În perioada 26 – 27 decembrie 2022 în orașul Sankt-Peterburg s-a desfășurat Summit-ul informal al liderilor statelor CSI. Reuniunea ar fi trebuit să arate că aceasta organizație dominată de Rusia, care încearcă de ani de zile să o prezinte ca o alternativă la mai atractivele UE și NATO, este relevantă și viabilă, că Moscova se bucură de sprijinul partenerilor săi ex-sovietici chiar și în condițiile războiului din Ucraina. Discursurile despre cooperare nu pot masca însă realitatea: CSI e o organizație depășită, în criză, care nu are perspective serioase pe termen lung.
CSI, un proiect care ar fi trebuit să mențină URSS în viață
Fostele republici sovietice care au aderat la CSI au crezut, la începutul anilor ’90, că apartenența la această organizație le garanta că interesele lor nu vor fi neglijate de către Moscova. Câteva dintre aceste țări „găzduiau” conflicte regionale mai mult sau mai puțin înghețate, iar Kremlinul se poziționa drept garant al păcii sau mediator pe termen lung în procesul de negociere. Altele doreau să prezerve acel statut de participant la decizii importante în sistemul de relații internaționale, iar alături de Rusia se puteau strecura în acest proces decizional. Doar Statele Baltice au refuzat vehement să facă parte din această organizație condusă de Rusia și au reușit să se integreze în proiecte de cooperare regională care funcționau după o logică diferită.
Comunitatea Statelor Independente nu trebuia să fie neapărat ceva nou. Mai degrabă trebuia să devină un loc unde fostele republici sovietice să își declare și să își mențină loialitatea față de același Kremlin sau de linia impusă de liderul acestuia. Schimbarea la față s-a produs doar formal, pe hârtie, dar nu și structural. Majoritatea liderilor statelor nou independente au fost forțați să accepte aderarea la CSI. Poate doar Kazahstanul și Belarusul aveau o atitudine de complezență și de susținere a noii organizații regionale, pentru că vedeau anumite avantaje. Restul republicilor foste sovietice au ezitat să își exprime susținerea publică imediată și doar constrânse fiind de anumite circumstanțe, de politică internă (lupte interne între vechea nomenclatură, care dorea să prezerve controlul asupra resurselor și noua elită politică, care promova alte idei) sau de securitate națională (conflicte regionale, unde Rusia apărea în calitate de mediator sau garant al păcii), au revenit asupra deciziilor inițiale, dar fără prea mult entuziasm. Georgia, Moldova și Ucraina au refuzat din start să ia parte la inițiativele cu caracter militar dezvoltate în cadrul CSI. La Organizația Tratatului de Securitate Colectivă – o altă inițiativă a Kremlinului, creată după modelul NATO – au aderat și mai puține state. Mai mult, anumite inițiative care aveau drept obiectiv avansarea unor mecanisme de cooperare economică aprofundată au fost oprite în anumite perioade chiar de Moscova pentru că afectau interesele financiare ale acesteia.
Georgia a părăsit organizația după războiul din august 2008, iar Ucraina nu a mai participat la inițiativele Comunității după anexarea Crimeei, adică din anul 2014. În anul 2018, Petro Poroșenko a anunțat că a semnat și a trimis spre aprobare Radei ucrainene decretul de ieșire din CSI. Oricum, Ucraina avea o situație specială, în condițiile în care deși era, alături de Rusia și Belarus, stat fondator al CSI, Rada de la Kiev nu ratificase vreodată statutul acestei organizații. Potrivit tratatelor CSI, o țară poate să depună cerere de retragere oficială, dar fiecare tratat sau convenție rămâne a fi obligatorie dacă nu există un denunț special pentru fiecare act ratificat de un for legislativ intern. Până la momentul actual Ucraina a denunțat aproximativ 20% din sutele de tratate semnate în cadrul CSI. Foarte multe dintre acestea au fost denunțate în anul 2022, procesul fiind accelerat de partea ucraineană în contextul războiului extins împotriva Ucrainei.
Republica Moldova a fost printre acele state care au semnat imediat statutul CSI, iar președintele de atunci, Mircea Snegur, a explicat că se spera ca aderarea la CSI să prevină conflictul care se prefigura în Transnistria. Războiul nu a putut fi evitat și a izbucnit în primăvara lui 1992. La doi ani după încheierea războiului, Parlamentul de la Chișinău a ratificat statutul CSI.
Republica Moldova nu a participat la reuniunea de la sfârșitul lunii decembrie; de altfel, decizia Chișinăului de a nu mai trimite reprezentanți la întâlnirile din cadrul CSI fusese anunțată de ministrul afacerilor externe și integrării europene, Nicu Popescu, iar președintele parlamentului, Igor Grosu, anunțase încă în luna mai că Republica Moldova își reduce activitățile în CSI din cauza războiului rus împotriva Ucrainei, dar și a obiectivelor de politică externă. Anterior, în luna martie, Maia Sandu susținea că retragerea din CSI va deveni posibilă în momentul în care țara pe care o reprezintă se va apropia de integrarea europeană. Între timp, Moldova a obținut statutul de țară candidată, dar o declarație oficială în sensul părăsirii CSI nu a fost făcută publică. Oricum, noul statut de țară candidată pare să nu fie incompatibil cu cea de țară membră CSI. De ce? Pentru că toate acordurile, directivele sau convențiile la care a aderat Republica Moldova în contextul procesului de apropiere europeană au fost analizate atent de parteneri pentru a evita incompatibilități pe viitor. Potrivit lui Janis Mazeiks, șeful Delegației UE la Chișinău, Moldova trebuie să analizeze aproximativ 200 de documente, dar pentru că incompatibilitățile sunt atât de puține, acestea nu creează dificultăți în îndeplinirea recomandărilor Comisiei Europene.
CSI, o organizație fără perspective pe termen lung
CSI a rămas un club al liderilor cu predilecții spre regimuri autoritare, cu mici excepții (se are în vedere aici Armenia, în care a avut loc în anul 2018 un transfer pașnic de putere de la o guvernare la alta, dar care este constrânsă să participe datorită contextului complicat din Nagorno Karabah). Interesele unor state membre se exclud reciproc, iar multe probleme dintre ele au rămas nesoluționate. Mecanismele de cooperare economică intra-organizaționale funcționează după modele depășite.
Un factor ceva mai recent care subminează CSI este reprezentat de izolarea internațională și sancțiunile economice care i-au fost impuse Rusiei ca urmare a agresiunii sale în Ucraina: asocierea cu Moscova devine nocivă pentru economiile naționale și pentru proiecția de interese de politică externă. În acest sens, Kazahstanul deja și-a făcut propriile măsurători și a apreciat drept negativ impactul sancțiunilor. Astana nu intenționează să își ajute partenerul economic să ocolească sancțiunile. Mai mult, va continua să colaboreze cu parteneri precum China, SUA și Marea Britanie pentru atragerea de investiții, lucru cu care Rusia nu se mai poate lăuda.
Și Azerbaijanul a evaluat care este impactul sancțiunilor impuse Rusiei asupra propriei economii. Experții azeri sunt de părere că situația actuală oferă noi oportunități pentru această țară, nu doar energetice, dar și logistice, de transport, pentru că poate prelua o parte a rolului jucat anterior de Rusia în calitate de coridor de transport. Adăugând aici și recentul acord semnat la București pentru crearea cablului de transport al energiei electrice verzi dinspre Azerbaidjan spre Europa Centrală, se poate deduce că statele se adaptează la noul context în funcție de propriile interese naționale, nu de cele ale Moscovei.
Războiul din Ucraina accelerează anumite procese pe care Moscova a dorit să le evite, inclusiv obținerea de către anumite state (foste membre sau în proces de retragere) a statutului de țară candidată sau a perspectivei europene. Conflictul arată și pretențiile imperiale ale Moscovei și cum privește, de fapt, alte state care s-au aflat în componența URSS.
Nici măcar limba rusă nu mai reprezintă acea forță motrice în cadrul CSI pe care Vladimir Putin apreciat-o drept forță unificatoare puternică care ține statele membre multinaționale împreună. Anul 2023 va fi anul limbii ruse în spațiul CSI și are drept obiectiv să contribuie la îmbogățirea spirituală și culturală reciprocă. Doar că aceeași limbă rusă este folosită și drept armă sau instrument de presiune asupra statelor care se opun acestei forțe unificatoare proiectată insistent de liderul de la Kremlin.
Dacă sunt analizate în detaliu evenimentele care au loc în ceea ce Rusia definește drept ”zona sa de influență”, atunci se pot observa inițiative de testare nu doar a vigilenței Kremlinului, dar și a capacității sale de a proiecta forță militară și presiune economică sau energetică. Armenia, prin premierul Nikol Pașinian, îi atrage atenția lui Vladimir Putin că pacificatorii ruși sunt depășiți de situație și nu pot asigura pacea în Nagorno Karabah. Azerbaijanul testează capacitatea Rusiei de a-și distribui efectiv atenția strategico-militară și în alte regiuni. Ucraina denunță tratat după tratat și avansează în negocieri bilaterale cu state membre CSI, acceptând generatoare de la Kazahstan și declarând deschis că nu va permite Moscovei să ajungă în Transnistria prin Odessa. Kîrgîzstanul și Tadjikistanul încă sunt în căutarea unui compromis cu privire la demarcarea frontierelor. Moldova mai degrabă preferă să nu fie asociată cu o organizație în care afacerile sunt gestionate de un stat agresor și ale cărei trupe staționează ilegal pe teritoriul său și acceptă ajutor pentru a-și asigura independența energetică. Doar o singură țară, Belarusul, își arată entuziasmul pentru parteneriatul cu Moscova și nu pentru că ar beneficia de pe urma cooperării economice, dar pentru că liderul acesteia este ostracizat demult din relațiile internaționale.
Proiectele de integrare regională propuse de Federația Rusă după destrămarea Uniunii Sovietice nu pot armoniza interesele diferite ale statelor ex-sovietice pentru a genera beneficii pentru acestea. Chiar dacă în acest moment există voci care refuză să recunoască aceste realități, strategiile abordate de fiecare țară membră, mai curând de a se detașa, decât a se integra în CSI, sunt parte a unei realități noi pe care Moscova va fi constrânsă să o accepte.
