Cel mai important moment din discursul „Starea Uniunii Europene” al Ursulei von der Leyen de miercuri, 16 septembrie, este intenția Comisiei de a coopta Canada în calitate de „membru asociat” al Uniunii Europene. Nu e vorba numai de faptul că Uniunea Europeană poate deveni altceva decât e în prezent, ci și de cursul de coliziune pe care un anunț de acest tip așază UE în relația cu Statele Unite. Curs calculat, desigur, dar cât de bine?
Dacă era nevoie de vreo dovadă pentru asta, președintele SUA, Donald Trump, a reacționat prompt, imediat după speech-ul Ursulei von der Leyen, cu amenințări referitoare la tarife (taxe de import) „serioase” la adresa UE sau chiar stoparea relațiilor comerciale bilaterale. Canada se află într-un antagonism mult mai marcat cu SUA decât cel în care se găsește Uniunea Europeană. Declarațiile lui Trump referitoare la intențiile de anexare a Canadei sunt notorii și o dovadă suficientă în acest sens.
Faptul că amenințările lui Donald Trump nu trebuie luate în serios în totalitate e clar, nu numai date fiind nenumăratele răsuciri ale președintelui SUA, printre altele exact în problema tarifelor. Problema Europei, în demersul de apropiere de Canada, e mai degrabă securitatea pe care SUA o asigură încă Europei. Iar aici e de văzut mai curând cât la sută din resentimentele lui Donald Trump trebuie luate în serios, decât gradul lor de neseriozitate.
Apropierea de Canada: o mișcare consecventă a Europei
Anunțul referitor la calitatea de membru asociat al Canadei a fost planificat atent, lucru vizibil și în prezența premierului canadian, Mark Carney, la Strasbourg și discursul acestuia din Parlamentul European. Indiferent de gradul de luciditate geopolitică pe care dorim să-l atribuim în momentul prezent Uniunii Europene, e clar că o astfel de mutare nu s-a putut face fără o analiză a consecințelor. Într-un fel sau altul, UE a considerat că nu are mare lucru de pierdut ostilizând SUA, dat fiind că a ajuns oricum să achite în mare măsură nota de plată pentru conflictul din Ucraina, iar atitudinea lui Donald Trump față de UE se dovedește în același timp una de forță și capricioasă. Faptul că președintele american are o cotă de popularitate foarte scăzută, iar Partidul Republican riscă înfrângeri atât în Congres cât și în Senat, la alegerile de la jumătatea mandatului din noiembrie, ca și faptul că Trump nu și-a îndeplinit promisiunile economice față de electorat, reduc capacitatea de reacție a SUA la asocierea UE-Canada.
În schimb, dincolo de numeroasele „bezele” diplomatice pe care Carney și liderii Uniunii Europene le-au schimbat în trecut, o asociere de acest tip este nu numai consecventă, ci și firească. Ea vine în continuarea acordului cu țările Mercosur (America de Sud) și a celui cu India, urmărind crearea unei comunități de interese economice în jurul Uniunii Europene, în care sunt binevenite țările care aderă la modelul de democrație liberală occidentală sau aspiră la el. Efortul de extindere a Uniunii Europene propriu-zise, în teritorii ca Balcanii de Vest sau Moldova, e și el în aceeași zodie geopolitică.
Ce înseamnă „membru asociat al Uniunii Europene”?
Anunțul președintei Comisiei referitoare la Canada ca „membru asociat” a luat prin surprindere nu numai publicul general, ci și Bruxelles-ul și chiar o mare parte a Comisiei Europene însăși. În mod evident, a fost vorba de o mutare plănuită în secret, menită să producă impact. Ursula von der Leyen a fost criticată prompt, și cu motive în cazul dat, de extrema stângă din Parlamentul European, dar și de alte surse diplomatice și instituționale pentru că nu a dat curs anterior unei consultări cu capitalele europene și, pe de altă parte, fiindcă în tratatele UE nu există o bază juridică pentru statutul de „membru asociat”.
Dacă e clar că poziția Uniunii Europene va duce la o intensificare a relațiilor cu Canada, inclusiv prin reduceri de tarife de import-export, e mai puțin clar ce grad de asociere instituțională va rezulta de aici. În interpretarea maximală, ar putea fi vorba de modificarea arhitecturii Uniunii Europene, idee vehiculată în ultimii ani de surse cu greutate, ca raportul „oficios” franco-german din 2023. În cea minimală, de un simplu branding pentru o relație comercială bună sau un acord privilegiat cu Canada, care la rândul ei urmărește să-și reducă dependența de exporturile în SUA. Formula din discursul „Starea Uniunii Europene” poate fi interpretată, în consecință, ca o minge de încercare a președintei Comisiei, care a lansat și în trecut idei foarte ambițioase, ca Green Deal. Procese istorice de acest tip nu mai pot fi frânate odată începute, în ciuda inconsecvențelor și dezavantajelor care apar pe parcurs.
România are nevoie de o opțiune pro-europeană fermă
Într-un alt sens, asocierea cu Canada se dorește a fi o relație bilaterală între economii puternice, bazată pe principii democratice consecvent respectate, lucru care dezavantajează țările cu statut de membru UE „plin” și o raportare inconsecventă la valorile democratice ale continentului. De altfel, discursul Ursulei von der Leyen s-a referit, din nou, la condiționarea fondurilor europene prin performanța democratică a statelor membre beneficiare, care nu e o noutate, dar le reamintește suveraniștilor cu veleități de guvernare de pe continent de aventurile cu final nefericit ale lui Viktor Orbán în Ungaria.
Aplicând acest raționament la România, e clar că țara noastră e parte a unui club din ce în ce mai dinamic, mai competitiv și mai interesat de aderența neipocrită la principiile fondatoare. Oricum s-a rezolva în lunile următoare criza politică internă, e clar că orice soluție decât un traseu pro-european cel puțin la fel de ferm ca acela de pe vremea hulitei guvernări PNL-PSD va pune România pe o traiectorie centrifugă față de Bruxelles. Dacă stăm și ne gândim bine, ca și alte dăți, României nu i se cere extrem de mult. Puținul e însă destul de greu de realizat.
