai sus reprezintă deja mai mult decât numărul refugiaților climatici recunoscut oficial anul trecut. Comisarul ONU pentru refugiați vorbea în mai de aproape douăzeci și patru de milioane de oameni care în 2021 au emigrat din cauza secetei, inundațiilor sau temperaturilor insuportabile. Unii oameni de știință spun că acesta este doar începutul. Organizația Internațională pentru Migrație (IOM) a estimat că până în 2050, aproximativ un miliard și jumătate de oameni vor fi nevoiți să își părăsească locuințele din cauza creșterii temperaturilor. Un alt studiu prezentat în 2020 în săptămânalul academic Proceedings of the National Academy of Sciences arată că trei miliarde de oameni vor trăi în 2070 în condiții de „stres termic” accentuat din cauza căldurilor excesive. Temperaturile înregistrate în acest an India și China sunt catalogate drept avertismente în acest sens.
Tendința emigrării spre zonele rămase mai „răcoroase” este atestată de mai multă vreme. Cercetătorul danez Jens-Christian Svenning a observat că de cel puțin șase mii de ani, populația omenească s-a concentrat geografic cu precădere într-o așa-numită „centură de confort termic”, în care umiditatea era redusă, iar temperatura medie anuală era de aproximativ treisprezece grade Celsius. În această „centură” pot fi incluse, printre altele, vestul și sudul Europei, o mare parte din nordul Americii, Orientul Mijlociu, estul Chinei și Japonia. Este zona numită și „temperat mediteraneană” (subtropicală), unde agricultorul își poate îngriji în general recolta câmpului fără a suferi excesiv de căldură sau frig. Dar „centura termică” a început ea însăși să migreze spre nord, sub presiunea temperaturilor crescute de la ecuator și tropice. Deja acolo practicarea agriculturii poate fi privită ca un „sport extrem”, în condițiile în care seceta, canicula sau furtunile au căpătat o frecvență devastatoare. De pildă, fermierii vietnamezi au ajuns să-și însămânțeze orezul noaptea, la lumina lămpașelor, pentru că ziua este prea cald. Presiunea emigranților din zonele devenite nelocuibile se manifestă inițial în interiorul statelor. Exemplele războaielor civile din Siria și Nigeria, cauzate de infertilitatea solului (prin supraexploatare, în primul caz, și prin înaintarea deșertului saharian, în cel de-al doilea) au devenit - aș spune - clasice. Dar această presiune ajunge rapid și la granițele țărilor dezvoltate din Europa sau la cele ale SUA, potențând curentele politice extremiste antimigraționiste și dând naștere la ceea ce mai nou se cheamă „fascismul climatic”, respectiv o mișcare de respingere violentă a refugiaților climatici. După unii autori, cum ar fi Harsha Walia, situația va impune o reevaluare a conceptului de stat-națiune, cel care a condus la apariția granițelor. De fapt, susține ea, mobilitatea umană a avut o istorie neîntreruptă - până la apariția controlului migraționist ca „o consecință a inventării statului-națiune modern”.
Marea migrație către nord
Emigranții nu fac însă altceva decât să imite sau să preia ceea ce natura deja a început. Cercetătoarea Camille Parmesan a atestat încă din 1996 că o specie de fluturi din America își deplasase arealul de răspândire spre nord. Mutația a fost completată în altitudine; specia a emigrat și în înălțime, preferând să-și urce habitatul pe dealuri și munți. Ulterior, s-a putut observa că nu numai fluturii emigrează spre zonele în care temperatura le convine, ci și animalele. Zona arctică a fost invadată de cerbi, iepuri și castori. În cartea sa recentă Nowhere left to go, jurnalistul german Benjamin von Brackel spune că și fauna oceanică emigrează spre nord. Este vorba de exemplu de balene și pești, care angrenează odată cu propria migrație și unele efecte asupra activităților economice ale speciei noastre. Notoriu a fost cazul macroului care a emigrat în apele islandeze, urmat fiind de pescarii de pe continent, ceea ce a dus la un conflict cu pescarii insulari. Însă, după cum observă și autorul, și drumul spre nord are un sfârșit; în definitiv, „trăim pe o elipsoidă”.
Toate aceste exemple - fluturii observați în 1996, agricultorii vietnamezi care ies noaptea la semănat, macroul islandez, valurile de caniculă din Europa, America, Australia, India și China sau inundațiile din Pakistan - au o explicație unificatoare și converg spre același tip de semnal: schimbările climatice sunt o realitate, „sunt aici”, amenințând cu consecințe care vor fi greu de gestionat. Numai că oamenii par să nu ia în seamă aceste semnale. Le ignorăm - sau amânăm să ne gândim la ele. Evităm să le trecem drept priorități. De fapt, procedăm cum am mai procedat și cu alte ocazii, când n-am vrut să credem că un eveniment major ne bate la ușă. Folosesc un fragment semnificativ în acest sens al autorului pomenit la începutul articolului, Salman Rushdie, dintr-o carte a sa (Rușine, traducere de Cornelia Bucur) a cărei acțiune se petrece în Pakistanul realist-imaginar de secol XX: „Care este reacția cea mai puternică a fiinţelor omeneşti confruntate cu noaptea, pericolul, necunoscutul? Este dorința de a fugi; de a întoarce privirea şi a o rupe la goană; de a se preface că primejdia nu le pândește de aproape. Este dorința de a nu şti, prostia oțelită cu care alungăm din conştiinţă tot ceea ce conştiinţa nu suportă. Nu este nevoie să invocăm struțul pentru a da acestui impuls o formă simbolică; omenirea este mai oarbă, atunci când vrea, decât orice pasăre incapabilă să zboare.”
