„Politica spaimei este o armă a acelora care nu cred în inteligența ta. Este o alarmă care nu-ți permite să gândești, ci te obligă să reacționezi” scrie Marcin Matczak,teoretician si filozof al dreptului, în prestigioasa publicație poloneză Gazeta Wyborcza. Matczak comentează, cu câteva zile înainte de turul doi al alegerilor prezidențiale din Polonia, pericolul ideilor extremei drepte, inoculate tinerilor de (neo)conservatorii polonezi.
Seducția lucrului contrafăcut
Tinerețea are drepturile ei – revolta, obstinația, nevoia de sens și semnificație. Vrea să fie „împotrivă”, să arunce cu pietre în gardul ipocriziei, mediocrității, sistemului clientelar. Și totuși, după cum arată rezultatele primului tur al alegerilor prezidențiale din Polonia, din această revoltă se naște ceva ce amintește mai degrabă de conservatorism decât de revoluția de stânga.
Pe de o parte, este vorba de o revenire la valorile tradiționale, ceea ce nu e neapărat un lucru rău, dar, pe de altă parte, și de un politician care la aeroport întâmpină, cu onoruri cuvenite unui papă, un criminal rasist întors din Africa de Sud, și care totuși la alegeri obține 6% din voturi. Mai mult, partidul ai cărui lideri se mândresc cu aversiunea față de evrei și ucraineni a obținut 20% din voturi.
Rezultatele alegerilor arată că tinerii au obosit de atâta relativism, căutând febril răspunsuri simple într-o lume tot mai complicată. Și dovedesc cât de ușor se lasă seduși de cei care promit reinstaurarea ordinii.
Omogenitate prin excludere
În vremurile noastre, când pentru unii oameni a fi părinte înseamnă a plăti pensia alimentară, e greu a deosebi un lucru real de unul contrafăcut. Conservatorismul de care debordează propaganda electorală este deseori unul contrafăcut. Nu avem de a face cu o revoltă, ci, înainte de toate, cu o capitulare intelectuală. Nu avem de a face cu un nou început, ci cu o revenire pe un făgaș al istoriei care de atâtea ori a dus la o catastrofă. Dar, ca să-l convingi pe celălalt că este așa, trebuie mai întâi sa înțelegi tu însuți care este natura adevărată – uneori bună, alteori rea – a acestui „dor” după conservatorism.
În primul rând, acest fals conservatorism are o nuanță brună. În ciuda spuselor multora, el nu este o copie a fascismului de altădată, ci, mai degrabă, este o rudă a acestuia – una modernizată, îmblânzită, transfigurată. Ea nu defilează în uniformă, nu strigă „Heil!”, nu arde cărțile în piețe publice; are o față mai subtilă, „memică”. Apare pe TikTok într-un comentariu ironic, într-o declarație: „nu sunt rasist, însă...”. În loc de „puritatea rasei”, vorbește despre „protejarea culturii”. Se preface că are grijă de comunitate, sugerând totodată ideea că națiunea trebuie „curățată de elementul jegos”.
Această rudă a fascismului își manifestă dorința de unire, care se transformă însă în ură împotriva diferenței, susține ideea națiunii-monolit, nu are grija comunității și urăște orice lucru complex, tânjind după cel omogen, chiar dacă asta duce în consecință la excludere. Fenomenul nu reprezintă o întoarcere în trecut, ci, mai degrabă, o încercare de a construi un viitor din frica de prezent.
Identitatea-marfă
În al doilea rând, neoconservatorismul contrafăcut propune tinerilor, în locul unei reflecții serioase asupra valorilor, ceva mult mai ademenitor: o identitate de-a gata. Nu trebuie să-ți bați capul cine ești – ești „de-al nostru”. Nu trebuie să negociezi sensurile – totul e clar, ei sunt cei răi, noi suntem cei buni. Într-o lume înțesată de incertitudini, o astfel de ofertă sună ca o izbăvire, dar nu este așa, fiindcă nu dă naștere unor idei, ci unui dușman: migrantul, feminista, „ideologia occidentală”, „elitele bruxeleze”. Acesta nu este un program, ci o strategie emoțională, pentru că acolo unde domnește haosul învinge cel ce promite un zid. Nu contează ce sau cine se va afla în spatele lui. Avem astfel de a face cu o estetică a forței, care simulează un sistem moral.
În al treilea rând, conservatorismul contrafăcut, în loc să construiască ceva – sperie. Politica spaimei este o armă a acelora care nu cred în inteligența ta. Este o alarmă care nu-ți permite să gândești, ci te obligă să reacționezi. Când cineva îți spune: „ori noi, ori anarhia”, se adresează acelei zone din creier care îi făcea pe strămoșii noștri să fugă din fața fiarelor sălbatice, dar nu să construiască o comunitate bazată pe diversitate.
Cine alege să sperie nu dezbate, ci dresează. Ori, un om inteligent n-ar trebui să se lase dus în lesă. În schimb, ar trebui instinctiv să se îndoiască când cineva strigă: „ei sunt o amenințare!”, fiindcă reala amenințare o constituie poate tocmai cel care strigă cel mai tare.
„Nu întreba – păstrează linia promovată de partid!”
În al patrulea rând, falsul conservatorism promovează rigiditatea ca răspuns la natura fluidă a lumii. De la Heraclit până la Bauman, filozofii au scris: lumea nu este o structură fixă – este un șuvoi. Panta rhei, totul curge: identitatea, convingerile, valorile.
Rigiditatea pare să ofere siguranță. Ea proclamă: „Asta e alb, asta e negru. Tu ești așa, ei sunt altfel. Nu întreba, nu căuta – păstrează linia promovată de partid!”. Când ești nesigur, rigiditatea îți dă iluzia unui sprijin. Tocmai de aceea ea este atât de înșelătoare – fiindcă închide mintea înainte ca aceasta să apuce să gândească cu adevărat.
Rigiditatea înseamnă să te bazezi pe un singur „adevăr”. Conservatorismul în varianta pe care am văzut-o în aceste alegeri simulează profunzimea și capacitatea de analiză. Dar în realitate? Complexa problemă a avorturilor – un singur răspuns. Complicata chestiune a migrației – un singur răspuns. Rolul social al femeii – un singur răspuns. Dogme în loc de reflecție.
Fluiditatea nu este totuna cu lipsa de principii, ci implică reflexia asupra acestora. Există oameni care gândesc diferit, arată diferit, se roagă altfel: nu există o singură narațiune și un singur răspuns. Iar haosul nu este un dușman – este un spațiu al posibilităților și numai din el se poate naște libertatea.
Un tangou al celor dezorientați
În al cincilea rând, conservatorismul mimat se hrănește din relativismul promovat de criticii lui. Tinerii, ca cei din „Tangoul” lui Mrożek, vor nu numai libertate, ci și formă, nu numai toleranță, ci și valori ferme. Când totul devine relativ – sexul, identitatea, cultura, istoria – atunci nu asistăm la o eliberare, ci la o descompunere, iar în acest pustiu nu se naște mai multă libertate, ci spaimă și dezorientare. Conservatorismul contrafăcut crește acolo unde lumea e descumpănită. Nu orice lucru care slăbește normele este eliberator. Universul fără o formă anume nu este întotdeauna mai bun, deseori e sinistru. Granițele – cele culturale și cele identitare – nu constituie o opresiune, ci sunt condiție a ospitalității.
În al șaselea rând, un conservatorism de suprafață și bazat pe frică este o cale ce nu duce nicăieri. El înseamnă o nostalgie după o lume care niciodată n-a existat și un dispreț față de lumea pe care abia o zidim. Nu poți construi valori pe ură.
Rezultatele primului tur al alegerilor prezidențiale arată că modernitatea și progresul pentru mulți oameni, mai ales tineri, sunt ceva ce trebuie mai degrabă temperat și nu încurajat. Șocul, nedumerirea sau supărarea nu ajută la nimic în acest caz. Trebuie să înțelegem de ce se întâmplă așa, iar nevoii unui conservatorism ar trebui să-i oferim un răspuns real și adecvat. Altfel, altcineva va răspunde în locul nostru. Mai tare, mai superficial și mai amenințător.
Articol apǎrut în „Gazeta Wyborcza”, 24 mai 2025, traducere pentru Veridica de Kazimierz Jurczak
