Acum aproape un secol, cândva între 1926 și 1928, niște copii care pășteau vacile pe imașul unui sat aflat la vreo 20 de kilometri de Ploiești, spre Vălenii de Munte, făceau involuntar, una din cele mai mari descoperiri arheologice din istoria României, coiful de la Coțofenești, fabricat în secolul 4 î.e.n. După ce s-au jucat o vreme cu „căciula de aur”, unul din ei, Traian Simion, a dus-o acasă, iar părinții săi, oameni gospodari, i-au găsit imediat o utilitate extrem de practică, adăpătoare pentru găini. Din păcate, găinile nu au apreciat gestul seniorului Simion, iar coiful a fost aruncat pe coteț și uitat acolo o vreme.
Coiful ajunge la oraș
Șansa, însă, le surâde istoricilor, atunci când domnul Simion decide să-i prezinte coiful unui fost camarad de arme din primul război mondial, acum mare negustor la Ploiești, Jean Marinescu. Băiat isteț, domnul Jean intuiește instant valoarea și însemnătatea artefactului, îi oferă pe loc lui Alexandru Simion 30.000 de lei și devine noul proprietar. În acea perioadă, venitul mediu al unei familii țărănești depășea cu greu 1.000 de lei pe an, așa că afacerea a picat numai bine pentru familia micului Traian.
Cu coiful înfășurat într-un ziar, Marinescu se prezintă, la scurt timp după tranzacție, la Ministerul Artelor, căruia îi donează „căciula de aur”, plus alți 5.000 de lei pentru buna păstrare a acesteia. Ministerul îl transferă în patrimoniul Muzeului Național de Antichități, astăzi o secție a Institutului de Arheologie, iar în 1971, coiful intră în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României, unde s-a aflat până acum câteva zile. Între timp, el a fost plimbat pe la New York, pentru a fi expus la Expoziția Universală din 1938, dar și prin Transilvania, în timpul celui de-al doilea război mondial, probabil de teamă să nu întregească tezaurul românesc ascuns prin catacombele Moscovei.
Mai aproape de ziua de azi, coiful și alte artefacte antice găsite pe teritoriul României au pornit într-un pelerinaj pe la muzee din Italia și Spania, pentru ca în final să poposească la un muzeu olandez, de unde, momentan, nu au mai găsit drumul spre casă. În noaptea de 24 spre 25 ianuarie, cu doar câteva ore înainte de împachetare şi călătorie spre meleagurile natale, coiful și trei brățări dacice au fost subtilizate, nu prea discret, de patru indivizi, încă neidentificați.
Săriți, s-a furat istoria!
Nu a trecut mult timp de la gestul celor patru infractori și, vigilenți ca de obicei, patrioții români echipați cu suveranism dacic și tricolor au identificat adevărații vinovați. Iniţial, incapabili să nominalizeze persoanele în cauză, dacii liberi au dat frâu liber imaginaţiei şi, mai mult sau mai puţin subtil, au aruncat responsabilitatea în spatele ocultei mondiale, dornică să distrugă o dată pentru totdeauna identitatea de neam a românilor. Pentru a-şi pune planul în practică, au apelat la serviciile serviciilor, fie ele olandeze sau româneşti, ba chiar americane, ruse şi evreieşti. Unii, mai înclinaţi către conspiraţii concrete, au “dezvăluit” că expoziţia a fost organizată doar pentru ca duşmanii să ne poată fura liniştiţi istoria. Călcând apăsat pe urmele lui Lorin Fortuna, au fost şi voci care i-au acuzat pe reptilieni de abominabila faptă, pentru că se ştie, cei mai mari duşmani ai acestora sunt, de când e lumea, dacii.
Au fost și conaționali ce au mers mai departe, acuzând scoaterea la lumină a vestigiilor, în special a celebrelor brățări dacice. Acestea, spun ei, făceau parte dintr-un sistem radionic, funcționând ca niște bobine Tesla (și el tot român, apropo!) care captau energie. „Aproape că mă doare că au fost găsite, energetic acel loc era de o valoare impresionantă înainte de a fi scoase.”, își explica pseudoștiințific jalea unul dintre cei ce, probabil, se încărcau/descărcau energetic în ritualuri dacopate prin pădurile din jurul Sarmizegetusei.
Treptat, toate teoriile astea au căpătat forme din ce în ce mai concrete, iar responsabilii de jaf au început a fi identificaţi. Iniţial au fost grupaţi în sintagma “toţi politicienii care ne conduc de 35 de ani”, a căror principală vină era că au anulat alegerile prezidenţiale, iar hoţii au profitat de haosul instalat. Dar pentru că aria de selecţie era prea vagă, s-a trecut la pasul următor, “toţi cei care au trimis în Olanda aceste obiecte”.
Ansamblului folcloric de acuzatori i s-a alăturat, însă, “maestrul” Ion Cristoiu, patriot de ocazie şi specialist în istorie aproximativă, care ne-a spus demn că “olandezii nu dau doi bani pe coiful dacic”, iar atitudinea asta arată, de fapt, cât de (ne)respectată este România la nivel extern. “Dacă era ceva trimis de americani la muzeul acela erau olandezii responsabili deja praf și pulbere. Era altceva. Așa, de un tezaur adus din România nu le-a păsat prea tare”, a tunat energic maestrul, nescăpând prilejul de a mai înfiera o dată nimicnicia olandeză, aservită imperialismului american. Acuzarea confraţilor europeni din Ţările de Jos a prins foarte bine la public, iar urmăritorii lui Cristoiu i-au îmbogăţit discursul, spunând că, de fapt, România şi-a cedat benevol comorile Olandei, plătind astfel acceptarea ţării noastre în Schengen.
Istoria e aşa cum vrem noi
După cristalizarea scenariului şi motivele ce au stat la baza atentatului la istoria civilizaţiei umane, liderii suveranişti au început a formula acuzaţii tot mai ţintite, căutând să-şi mai crească puţin popularitatea şi punctajul în cadrul campionatului mondial de patriotism.
Dovedind însă grave lacune în cunoaşterea istoriei spaţiului carpato-danubiano-pontic, patrioţii pelasgo-traco-geto-daco-romani au început a încurca neamurile ce s-au perindat pe aceste meleaguri, într-un melanj protocronist de factura comunistă, ajustat artistic cu inserţii pseudoistorice din cinematografia patriotică a lui Sergiu Nicolaescu – în filmul Dacii din 1966, faimosul regizor făuritor de istorie fictivă împodobise capul lui Decebal cu o copie greşită a, pe atunci, prea puţin cunoscutului coif de la Coţofeneşti, deşi întreaga comunitate istorico-arheologică făcuse deja publică diferenţa existenţială de aproape 500 de ani între fostul rege dac şi apărătoarea capilară.
Pe rând, George Simion – şef de partid (nota 9,55 la Istoria Românilor la Bacalaureat), Gheorghe Piperea – avocat (a susţinut examen la Istoria Românilor pentru admiterea la facultate) sau Mihail Neamţu – preşedintele comisiei de cultură din Camera Deputaţilor au deplâns dispariţia coifului “dacic”, ultimul plusând şi cu o acuzaţie de agresiune urmată de viol la adresa poporului român şi a “României, ţară cu o existenţă de 2.500 de ani” (!!). Şi Mihai Lasca, fostul deputat care făcea interpelări pentru a afla ce sunt “dârele albe de pe cer”, a lăcrimat suveranist pentru coiful “dacic” dispărut din vina trădătorilor, dar, vorba poetului, ce e mai bun, abia acum vine. Dovedind o mai (ne)bună cunoaştere şi înţelegere a modului în care acţionează oculta, Diana Şoşoacă a dezvăluit însă adevărul, anunţând că tezaurul “dacic” nu a părăsit niciodată pământul strămoşesc, furtul fiind de fapt “cea mai mare manevră a serviciilor secrete pentru reabilitarea sistemului”. Iar pe final, regele neîncoronat al suveraniştilor şi preşedintele temporar ales Călin Georgescu a dat lovitura decisivă: “Din miile de piese expuse în acel muzeu, doar acestea au fost furate, astfel putem înțelege mesajul din spatele gestului: vă vom fura identitatea oricând vom dori, pentru că nu știți să vă apărați valorile!” a tunat în scris dacopatul Georgescu, reclamând un grav incident diplomatic, mascat într-un banal furt. Pe final, mai calm şi apelând la înţelepciunea geto-dacă (!), domnu’ Călin a salutat “trezirea în conștiință a organelor de lege din România pentru faptul că au deschis un dosar penal din context oficiu”.
Ca să nu fim acuzaţi, totuşi, de rea credinţă, menţionăm că, la fel ca şi suveraniştii noştri de seamă, şi eterna sursă de cultură a vulgului, Wikipedia, prezintă coiful ca fiind dacic.
Ce spun pasionaţii de istorie
Lăsând Wikipedia de-o parte, deoarece cunoştinţele noastre nu ne califică drept “de profesie istoric”, şi pentru a ne pune înţelegerea trecutului la adăpost de furia patriotică a celor îndureraţi de dispariţia identităţii naţionale, am căutat să aflăm ce spun oamenii mai apăsaţi spre studiu decât noi. De exemplu, Dan Alexe, jurnalist, scriitor şi pasionat de istorie zice că avem de-a face cu un “coif de factură scitică descoperit într-o zonă de tranzit cum a fost întotdeauna cea a Bărăganului și a platourilor Moldovei, unde începe stepa care de la Nistru se întinde până în Urali. Doar prin supușenie indusă de școală și de ideologia represivă a “continuității” ne încăpățânăm, orbește, să-i spunem “coiful dacic”.
Alţii sugerează că obiectul ar fi fost un cadou primit de un lider get din partea unei comunităţi scitice apropiate geografic, sau cu drumuri prin regiune. Iar noi ne-am fi putut opri aici, căci afirmaţiile de mai sus coincid parţial cu gândurile noastre, deci, în logică suveranistă, sunt adevărate. Doar că adevărul nu funcţionează pe bază de convingeri proprii şi patriotism iraţional.
Aşa că am sunat şi un istoric adevărat, cu studii, diplomă, cărţi de vizită şi tot ce mai trebuie la casa omului pentru a fi considerat aşa.
Ce spune istoricul
Andrei Pogăciaş e absolvent de istorie, având în dotare şi un doctorat în domeniu. În timpul când nu studiază, prestează în scris pe la mai multe publicaţii de profil şi edituri de carte bună, dar şi pe cale audio-video pe Youtube.
Coiful este datat cu mult înainte să apară dacii în izvoarele scrise ale antichității, ne spune Pogăciaş încă din startul conversaţiei, grăbit parcă să elimine definitiv din dialog minciuna propagată insistent în ultimele zile. În toate lucrările şi tratatele serioase de istorie, coiful de la Coţofeneşti este considerat de provenienţă getică (populaţie diferită de cea dacică) sau nord-tracică, şi, în ciuda afirmaţiilor lui Mihail Neamţu, nu era folosit în luptă şi nici nu există date că piese asemănătoare ar fi făcut parte din arsenalul militar al trupelor comandate de Dromihete, care luptau cu soldaţii lui Alexandru cel Mare, un secol mai târziu. Potrivit lui Andrei Pogăciaş, coiful avea, cel mai probabil, un rol ritualic, militar sau religios, el nefiind folosit în luptă, fapt evidenţiat în principal de dimensiunea sa, diametrul său nepermițând purtatul pe cap de către un adult. Mai mult, spune istoricul, să vorbim, în perioada realizării coifului, de o civilizație în adevăratul sens al cuvântului, care să influenţeze decisiv populaţii de peste secole, e hazardant, în lipsa unor date istorice clare. Primele informații despre o organizare statală mai riguroasă în spațiul de astăzi al României provin abia din secolul 3 î.e.n., când apare „regatul” lui Dromihete, în fapt o democrație militară, în care conducătorul unei uniuni de triburi nu are putere absolută, iar deciziile asupra aspectelor importante sunt luate de adunări ale războinicilor.
Contrazicând afirmaţiile lui Dan Alexe, însă, coiful nu este nici de proveniență scitică, afirmă Pogăciaş, deși, într-adevăr, unele din elementele sale decorative sunt asemănătoare cu cele din lumea culturală scitică, ce se întindea din zona Iranului de astăzi până în spațiul românesc actual. De exemplu, prezența grifonilor pe coif, animale fantastice extrem de întâlnite în mitologia asiatică, nu poate fi explicată doar prin proveniența scitică, deoarece ei sunt întâlniți inclusiv în cultura dacică, secole mai târziu. Acest fapt nu presupune automat o legătură între populația din perioada coifului și daci, deoarece nu se cunoaște mare lucru despre mitologia populației de secol 4 î.e.n și nici despre cea a dacilor, precum nici semnificația simbolurilor folosite de acestea. Este foarte posibil ca respectivele elemente decorative să fi fost utilizate doar pentru că arătau bine, spune Pogăciaș, cum la fel de posibil este ca ele să fi reprezentat ceva mai mult. În plus, pe baza surselor istorice existente, nu se poate face o legătură între populația din 400 î.e.n. și cea din timpul lui Burebista, dar mai ales cu dacii conduși de Decebal, 500 de ani mai târziu.
Nici sugestia intoleranto-suveranistă de a fi trimis în Olanda “copii ale artefactelor în loc de originale, pentru că ăia din vest sunt proşti şi nu îşi dau seama” nu l-a mişcat pe Andrei Pogăciaş. Această practică e lipsită de respect pentru cei care vizitează expoziţia, spune el. „Vizitatorii dau bani reali ca să vadă exponate originale, nu falsuri, indiferent cât de bine sunt realizate”. Prezentarea unor copii fidele, adaugă istoricul, este o practică utilizată doar în cazul exponatelor fragile şi extrem de preţioase, care ar putea fi deteriorate iremediabil la transport şi manipulare. În plus, pentru acestea, costurile de asigurare ar fi imense şi nu ar avea o justificare rezonabilă.
Unde suntem toţi de acord
Coiful de la Coţofeneşti apare în toate manualele şcolare, în nenumărate tratate de istorie, pe timbre şi monede aniversare, fiind chiar emblema Muzeului Naţional de Istorie. Şi da, dispariţia sa e o tragedie imensă pentru națiunea noastră, aici suntem cu toții de acord. Coiful de o frumusețe și măiestrie aparte, spune și Andrei Pogăciaș, este o parte fundamentală a patrimoniului material românesc, ba chiar și a celui mondial. Dar de aici până la a acuza un atentat la identitatea românească e un drum nesfârşit. Nici coiful, nici brăţările dacice (astea da!) nu atestă intrinsec continuitatea poporului român, ci doar continuitatea locuirii acestor meleaguri de către diverse populaţii, care în ansamblul lor sunt, într-adevăr, strămoșii noștri. Patrimoniul cultural românesc a suferit o lovitură puternică, e adevărat, dar chiar şi în ipoteza dispariţiei definitive a celebrelor artefacte antice, istoria nu se va schimba, e absurd să credem asta. În mod similar, nici readucerea coifului şi a brăţărilor în ţară nu ne va preamări statutul în lume.
Să fii supărat pentru dispariţia unor vestigii de o imensă valoare istorică e normal, să crezi că acest fapt va duce la dispariţia poporului e, în termeni blânzi, amuzant. Mai mult, să ai impresia că gestul a țintit românitatea și nu doar valoarea materială a obiectelor respective este de domeniul fantasticului. Ca argument, putem invoca impactul uriaș pe care o astfel de lovitură l-ar fi avut, dacă ea ar fi fost săvârșită în România, distrugând aproape iremediabil credibilitatea autorităților de la București.
În final, l-am provocat pe Andrei Pogăciaş la un exerciţiu de imaginaţie, în care celebra “arhivă a Vaticanului” este desecretizată, iar întreaga omenire află cu stupoare ceea ce noi românii ştiam oricum, că Dacia e leagănul civilizaţiei universale, că toate popoarele se trag din daci, iar româna stă la baza tuturor limbilor şi dialectelor lumii. După evidentele zâmbete de rigoare, istoricul Pogăciaş ne-a dat drept exemplu Irakul de astăzi, pe teritoriul căruia a existat, odinioară, prima civilizaţie recunoscută de comunitatea ştiinţifică, cea sumeriană. Cu ce îi ajută asta pe irakieni astăzi? se întreabă retoric istoricul, la fel cum și noi ne întrebăm cu ce îi ajută pe egiptenii de azi recunoaşterea existenţei, în Egipt, a unei civilizaţii extrem de avansate pentru vremea sa, acum 5.000 de ani?
Revenind la realitate, trebuie să apreciem în mod nepărtinitor rezistența poporului nostru de-a lungul istoriei, dar să admitem că ea s-a desfășurat în condiții obiective și în mod pragmatic, absolut deloc mistic. În același timp, trebuie să scăpăm de gândul că poporul român a fost/este constant supus atacurilor vreunei forțe malefice oculte sau chiar supranaturale. Dar asta nu înseamnă că nu putem depune un efort colectiv, pentru a reintra pe un făgaș istoric, de care să fim mândri. De exemplu, am putea intra mai des într-un muzeu de istorie. Expoziția despre Dacia din Olanda a avut, în jumătate de an, peste 84.000 de vizitatori străini. În tot anul 2023, când aceeași expoziție a fost prezentată la Muzeul Național de Istorie, ea a strâns doar aproape 87.000 de vizitatori români. Cu un an înainte, în 2022, pragul muzeului de istorie fusese trecut de doar 64.000 de persoane.
---copie-image.webp)
