Una din principalele probleme care au însoțit democrația românească încă de la promulgarea Legii electorale din anul 1864, a fost frauda electorală. Furtul de voturi era o practică atât de comună în România încât și-a lăsat amprenta asupra unei întregi pleiade de elemente ale vieții cotidiene și culturii: de la bancurile rămase în folclor, la opere literare (Ion Luca Caragiale cu ai săi Trahanache, Farfuridi și Brânzovenescu) și articole gazetărești, toate au înmagazinat pentru posteritate imaginea unei societăți în care, conform dictonului atribuit lui Iosif Stalin, „nu contează cine votează, contează cine numără voturile”.
Steagul Roșu, anul III, nr. 581, 11 februarie 1956
Evident că toată agitația din jurul alegerilor nu avea cum să le scape caricaturiștilor, în condițiile în care grafica satirică a cunoscut o dezvoltare impresionantă în spațiul românesc a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, împânzind presa atât ca instrument de propagandă, cât și ca mijloc de critică a nedreptăților și inechităților sociale. În cele ce urmează ne propunem să descoperim împreună care au fost principalele tematici și tipologii de reprezentare a celor care fraudau alegerile în trecut, pe parcursul a trei perioade istorice diferite: antebelică, interbelică și postbelică (comunistă).
”Adică noi, partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu știm...”*
Câștigarea independenței de stat a României, ca urmare a participării la războiul ruso-turc din anii 1877-1878, urmată de proclamarea Regatului la 10 mai 1881, a transformat micul stat balcanic într-un actor (relativ) important și (destul de) respectat pe scena internațională. Pe plan național însă, în paralel cu modernizarea adusă și impusă de Regele Carol, lupta politică pentru accederea diferitelor partide și facțiuni la putere se desfășura după un tipar specific balcanic: fraudare și „convingere” a electoratului prin toate mijloacele posibile, de la mită la amenințări și abuzuri fizice.
Furnica, Anul II, nr. 18, 16 ianuarie 1905
În acest context publicațiile periodice din epocă abundă de caricaturi în care sunt prezentate aceste practici, alături de călăi și victime deopotrivă.
Furturi și abuzuri electorale în România Mare
Anul 1918 a însemnat, după cum bine știm, îndeplinirea unui deziderat național prin unirea provinciilor Basarabia, Bucovina și Transilvania cu Regatul României. Ca urmare suprafața și populația țării s-au dublat, fapt care a însemnat modificarea ponderilor electorale, precum și apariția unor noi formațiuni politice pe scena de la București. Practicile electorale (ilegale) au rămas însă neschimbate.
Dimineața, anul XIX, nr. 5524, 4 martie 1922
S-a produs chiar un veritabil efect de contagiune asupra noilor teritorii încorporate. Lupta pentru putere a devenit și mai acerbă, iar caricatura s-a transformat dintr-un instrument de critică socială într-o unealtă propagandistică importantă.
Veselia, anul XLV, nr. 18, 29 aprilie 1937
Recursul la trecut ca mijloc de legitimare a prezentului: caricatura politică în propaganda comunistă
Comuniștii care au pus stăpânire pe fostul imperiu țarist au folosit, ca nimeni alții până atunci, propaganda vizuală.
Scînteia, anul XXVI, nr. 3812, 25 ianuarie 1957
Graficienii aflați în slujba și mai ales solda „patriei proletariatului”, au transformat absolut orice element al vieții sociale într-o temă propagandistică. Unul dintre subiectele preferate ale comanditarului sovietic îl reprezenta viața politică din trecut, cu accent pe modul în care se desfășurau, dar mai ales fraudau, alegerile.
Crișana, anul VI, nr. 277, 26 noiembrie 1950
După instaurarea comunismului în România, această tematică a fost „transplantată” la pachet cu întreg aparatul de agitație și propagandă de tip sovietic și utilizată pentru a demonstra superioritatea noului sistem politic în comparație cu „vechiul putregai burghez”, cum era denumit sistemul democratic anterior.
Steagul Roșu, anul III, nr. 581, 11 februarie 1956
O concluzie (aparent) atemporală
Dreptul de a alege și de a fi ales constituie baza sistemului democratic care, chiar cu toate imperfecțiunile și tarele sale, rămâne singura opțiune viabilă prin care poate fi asigurată pacea socială, drepturile fundamentale ale omului, echitatea și progresul societății în ansamblul ei. Frauda, un veritabil flagel endemic în trecut, a reprezentat o parte componentă a evoluției unei societăți care, în decurs de doar câteva decenii, s-a văzut smulsă dintr-o premodernitate cu accente medievale și adusă în plină epocă modernă, cu toate elementele specifice celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.
În prezent, corupția continuă să rămână o amenințare la adresa siguranței naționale, însă frauda electorală, datorită apariției sistemelor digitalizate de control a procesului electoral, începe tot mai mult să reprezinte o excepție nefericită și nu o practică recurentă. Poziția României ca membră a Uniunii Europene și a NATO ne permite, în momentul de față, să privim cu detașare la abuzurile din trecut, însă nu trebuie să uităm că libertatea trebuie apărată zilnic prin gesturi și atitudine democratică.
*Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută, 1884
